Arhive pe etichete: Sorin

Partea a II-a

-Cu cine vorbeai inainte sa intru eu?

Numele lui i-a aparut ca o soapta in minte, inainte sa primeasca verbal raspunsul. Curiozitatea si singuratatea o copleseau din nou. Isi dorea sa cunoasca fiecare zi din viata surorii ei, sa ii stie membrii familiei, prietenii, vecinii pana si dusmanii, daca existau. Abia astepta sa afle intamplari amuzante, triste sau probleme la care le puteau gasi impreuna rezolvarea. Mai erau si traditiile si religia, ambele necunoscute pentru ea.

Avand in vedere ca a trait printre vrajitori, traditiile cunoscute de ea erau stiute de toata lumea. Sarbatori in cinstea naturii, a astrelor, Halloween-ul… Nimic necunoscut. Totul era mai mult un ceremonial, o inchinare plina de recunostinta. Nimic pe seama caruia se putea glumi. Nicio petrecere dupa. Din punctul ei de vedere, zburatorii erau prea petrecareti. Festivaluri peste Festivaluri, zile libere si multe sarbatori religioase. Pe ultimele nu le-a inteles, desi ar fi vrut, dar nu a avut ocazia. Nu stia in ce religie s-a nascut, dar atmosfera in care traia o inclina sa fie pagana, la fel ca majoritatea vrajitorilor care au renuntat sa creada in cineva anume si au preferat ceva mai maleabil care in principiu ii multumea naturii pentru cea ce le ofera. Ea niciodata nu a venerat si nici nu a personificat nimic, nici macar Luna Plina de care abia cand si-a descoperit Puterea a inteles de ce era atasata. Cand era mica mergea duminica cu Doamna Mika in biserica. Stia ca doica ei era catolica. Tatal ei a fost de acord, avand in vedere ca nu era ceva ce-i putea face rau, iar ei ii placea foarte mult. Simtea ca descopera un altfel de Magie, superioara si accesibila tuturor pamantenilor. Insa a incetat sa se mai duca atunci cand a inceput orele de scoala si cursurile optionale. Avea atunci sapte ani.

Gandindu-se la viata surorii sale, care se putea astepta ca in orice zi sa se intample ceva neobisnuit, se simtea singura. A crescut ca un opus al Corinei, fiind cea care se straduia sa invete si care se relaxa cantand, pictand sau citind o carte. Rar iesea inafara perimetrului curtii si cand o facea era doar pentru a socializa. Nu stia de ce erat atat de populara si asta o speria ingrozitor. Toti ii stiau numele. Oriunde se ducea era urmarita de privirile celorlalti. Erau multe reviste care au contactat-o pentru a purta o discutie si abia dupa ce au incercat sa o convinga toate rudele pe care le stia a acceptat propunerea lor. Stia ca era bogata pentru ca aproape toti membrii familiei sale erau Alchimisti, Tamaduitori sau Vindecatori, dar niciodata nu si-a dorit sa consientizeze ca erau Nobili, bunicii sai fiind Baron si Baroneasa. Perseverenta urmaritorilor ei a facut-o sa incerce sa se izoleze mai mult. Nu a avut de ales. Voia sa devina o persoana normala, nu o celebritate profitoare. Voia sa aibe o viata personala si sa poata urma o meserie fara ca inafara usii sa-i bata vrajitori care doreau sa o cunoasca. Acum isi dadea seama ca erau doar vise, nimic posibil. Prezenta surorii sale care era o zana si motivul pentru care ele doua s-au nascut va fi aflat in curand, inevitabil. Probabil ca acestea erau ultimele momente in care se mai aflau impreuna singure intr-o camera, doar ele doua si nimeni altcineva.

1013079_598147356884329_1685905360_n       -Doar el iti era cel mai bun prieten? intreba ea, intr-o incercare de a-si alunga gandurile si de a profita de faptul ca are in sfarsit ocazia de a vorbii cu sora ei.

-Nu. Sunt si Mirela, Nicoleta si Sorin.

Numele lor ii era necunoscute. Nu le-a mai auzit pana acum in gandurile surorii sale si nici macar nu stia cum se pronunta corect, dar le putea vedea chipurile. Intai a vazut o fata roscata si creata caruia nu-i putea vedea prea bine chipul din cauza pufului de blana al catelusei pe care o tinea in brate. Parea mandra si putin nesuferita, dar Corina a sigurat-o ca putea fi altruista cand era nevoie. Apoi a vazut o fetita mai mica, cu trasaturi frumoase, dar copilaresti. Semana cu o papusa de portelan, cu buclele blonde si ochii mari, iubita si protejata de tot grupul. Cand imaginea ei a disparut a vazut un baiat cu o privire suspicioasa, dar cu un zambet binevoitor.

