Arhive pe etichete: Unchiul Daniel

Partea a VII-a

          Locuitorii dintr-o metropolă aflată în cealaltă parte de lume nu aveau parte de un soare atât de luminos, dar puterea sa se simţea alături de umiditatea ridicată a pădurii. Coroanele dese ale copacilor amazonieni delimitau cerul într-un mod rar, uluitor, iar puţinele raze de soare care se strecurau printre frunze erau singurele surse de lumină naturală pe care le aveau locuitorii vrăjitori.
          Străzile umbrite şi răcoroase erau adesea pustii. Uneori câte o ceată de maimuţe se certa pe fructele din grădina unui vecin, şi nu mare era mirarea când peste câteva zile, vrăjitorul respectiv se lăuda cu noua lui seră subterană.
          Casele de piatră sau, cele mai sărace de lemn, erau joase, fără multe etaje, dar cu pivniţe sau cu camere sub nivelul pământului. Acoperișurile erau aproape plate, dar aveau vârfurile puţin ţuguiate şi pe ele atârnau liane şi plante căţărătoare. Erau de fapt o cortină împletită de frunze prinsă cu sfoară la mijlocul casei şi ridicată în sus, formând astfel vârful ţuguiat. Frunzele special cerate erau întărite printr-o Vrajă rostită de proprietarul casei în fiecare an, în cel mai bun caz, pentru că de obicei maimuţele şi alte animale ale junglei distrugeau aceste capodopere vrăjitorești de fiecare dată când se lăsa noaptea.
          Pe un deal la fel de împădurit ca oraşul o vilă din cărămidă, cu trei etaje şi mansardă, era ascunsă privirilor. Era mare, de culoare albă cu ornamente verzi, unele fiind din plante, cu un acoperiș ţuguiat, cu ţigle maroniu deschis, împodobite cu plante căţărătoare ce acopereau şi unii pereti, şi cu liane ce atârnau până la primul etaj. Ferestrele ei erau mari, lăsând să pătrundă lumina slabă. Curtea era mărginită de un gard înalt cu ţepuşe, din fier şi piatră.
          O singură familie, destul de importantă în societate, serba această zi. Împlinirea a cincisprezece ani de la naşterea Irinei Brilliant era un eveniment la care nu trebuiau să lipsească cele mai importante rude.
          Ştiind că fata nu era crescută de ambii părinţi, sora mai mică cu patru ani a lui Will venise în urmă cu câteva zile pentru a organiza petrecerea. Mătușa Natalia îi invitase pe părinţii ei, bunicii copilei din partea tatălui, și pe o verișoară primară, Sigrun, de care Irina era atașată foarte mult. Aceasta era petrecerea privată pe care Natalia a insistat să o organizeze în familie, după ce și-a dat seama că dineul ţinut cu o vineri înainte- la care a participat elita orașului- nu era petrecerea pe care fata și-o dorea.
          Ceasul de pe noptieră arăta ora 10:45 când Irina se trezi din somnul liniștit, fără vise. Afară auzea binecunoscutele cântece ale păsărilor exotice, însoţite de murmurul permanent al insectelor. Camera ei albă părea ruptă de natura verde de afară. Mișcându-se ușor, auzi ceva căzând cu zgomot pe podea.
          -Cadouri! strigă ea și începu să desfacă entuziasmată cutiile.
          De la bunica Sophia şi bunicul Timon.
          Găsi înăuntru o carte de Vrăji şi Farmece complexe, care erau peste nivelul pe care îl făcea ea la cursuri. De la mătuşa Natalia primi un set de bijuterii elegante, iar de la mătușa şi unchiul lui Will un portret de-al ei, în ramă maronie cu cristale în colţuri. Ca să îl poate admira tot timpul îl aşeză pe noptieră. Foarte bucuroasă a fost şi când a desfăcut cadoul de la verișoara Sigrun. O mulţime de haine, din colecţia primăvară-vară a anului următor erau împachetate şi aranjate cu mare grijă într-o cutie purpurie. Pe lângă mulţimea de bomboane, prăjituri şi plăcinte primite de la multe alte rude pe care nici nu ştia că le are, găsi şi o cutie înfăşurată în hârtie galbenă lucioasă.
          -Sigur e de la tata!
       inelul de la will   Era cel mai frumos cadou deoarece conţinea două lucruri pe care le iubea foarte mult: o carte de Alchimie ce avea şi Leacuri şi Poţiuni şi o cutiuţă mică de bijuterii. Din toate domeniile Magiei, Irina prefera Alchimia, moștenind acest lucru de la familia tatălui său. După ce absolvea un Colegiu sau un Liceu, urma să devină Ucenic Alchimic la un Maestru. Din nefericire, legea interzicea ca Maestrul să fie rudă cu Ucenicul, aşa că tatăl ei de mulţi ani căuta o persoană de încredere pentru fiica lui. Cutiuţa de bijuterii conţinea un inel micuţ, de aur, cu un diamant sub formă de stea pe care era blazonul familiei sale, cu care se obișnuise de când era mică. Își puse inelul pe degetul mic și nu înceta să îl privească. A fost învăţată că era o mare onoare să primească o bijuterie cu blazonul familiei, pentru că însemna că era deja suficient de mare încât să facă familia mândră și să ducă tradiţia mai departe. Pentru a primi blazonul de la un al membru al familiei, trebuia ca toţi să fie de acord că avea calităţile necesare: eleganţă, stil, comportament de nota zece, iar modestia să fie nelipsită.
          Nu știa de ce sau de când familia ei era o casă nobiliară, cum de tatăl ei avea curtea până în adâncurile pădurii sau de ce aveau un blazon, dar ei îi plăcea acest lucru. Încercase anul trecut să caute prin documentele vechi ale familiei, sperând că poate găsi ceva în legătură cu casa sau cu familia ei, dar a fost descoperită de Doamna Mika, Doica şi Dădaca ei, care a certat-o spunându-i că nu are ce căuta acolo. Deși nu mai avea nevoie de o Dădaca, tatăl ei a dorit să o păstreze pe Domna Mika pentru a avea grijă de fiica lui, să o înveţe și să o supravegheze, el fiind de cele mai multe ori în Laborator afundat în munca sa sau în birou preocupat de grijile domeniului său care cuprindea unul din cartierele orașului.
          -A, te-ai trezit deja! o sperie o voce familară.600full-ashley-greene
          Era mătuşa Natalia. În mâini ţinea o tavă cu micul dejun: clătite cu glazură de mentă şi o cană cu lapte, iar pe umărul drept stătea spirimalul ei, un porumbel alb.
          -Doar mă ştii. Cum să uit eu de ziua mea?
          Natalia zâmbi şi îşi flutură părul şaten pe spate. Era o femeie tânără, frumoasă, dar prea ocupată pentru a-şi găsi marea iubire. Lucra la un Leac împotriva bolilor de piele, fiind o Tămăduitoare cunoscută în Grecia, ţara în care a reușit să-și găsească atmosfera potrivită pentru lucru. Mereu purta un colier pe gât, de aur, şi multe brăţări subţiri care zdrăngăneau la fiecare mișcare.
          -Vom avea musafiri. Trebuie să arăţi sclipitor astăzi, mai ales în fata părinţilor mei. Ei au fost primii care-au vrut să primeşti blazonul. Hai, trebuie să te aranjezi acum! Nu fă multă dezordine! Menajera și ceilalţi angajaţi au liber astăzi, adaugă ea când ieşi pe ușă.
          În mai puţin de o oră Irina era pregătită pentru a primii invitaţii. Stând singură pe hol, încerca să audă un zgomot ca să îşi de-a seama unde sunt ceilalţi din casă. O linişte apăsătoare venea atât de afară cat şi din casă.
          -Tată? Natalia? Pe unde sunteţi?
          Cineva? Oricine? Simţi o briză rece la spate şi se răsuci ca arsă. Nu era nimic acolo înafară de uşa de lemn a camerei ei. Singur îi făceau o glumă! S-au ascuns pe aici pe undeva cu toţii. Poate în bibliotecă? Coridorul rece de piatră stătea tăcut, înfricoşând-o si mai mult. În bibliotecă… unde sunt cărţi de groază cu vampirii care atacă fetele pentru sânge. O muşcătură era suficientă ca să… Ca să ce? Ce se întâmpla dacă o muşca? Totuşi, un vrăjitor priceput li-se poate împotrivi, dar ea?
          -Cine-i acolo? întrebă ea abia şoptit.
          Se auzi un scârţâit lung. Nicio uşă nu se mişca-se, iar scârţâitul continua să se audă. O fi vântul… Dar de ce se apropia? Cum era posibil aşa ceva? Era un truc de vânător de-al vampirilor! Era un vampir în casă! Mereu a fost fascinată de asemenea creaturi, dar să le vadă pe viu când nu ştia nimic concret despre ei? Trebuia să ajungă la tatăl ei! Dar dacă cobora pe scări acolo ramânea. Cum să plece ea de acolo? Unde să se ascundă?
          -Uşa asta ar trebui unsă, spuse o voce de bărbat.
          Vedea în faţa ei uşa de sticlă a bucătăriei. Bărbatul care vorbise o cerceta atent, închizând-o și deschizând-o. Primul lucru pe care l-a văzut Irina la el era cicatricea în formă de „z” de pe braţul lui puternic. În ce casă erau? Cine era el? Unde era ea? De ce avea sentimentul că-l cunoaşte?
          Îl cercetă atent şi spre bucuria ei nu părea să fie vampir. Deşi avea pielea albă semăna mai mult cu nuanţa piersicii decât cea a porţelanului. Privirea lui, cu ochii ciocolatii, nu avea nici un strop de Magie Neagră. Părul blond închis îi stătea drept, puţin ciufulit.
          Casa era toată de sticlă colorată cu modele. Era atât de luminoasă încât se întreba cum de nu o dureau ochii. Într-un mod ciudat totul i-se părea familiar, iar ea era fericită.
          -O repari tu altă dată, Daniel, zise o voce de bătrân. Acum e sărbătoare.
          Abia atunci Irina îşi dădea seama ca cei doi nu vorbeau în engleza, ci în română, una din cele patru limbi pe care ea le învaţa încă de când era mică.
          Se simţea dintr-o data mai bine, ştiind că Daniel nu îşi va face de lucru tocmai de ziua ei. Îi mulţumi în gând bătrânului, dar abia după ce a făcut-o s-a întrebat de ce simţea ceea ce simţea. Ce se întâmpla cu ea?