Deja i-a spus suficient fara ca macar sa rosteasca un cuvant verbal sau nonverbal. Alte explicatii nici nu isi mai aveau rostul. Aveau sansa de a vorbi despre altceva, mai important.

-Nu ne-a fost chiar atat bine pe cum crezi, zise Corina, stiind la ceea ce se gandea sora ei. Mama nu mi-a fost… foarte apropiata. Erau zile in care nici macar nu o vedeam. Uneori aveam senzatia ca ea cauta ceva… ceva ce a pierdut. Se oprea si se uita la mine de parca ar fi fost vina mea. Apoi se punea pe un fotoliu sau pe canapea si statea ganditoare. O vedeam ca scrie scrisori, dar nu apuca niciodata sa le trimita. Ori le mototolea si le dadea foc, ori le rupea si le arunca. Cand am implinit sapte ani s-a mai potolit, dar de atunci o vad mereu aeriana. Stii, incepeam sa cred ca asa e ea, aiurita, ca are o boala de care nu-mi spunea si trebuia sa ma obisnuiesc. Nu era prea atenta la ce facea, nu zambea cand credea ca nu o vad…  Intr-o zi a venit la noi matusa Monica. Nu stiu ce au vorbit, dar a doua zi s-au dus impreuna la cumparaturi si s-au intors cu seminte, plante si ghivece. Aveau si vreo trei saci enormi de pamant. Au plantat totul. In doua zile toata curtea casei era plina de pamant maroniu din care asteptam sa creasca plantele. De atunci avem o adevarata gradina botanica. Prin casa, oriunde te-au uita vezi numai flori. Au devenit pasiunea ei. Daca e ceva la care tine dupa familie, astea ar fi plantele pe care le creste de atatia ani. Cand infloresc vine impreuna cu cativa Cercetatori pentru a extrage din ele… sincer, nu stiu ce, dar orice ar fi folosesc la parfumurile si cosmeticele pe care le produce partea ei din afacerea familie. Pe langa produsele proprii sunt cumparate altele noi aparute de la cele mai celebre firme. Cu asta se ocupa ea. E Negutatoare.

tumblr_m2gamoDwnt1qm8yfo          Erau multe informatii cu care a reusit sa tina pasul, dar cea mai importanta era faptul ca mama ei tinea la ea. O iubea si nu a uitat-o niciodata. Dar ce a impiedicat-o sa-i vorbeasca? Unde erau toate acele scrisori pe care spunea Corina ca le scria? Le-a ascuns tatal ei pentru ca ea sa nu le vada? De ce nu a incercat sa o contacteze cand a mai crescut? Nu mai era mica. Putea sa faca fata vestilor, mai ales ca acestea erau buna. Mama ei traia! Regreta ca a abandonat-o! Si totusi, de ce a facut-o? De ce s-au despartit parintii lor? Puterile lor… nu sunt chiar atat de neprevizibile. Daca s-ar fi documentat inainte sa ia acea decizie si-ar fi dat seama ca nu era nimic rau. Ba din contra, amandoua erau pentru cealalta exact ceea ce avea nevoie. Nu au crescut impreuna, nu se cunosteau prea bine, dar se intelegeau de para se stiau de o viata. Sa se desparta din nou ar fi imposibil.

-Si eu imi imaginam cum arata tata, zise Corina afundata inca in propriile ei ganduri. Imi dadeam seama ca de la el am mostenit parul. Ochii sunt singurul lucru pe care il am in comun cu mama. Tot ce stiam despre el e ca ne-a parasit, pe mine si pe mama, cand eram eu mica. Nu a vrut niciodata sa ne caute sau sa mai auda de noi. Mama a incercat a ma faca sa nu ma gandesc la el. De fiecare data and o intrebam despre el scapa ceva sau spargea ce avea mai aproape. La opt ani am incetat sa o mai intreb. Stiam ca nu voi obtine mai mult de la ea. Ma gandeam ca voi putea cauta despre el cat timp voi fi la Colegiu. E chiar amuzant Acum tot ce trebuie sa fac e sa te intreb pe tine, Irina. Crezi ca el va vrea sa vorbeasca cu mine?

-Da, raspunse ea din toata inima.

Mai mult nu putea spune. A inmuiat-o destul de mult tot ce i-a povestit despre trecutul ei. De cand a aflat ca are o sora care locuieste cu mama lor a incercat sa accepte aceasta idee si sa se obisnuiasca cu Corina. Nu s-a gandit pana acum ca ea chiar are o mama.