          Îşi dorea să se întoarcă pe vârfuri și să-l vadă pe bătrân, dar corpul nu o asculta. Avea sentimentul ca ştie foarte bine cum arată. Un bătrân înalt şi slab, cu părul cărunt şi cu nasul cârn. Semăna cu un vultur pleşuv sur, dar ea era obişnuită cu el. Cum să fie obişnuită dacă nu îl cunoştea? De unde ştia ea cum arată?
          Auzi pe cineva în spatele ei şi întoarse doar pentru o secundă capul ca să vadă un băiat mai înalt decât ea dând-o uşurel din drum.
          -Vlăduţ, vii și tu în oraş? întrebă ea, neştiind de ce.
          Ar fi vrut ca măcar acum când vorbea cu el să se întoarcă şi să-l mai privească odată, dar corpul nici de această dată nu o asculta. Stătea pur şi simplu şi se uita la bărbatul numit Daniel care încerca să repare pe tăcute uşa, fără să îi atragă atenţia bătrânului.
          -Nu. Am fost anul trecut la Festival.
          -Eu de abia aştept, îi zise ea băiatului pe care simţea din nou că îl cunoaşte şi pe el. Anul acesta sigur va fi cu noroc!
camera Irinei-acasa          Dintr-o dată imaginea dispăru, iar ea stătea singură pe holul rece şi pustiu din casa sa. Ce-a fost asta? Totul era aşa de real. Cum de corpul ei nu o ascultase? De ce îi cunoştea pe cei trei? Unde a fost? Cuprinsă din nou de frică, fugi în dormitor şi se îngrămădi în fotoliu. Auzi paşi pe scări şi îi recunoscu ca fiind a Nataliei. Nu se mişcă din poziţia ei nici când mătuşa sa deschise uşa şi nici când o întrebă ce păţise.
          -Tatăl tău te așteaptă în Laborator, îi spuse Natalia, văzând că nu poate scoate nicio explicaţie de la ea, deși i-a promis că îi va da un bol mare de budică dacă îi va spune.
          Irina încuvinţă din cap şi începu să coboare scările.
          Laboratorul, o cameră subpământeană plină de Substanţe, Leacuri şi Poţiuni era locul în care Alchimistul William Brilliant îşi petrecea majoritatea timpului. Era întuneric, dar și lumină, fiecare lucru sclipind mai mult sau mai puţin. Deși pereţii păreau că sunt într-o continuă luptă cu luminile supărătoare, atmosfera călduţă, fotoliul mare și alb, dar și mesele imaculate îl făceau să fie un loc primitor. Era împânzit cu ceaune, pahare, ustensile, tuburi răsucite, ingrediente ciudate și foarte rare, mii de foi ce conţineau rapoarte, rezultate, calcule și instrucţiuni. Avea patru rafturi lungi cât un perete împodobite cu cărţi neprăfuite și folosite toate aproape în fiecare săptămână. De nelipsit erau şi mulţimea de ceasuri aflate pe fiecare suprafaţa plană. Exista și o nișă care niciodată nu era deschisă când se afla Irina în Laborator sau când Will urca sus, în casă. Fata bănuia că acolo sunt ascunse măturile zburătoare și bagheta tatălui și cele ale angajaţilor, dar nu era sigură.
          -Ai nevoie de mine, tati?
          Simpla lui prezenţă o facu să uite de orice grijă. Cu el se simţea în singuranţă.
          -La mulţi ani, Sonny, rază de soare! Da, am nevoie de tine. Vreau să faci o Esenţă de mentă. Formula e chiar pe măsuţa de lângă tine. Îmi pare atât de rău că trebuie să lucrez și de ziua ta, dar Poţiunea nu poate aștepta. După ce adaug infuzia de plante voi termina pe ziua de azi.
          -La ce-ţi va trebui siropul de mentă? întrebă fata în timp ce lua foaia de pe masa plină de Substanţe luminoase.
          -A, nu mie! exclamă Will aproape râzând. Mie nu-mi va fi azi de folos, în schimb Natalia are nevoie pentru prăjituri.
          -Nu mă vei ajuta? E prima oara când nu mă ajuţi! Nu o lăsa pe Natalia să o pună în prăjituri! Voi otrăvi întreaga familie! spuse Irina îngrijorată.
          -Nu vei otrăvi pe nimeni, îţi va ieşi la perfecţie, o liniști Alchimistul. Am încredere în tine.
          -Să nu spui că nu ţi-am zis!
          Deşi mustăci pesimistă, cercetă lista. Nu era greu de preparat. După ce își pregăti toate instrumentele de care ştia că va avea nevoie se apucă de amestecat şi de turnat uleiuri. Bufniţa lui Will o supravegea de pe un raft. O făcea să se simtă în siguranţă, ştiind că între tatăl ei şi bufniţa cea albă existau doar diferenţe fizice. Cum Will putea prepara o Poţiune, aşa putea şi Buhu. Exact în cinci minute şi trei secunde siropul magic a fost gata.
          -Poate o voi mai ajuta pe matuşa Natalia şi la altceva, spuse fata şi ieşi din Laborator grăbită.
          Urcă scările în fugă, vărsând pe covor trei picături de sirop- ca de obicei- care începură să sclipescă, şi fugi în bucătărie sperând să-şi găsească mătușa acolo.
          -Sărbatorita mea dragă! strigă o voce cunoscută.
          -Verișoară Sigrun! Nu pot să cred ca ai venit!936full-amber-heard
         Era cu un an mai mare decât Natalia. Acum şapte ani când a întâlnit-o prima oara, Irina a fost foarte bucuroasă să vadă că are o rudă de sânge cu părul blond, chiar dacă era neted, de culoarea platinei. Ochii ei verzi ca jadul păreau că zâmbesc în orice moment, iar pielea alb-rozalie era catifelată, în ciuda vântului aspru din ţara ei natală. Înaltă si mlădioasă, cu farmecul nordic nelipsit, era mai puternică și mai curajoasă decât Natalia.
          Era născută în Islanda, tatăl ei fiind un renumit Alchimist din acele locuri. Locuia într-un mic port aflat în apropierea capitalei oamenilor, convieţuind în pace cu aceștia, dar și cu elfii. Deși elfii erau nevoiţi să își acopere urechile lungi, pentru familia ei și pentru celelalte familii de vrăjitori era mult mai ușor să iasă pe stradă şi să nu fie descoperiţi. Spre surprinderea ei, Sigrun îşi afla corespondentul animal într-o vulpe polară pe care a găsit-o într-una din expediţiile ei. Era doar un pui, dar ea a crescut-o si a educat-o. Când a aflat cum putea avea un spirimal s-a decis să rămână pentru totdeauna cu micuţa ei.
          Mătușa Natalia şi Sigrun erau total diferite ca înfăţișare. Natalia avea ochii verzi strălucitori și calzi, iar părul șaten voluminos, lung până la umeri. Faţa ei era ușor ascuţită, mică, ca de copil. Era doar puţin mai înaltă decât Irina. Cu pielea ușor bronzată și mâinile mici, delicate, părea doar o copilă, dar pentru Irina ţine locul mamei.
          -La mulţi ani, scumpa mea! exclamă bucuroasă verișoara.
          -Ai terminat siropul? întrebă Natalia preocupată.
          Îl luă repede din mâinile Irinei- care se mira în sinea ei că nu îl scăpase cu totul pe jos- şi îl turnă deasupra blatului tortului şi al prăjiturilor.
          -Un tort făcut în casă e cel mai sănătos, zicea Natalia. Vroiam să-l fac astăzi pentru că e mai bine să-l mâncăm proaspăt făcut.
          -Acum vrea să-şi arate talentele de Tămăduitoare, îi şopti Sigrun Irinei.
          -Te-am auzit! Oricum, nu asta era intenţia mea. Nu credeţi că e mai bine să ne bucurăm de munca noastră după ce am terminat-o?
          Tămăduirea era o ramură a Alchimiei care se ocupa doar cu Leacuri şi Poţiuni de Vindecare. De obicei Alchimiştii nu erau foarte interesaţi de Vindecare. Cu timpul cei care se ocupau cu acest domeniu au fost numiţi Tămăduitori dacă creau Leacuri, sau Vindecători dacă foloseau Leacurile. Toţi Tămăduitorii doreau să obţină Elixirul Vieţii, o Substanţă care putea trata orice, inclusiv îmbătrânirea. Pentru această Substanţă trebuiau mai întâi să obţină Piatra Filozofală, dar până acum nici unul din cei care au încercat nu a reuşit.
           Alchimiştilor le plăcea mai mult partea de Cercetare, care avea două obiective, dar unul singur era principal: transformarea metaleleor în aur sau argint. Cu timpul cei care lucrau la acest proiect erau din ce în ce mai puţini, cei mai mulţi renunţând în favoarea celui de-al doilea obiectiv: preparearea unor noi Poţiuni sau Amestecuri, cu diferite întrebuinţări. Familia Brilliant era una din puţinele care se ocupa de ambele obiective, dar pe primul îl ţineau secret, pentru siguranţa lor.
           Linguri mari de metal amestecau singure în oalele cu budincă, în timp ce unele cuţite tăiau fructele. Chiuveta spăla vasele murdare, în timp ce aragazul își aprindea ochiurile când una din cele trei pocnea din degete.
          În timp ce ele găteau s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Natalia se grăbi să întâmpine oaspeţii, uitându-se pe furiş la ceas.
          -Am întârziat puţin. Credeam că nu ne mai primiţi, se auzi o voce puternică de bărbat.
          -Cum să nu te primim, tată? întrebă Natalia surâzând.
          -Bunicule Timon! exclamă sărbătorita şi se aplecă spre braţele larg deschise.
          După câteva momente, amândoi s-au depărtat ca să se privească mai bine. Bunicul era un vrăjitor scund şi grăsuţ. Nu mai avea niciun fir de păr pe cap, dar barba lui tunsă şi mustaţa îngrijită îl făceau oarecum respectabil. Degetele lui dolofane o împingeau usor pe Irina spre braţele deschise ale bunicii.
          -La mulţi ani, Sonny, rază de soare! îi spuse bunica Sophia. Ai primit cadoul nostru? Vrăjile şi Farmecele îţi vor fi de folos.
          -Ai mare dreptate, dragă! adaugă bunicul. Mare dreptate!
          Sophia era puţin mai înaltă decât el, cu părul lung, sur şi drept, mereu prins într-o coadă. Avea faţa rotundă cu obrajii plinuţi şi mai tot timpul o urmărea un miros de prăjituri. De fiecare dată când se gândea la ea, Irina îşi amintea zâmbetul ei plin de viaţă şi dexteritate neobişnuită. Când Irina era mai mică, într-o seară de Crăciun, bunica salvase bradul bogat împodobit. Globul cu oameni de zăpadă de care trase copila a fost bine prins în acele imensului brad, iar acesta se prăbuşea peste fetiţă şi masa plină cu delicatese când bunica venise din camera alăturată. În doar câteva milisecunde rostise un Farmec Scurt de Oprire şi îl ţinuse suficient de mult încât ceilalţi să aibe timp să îndrepre bradul şi să o îndepărteze pe Irina cea năzdravană. Ce-i plăcea cel mai mult Irinei la acea amintire era râsul bunicii, care era atât de molipsitor încât până şi Natalia ce avea faţa albă de spaimă începuse să râdă, doar auzind-o.
          Nici unul din bunici nu avea un spirimal. Bunica a crezut tot timpul că animalele sunt murdare, iar pentru ea, o iubitoare a curăţeniei în exces, nu exista un spirimal potrivit. Bunicul nu se considera capabil să răspundă pentru un suflet nevinovat. Considera că unui animal îi este mai bine fără el, decât cu el. Amândoi erau de părere că un animal este o grijă în plus, iar ei aveau nevoie de cât mai mult timp posibil pentru invenţiile lor. Niciodată nu au înţeles cât de frumoasă era legătura de suflet dintre un vrăjitor şi un animal magic, pe care Irina o aprecia foarte mult.
          -Ce gătiţi? întrebă bunica curioasă.
          Natalia și Sigrun s-au bucurat de ajutorul primit de la bunica Sophia. Fiind o mare perfecţionistă în aproape orice, bunica devenise o mare bucătăreasa, iar cu tigaia în mână făcea minuni.
Anunțuri

Partea a VI-a

          Coșmarul o zăpăcea, o făcea să se agite și să se lupte cu pătura. Avea în vis o soră geamănă, dar blondă, iar aceasta era vrăjitoare – ciudat. Cea blondă cădea într-o prăpastie, iar ea încerca să o prindă, dar era prea târziu. În clipa următoare ea era cea care cădea și sus stătea geamăna vrăjitoare care încerca să o prindă. Dupa câteva secunde rolul s-a inversat. Apoi din nou. Și din nou.
          -AU!
           Tavanul neted și zgomotul făcut de lustra spartă au trezit-o de-a binelea. Era sus, în camera ei, cu cele patru aripi mari la vedere fâlfâind uşor şi cu obrazul lipit de perete. Prin sticla din care era făcut putea să vadă soarele cum strălucea şi lumina cel mai sclipitor oraş din pădurile Munţilor Carpaţi: Sarmisegetuza. În ciuda coniferelor ce formau o adevărată pădure, oraşul era călduros şi însorit. Drumurile de piatră erau traversate de multe căruţe şi roabe pline cu flori şi fructe mari neobişnuite, deşi era încă dimineaţă. Locuitorii zburau peste tot, fiind prea grăbiţi şi ocupaţi pentru a mai merge pe jos ca turiştii vrăjitori. Zburătorii şi zânele amenajau oraşul cu simboluri specifice lunii iulie, conform tradiţiei de a schimba lunar imaginea oraşului.
          Aceleaşi flori atârnau şi pe acoperişul casei sale. Aveau mărimea unei roşii, cu petalele în formă de stea şi diferite culori. Miroseau delicat și nu acopereau mirosul puternic al Magiei oraşului: parfum de crin combinat cu mirosul brazilor.
          Toate casele erau decorate la ferestre, la uşi și pe acoperişuri cu felinare de licurici şi cu florile-steluţă. Pentru vrăjitori locuinţele zânelor si a zburătorilor erau neobișnuite, excentrice, prin formele lor sferice, cu pereţi de sticlă colorată, fără scări și cu ferestre mari cât niște uși. Acoperișurile semănau cu o floare de crin răsturnată şi cu vârfurile petalelor spre exterior, în sus. Grădinile caselor, deja prea aglomerate de flori, aveau pietrele ornamentale aranjate în armonie cu celelalte lucruri, după ce au fost curăţate până când au ajuns de culoarea albului zăpezii. Gardurile mari de lemn era singurele care mai împiedicau florile să ajungă și pe stradă.
          Conform tradiţiei, zânele găteau prăjituri şi torturi cu glazură sau jeleu, pentru că în acea zi era a șaptea zi din cea de-a șaptea lună, iar pentru poporul lor era o sărbătoare de fiecare dată când ziua avea același număr cu luna.
          Elena intră năvală în cameră, cu Flafy după ea, surprinzând dintr-o privire cauza zgomotului de sticlă spartă. În clipa următoare chemă mătura și făraşul ca să cureţe cioburile de pe podeaua, iar ea, în loc să o certe pe biata fată – așa cum se aștepta Corina să facă – se repezi să caute o rochiţă în dulapul de haine.
          -Stai puţin! De ce m-aș îmbrăca așa? întrebă ea absolut uimită.
          – Îţi stă mai bine în rochie, încercă mama ei să o convingă în timp ce  mătura și fărașul strângeau singure sticla de la lustra spartă, făcând mult zgomot.
          -Dar e pentru evenimente, spuse fata în timp ce mângâia materialul de culoarea florii de nu-mă-uita.
          Pentru ea nu era nicio problemă să se îmbrace în ceva comfortabil, ca o perechie de jeanși și un tricou. Defapt, nu era o problemă să se îmbrace în orice îi placea, mai ales că fizicul îi permitea. Într-o zi putea fii văzută purtând pantaloni și geacă din piele, iar ziua următoare să fie aranjată ca pentru covorul roșu.
          -E a șaptea zi din lună. Tot oraşul serbează, o informă mama ei. Acum, îmi explici și mie cum de ai zburat în lustră în timp ce încă dormeai?tumblr_mdrd8irEEp1rf5dyso1_500_large
          Corina doar ridică din umeri. În cele din urmă acceptă să se îmbrace așa cum i s-a zis. În timp ce aștepta ca Elena să îi împletească părul, se gândea la cât de ciudat era faptul că mama ei nu a trezit-o până atunci. De obicei, Elena făcea un Farmec prin care apărea un iepuraș- pe care Corina îl considera mai enervant decât o alarmă normală- din lumină roz, care ţopăia în patul ei până o trezea.
      Privirea sa pierdută se opri asupra oglinzii. Își studie chipul, deși avea gândul departe. Faţa ei se unduia sub părul ondulat, negru intens. Își dorea să fi fost roșcat, dar momentan nu le putea avea pe toate. Ochii albaștrii-argintii sclipeau și îi puneau în evidenţă pielea de culoarea piersicii. Avea ţinuta frumoasă, era suplă, așa cum i-se potrivea unei zâne. Era mai înaltă decât colegele ei de clasa, dar îi plăcea. În comparaţie cu familia ei, arăta foarte exotic. Toţi ceilalţi erau albi ca laptele, cu părul de culoarea aurului, arătând prea divini până și pentru zburători.
          După câteva minute a coborât pe bara de metal aflată în mijlocul casei care ducea în holul de la parter. Casa nu avea scări, ci o gaură pătrată în tavan care permitea să se facă legătura cu etajul. Pentru a ajunge sus era suficient să dea de două ori din aripi, dar la coborâre era mai dificil, așa că toate casele de zburători și zâne din întreaga lume aveau această bară, fiind un alt specific de-al lor. Ca în fiecare zi de sărbătoare se întrepta spre sufragerie, unde știa că mama ei pregătise micul dejun festiv. Ușa era închisă. Apasă pe clanţă şi împinse.
          -La mulţi ani! strigară nouă voci în cor, luând-o prin surprindere.
          Înainte să poată avea o reacţie, s-a trezit umplută de confeti din cap până în picioare. În timp ce se scutura, auzea cum bucăţile lucioase de hârtie începeau să-i șoptească toate deodată: ” La mulţi ani! Să trăiești! Fericită să îmbătrânești! Noi toţi îţi dorim, și pe  drept îţi vorbim, să ajungi bogată, să ai o casă minunată, să te scufunzi în flori și să nu ai parte de negrii nori!”
          Uitându-se urât, deși era fericită, spre cei care au aruncat îl văzu pe fratele mai mic al mamei sale, amuzantul şi mereu glumeţul ei unchi, Silviu şi pe Daniel, soţul surorii mai mari a Elenei.
          -Am uitat ca e ziua mea! zise ea râzând, nevenindu-i să creadă. Cum să uit de ziua mea? În sfârşit împlinesc cincisprezece ani!
           -Am pregătit un plan pentru întreaga zi, îi spuse unchiul Daniel. Uită-te şi tu.
          Acesta îi întinse foaia, acum mototolită după a fost plimbată din mână în mână. De abia terminase Corina de citit că mătușa Monica i-o smulse emoţionată din mână. Împreună cu Daniel recapitula ultimele detalii, în timp ce unchiul Silviu, soţia lui, Iuliana, şi Elena priveau ceasul şi consultau programul privind peste umerii Monicăi.
           Mătușa Monica era mai mare cu cinci ani decât sora ei. Avea părul aproape drept, doar câteva bucle rătăcite îi stăteau pe umeri. Era mai înaltă decât fraţii săi, cu ochii mai rotunzi și buzele pline. Avea faţa alungită cu o aluniţă pe obrazul drept, era slabă ca un băţ, dar avea un farmec aparte din cauză că era zână. Mereu serioasă și încrezătoare, era și foarte intuitivă.
          Nici Daniel nu avea părul ondulat, dar spre deosebire de soţia lui și familia acesteia, ochii săi erau căprui. Tot el era și cel mai puternic bărbat din încăpere. Câteva cicatrici lungi de pe braţe, dar și cea de pe piept dovedeau faptul că a fost în Armata Regală, înainte să o întâlnească pe Monica. Privirea lui de vultur vedea până și cele mai mici detalii, tocmai de aceea era de mare ajutor în afacerile familiei. Cum era de așteptat, spirimalul lui era un vultur și îl avea de când s-a înrolat în Armată.
          Vlad, fiul lor, era cel mai mare dintre verișori și de când se știa mereu a avut grijă de Corina și Bianca atunci când erau toţi trei împreună. A moștenit de la părinţii lui părul drept și ochii căprui, dar și inteligenţa nativă a mamei sale. Era la fel de înalt și de slab ca Monica, dar mult mai puternic, moral și fizic, decât aceasta.
          -Înainte să mâncăm, aș dori să deschizi cadourile, spuse mătușa Iuliana întinzându-i un cadou din mulţimea ce stătea adunată în mijlocul mesei rotunde din sticlă.
          Corina îl luă, văzând că pe el scria: ”de la Monica, Vlad şi Daniel”. Înăuntru era o enciclopedie groasă despre animalele mitologice ce avea ilustraţii pe toate paginile. Din câte îşi dădea ea seama cuprindea şi Leacuri cu care ar putea ajuta fiinţele magice. Avea si un întreg capitol despre Spirimale. De mult timp aştepta să îşi ia un animal cu care să îşi unească sufletul şi magia, dar mama ei mereu îi spunea că trebuie să aştepte momentul potrivit. Ea iubea animalele şi se pare că mătușa ei știa acest lucru.
          -Mulţumesc. E foarte frumoasă, spuse ea emoţionată.
          -E rândul cadoului nostru, cântă Iuliana.
          Trase şi de această panglică şi rupse hârtia albastră. Cadoul cuprindea hăinuţe frumoase, evident alese cu grijă de cumnata Elenei, şi o brăţară din fâşii subţiri de piele maronie împletită cu franjuri de care erau agăţate pietricele sclipitoare. Franjurii cu pietricele ajungeau până la începutul  degetului mare.
          -Silviu a văzut-o, îi zise Iuliana, aşa că nu-mi mulţumi mie.
          -Atunci, mulţumesc, unchiule Silviu!
           Unchiul aprobă mulţumit din cap. Silviu era fratele mai mic al Elenei și al Monicăi. Ca și Elena, acesta avea părul blond și buclat, iar ochii îi erau albaștri închiși. Avea mereu un  zâmbet pe buze și purta cu el o plăcere enormă pentru glume și farse, fiind astfel unchiul preferat al Corinei. Era la fel de înalt ca Elena, avea obrajii buclaţi și mereu o căldură specifică în privire. Spre deosebire de calmul și seriozitatea surorilor sale mai mari, el era considerat ca fiind rebelul familie, întotdeauna făcând doar ceea ce-i plăcea. Ceva din firea lui avea și Corina, iar de aceea în preajma lui se simţea confortabil. Într-un fel amândoi aveau limbajul lor propriu și nebun.
           Iuliana, soţia lui, era genul de persoană care îl complementa, având și ea propria sa „nebunie” cu bun gust. Părul ei blond, creţ și mătăsos împreună cu ochii ei verzi îi făceau chipul angelic. Nu era înaltă, fiind mult mai delicată decât toţi ceilalţi din încăpere. Avea mersul de balerină și era foarte agilă. Inima ei mare ţinea o încredere enormă, și uneori greșită, în fiecare persoană. La fel ca și Silviu, era cu un an mai mică decât Elena, dar mult mai sprintenă și optimistă. Ceva din firea ei, ca un vârtej, părea să emane pretutindeni energie. Accepta orice idee ciudată, neobișnuită și neîncercată, considerant-o ca făcând parte din nonconformism, un stil care i-se potrivea perfect.
          Cei doi s-au cunoscut într-un magazin de animale, chiar în ziua în care și-au descoperit spirimalele potrivite. Şi-au dat seama că sunt făcuţi unul pentru celălalt când au aflat că amândoi se potriveau cu două veveriţe: una era argintie și jucăusă, iar cealaltă roșcată si iubitore.
          Tot ce era mai bun la ei se unise sub o singură fiinţă: Bianca. Fata era mai veselă, mai zăpacită și mai amuzantă decât Corina și Vlad la un loc. Cu toate acestea, părea a fi creierul familiei sale, mereu pusă în situaţia de a se comporta mai matur decât ambii părinţi ai săi. Părul ei usor ondulat îi stătea în toate direcţiile, dar avea de la mama ei un farmec angelic. Își iubea enorm familia și prietenii, găsind în ei calităţi pe care le susţinea în orice situaţie, chiar dacă nu erau atât de evidente.
          Corina mulţumi şi bunicilor pentru lănţișorul de aur cu un medalion din diamant transparent, în formă de lacrimă.
          -Pune-l seara în lumina lămpii şi va lumina numele tău şi istoria familiei noastre, respectiv şi istoria ta, pe pereţii camerei, îi explică bunica Carmen. Eu l-am primit de la mama mea, care l-a primit de la bunica ei. De atâta timp, istoria se scrie pe el de secole întregi.
          Cadourile următoare erau de la prietenii ei, Mirela, Nicoleta, Sorin și Cristian. Fata s-a bucurat de eșarfa dată de Nicoleta și de parfumul cu miros de iasomie oferit de Mirela, dar și de dulciurile făcute de mama lui Cristian, Domna Cecilia, și de albumul foto primit de la Sorin. Cei patru nu-i puteau serba ziua împreună, fetele fiind în vacanţă la bunicii Nicoletei care locuiau într-un sat, iar băieţii plecati cu părinţii lor la vânătoare de Fazani cu Gât-de-Lebădă.
          Corina zâmbi cu dor, gândindu-se că îi lipsește părul roșcat și cârlionţat al Mirelei și prezenţa liniștitoare a Nicoletei. Faţa Mirelei, cu pielea albă și mulţi pistrui, de obicei apărea in fiecare dimineata deasupra gardului grădinii Elenei. Ea și Corina mergeau împreună în fiecare zi la școală, iar vara plecau în pădure cu ceilalţi trei. Nicoleta semăna cu o păpușă vie. Cu părul blond cu multe bucle și ochii mari, verzi ca smaraldul, făcea orice inima să se înmoaie. Palmele ei mici și delicate de obicei se strecurau sub protecţia prietenelor ei.
          Erau la aceeași Şcoală, în afară de Cristian care era mai mare decât Mirela și Corina. El a absolvit primul an la Colegiul Bonaventura. Acum că avea cincisprezece ani, Corina trebuia să meargă și ea la un Liceu sau un Colegiu, conform Legii Educaţiei care se păstra de sute de ani. Sorin și Nicoleta erau mai mici decât ea, dar asta nu-i împiedica să trimită cereri de înscriere, așa cum au făcut ea și Mirela cu un an în urmă.
          Următorul cadou era o cutiuţă mică de bijuterii, împăturită în hârtie argintie. Înăuntru era un inel făcut special pentru degetul mic, de aur, cu o stea de diamant pe care era încrustată liera B sub forma scrisului vechi. Deși căutase peste tot, Corina nu găsi niciunde scris numele expeditorului.
          -Este de la… un vechi prieten de familie, îi spuse mama sa. O să afli mai multe când va veni vremea.
          Ultimul cadou pe care îl desfăcu a fost cel dăruit de Elena. Pe lângă dulciuri şi haine era o carte mică şi groasă, cu o copertă maronie pe care scria titlul cu litere aurii. Cartea era despre Magie. Era lucrul cel mai îndrăgit de către Corina, fiind foarte fascinată de Farmece, diferite formule magice, dar avea şi ilustraţii ce cuprindeau efecte ale unor Vrăji.
          -Mulţumesc! spuse ea bucuroasă.
          După micul-dejun, bunicii s-au așezat pe canapea şi au început să povestească celor care îi ascultau cum erau vremurile când erau ei tineri, făcând adesea comparaţii. Bunicul Gabriel era un zburător înalt, slab, cu faţa ascuţită şi nasul cârn. Avea părul argintiu lung până la umeri, atât de drept încât părea unsuros. Toate oasele îi erau ascuţite, în special umerii şi genunchii. Dacă nu te-ai fi uitat la el cu atenţie puteai avea impresia că stai faţă în faţă cu un vultur. Bunica Carmen, la fel de înaltă şi cu un păr mult mai bogat şi mai voluminos decât soţul ei, semăna cu o Elena mai în vârstă. Avea faţă ca o inimă si părul încă blond. Ochii ei la fel de albaştri ca ai lui Silviu erau de o strălucire uimitoare. Spirimalul, o maimuţă capucin, o iubea şi acum la fel de mult ca atunci când s-au întâlnit. De când s-a căsătorit a încercat să-şi convingă soţul să îşi găsească şi el un animal de care să se lege sufleteşte, dar acesta, încăpăţânat şi cu idei fixe, aşa cum era Corina, refuza mereu.
          Elena alerga fără stare prin toată casa, aranjând de nenumărate ori decoraţiunile şi căutând poze pe care să le arate fraţilor săi, care îşi povesteau evenimente din copilărie. Abia şoptit, Iuliana întrebă curioasă foc despre raza de soare, Irina, şi despre William. Elena nu mai ştia nimic despre Will de nouă ani pentru că amândoi au fost de acord că e periculos să ţină legătura din cauză că cele două fete ar putea descoperi accidental scrisori, poze sau alte  lucruri ce le-ar putea ajuta să afle una despre cealaltă.
          -Ce privire de mamut! râse Daniel, răsfoind enciclopedia.
          -Da, seamănă cu tine! zise Silviu în glumă.
          -Dar chiar este un mamut! Este o specie rară care se găseşte doar în munţii înzăpeziţi. Are nenumărate proprietăţi magice în blană şi…
          -Monica, vrei să mă ajuţi puţin? întrebă Elena drăgăstos, încercând să oprească o discuţie filozofică ce ar fi plictisit pe toată lumea.
          Vlad zâmbi, în timp ce Bianca răsuflă uşurată teatral, iar apoi se întoarse spre verişoara ei mai mare.
          -Ai cea mai specială zi de naștere! Toată lumea serbează ziua asta, spuse admirativ.
          -Da, dar nimeni nu e la fel de fericit ca mine. Nu am mai auzit de cineva născut azi, a spus Corina cu o nuanţă de bucurie în glas.
            Până la urmă, era ziua ei de naștere. De ce să o împartă cu oricine altcineva născut în aceeași zi? Poate ar fi fost bucuroasă să găsească o astfel de personă, dacă ar fi știut că îi e prietenă sau rudă…

Bianca şi Vlad, au schimbat o privire plină de înţeles şi s-au gândit la o cineva anume. Chiar dacă Bianca nu a cunoscut-o, ştia că se numea Irina.