Stia ca in mod normal ar fi trebuit sa inceapa si ea sa povesteasca despre tatal lor, dar acum nu putea sa se gandeasca la orice altceva inafara de mama ei. Mintea ii era goala si se concentra in jurul cuvantului, incercand sa ii inteleaga adevaratul inteles. Avea si ea, ca toti cei pe care ii cunostea, o persoana pe care o putea striga „mami”. Cum era sa traiasca cu ea?

-Irina? Esti aici?

Vocea Hannei le-a trezit pe amandoua.

-Te superi daca vii cu mine? Vreau sa mai exersez.

Pret de cateva secunde in care a incercat sa alunge orice gand legat de mama ei, Irina nu a inteles exact la ce s-a referit. O scurta amintire in care Hanna incerca sa isi exteriorzeze Puterea i-a clarificat nelamurirea.

-Da. Da, sigur, te ajut.

Si asa a acceptat sa inchieie proabil ultimul moment in care a fost singura cu sora ei. A terminat conversatia neterminata. Avea vreun sens? Da. Corina inca nu a aflat nimic despre ea si tatal lor. Dar inainte de toate era pe jumate zana, chiar daca nu avea aripi si a fost crescuta ca o vrajitoare. Era constienta de adevaratele ei origini mai mult decat oricand. Dupa acel moment in care s-au atins, in padure, ea a facut un fel de schimb cu sora ei. Nu mai era doar o vrajitoare ci si o zana. Ba mai mult, sangele mamei ei a preluat intr-un fel controlul. Acum apartinea neamului zburatorilor, poate chiar mai mult decat sora ei. Si-a introdus in vocabular cuvantul altruism, lasand-o pe Corina sa fie cea care se gandeste la sine in fiecare moment in care nu isi indreapta atentia spre geamana ei.

Asa cum se astepta, sora ei nu era multumita de decizia sa. I-a spus mental sa nu plece, mai mult disperata decat rugatoare. Ochii ei albastri-argintii se uitau la Hanna cu o privire ucigatoare, acuzand-o tacut ca-i fura sora. Dupa parerea Irinei, aceea nu era o privire care sa i-se potriveasca cu trasaturile ei frumoase, asa ca a imbratisat-o, incercand sa-i domoleasca furia.

Dupa ce Irina a iesit pe usa, urmata de Sonny care se ascundea in spatele picioarelor ei pentru ca Hanna sa nu-i vada regretul, Corina s-a asezat pe pat si a inceput sa citeasca fara prea mare tragere de inima din mormanul de carti pe care le-a adus din Biblioteca.

Anunțuri

Partea a VII-a

Elena ieși dezamăgită din magazin căutând altul mai promiţător pentru a-i cumpăra fiicei sale cele mai frumoase bijuteri. Până acum a văzut doar unele mari şi grele, neadecvate unei petreceri regale rafinate. În sinea ei plângea, ştiind că a lăsat-o pe Corina supărată, interzicându-i să vină la cumpărături cu ea, chiar dacă știa că îi plăcea foarte mult. Totusi, nu putea să se lase în voia sentimentelor, mai ales că mulţi trecători o cunoşteau şi o opreau să o felicite pentru munca sa extraordinară.

Căuta cu privirea printre capetele mulţimii următorul magazin, dar strălucirea unui păr blond ce reflecta razele Soarelui i-a atras atenţia. Ieşea de undeva din apropiere, salutând politicos. În mână tinea o plasă uşoară. În urma ei se auzeau saluturile Vânzătoarei:

-Arrivederci! Buona giornata!

184401_478744665537817_1739082851_nCând s-a întors, lumea Elenei s-a oprit pentru câteva secunde. Şocată, privea o fată pe care ar fi recunoscut-o oricând. Îi săltă inima de bucurie, dar şi de emoţie. Apoi a realizat că doar îşi imaginează pentru că era cald şi Soarele bătea cu putere, iar ea tocmai s-a gândit la fiica pe care o creştea. Privind mai atent şi-a dat seama că nu se înşelă. Vedea diferenţele, aceleaşi de acum 15 ani. Ochii fetei, albaştri verzui, aveau o nuanţă calda de auriu. Sprâncenele erau maronii spre diferenţă de cele negre, lungi şi subţiri ale fiicei sale brunete. Părul nu era foarte diferit, dar părea mai moale, iar buclele de la vârfuri erau mai numeroase şi mai evidente.

Simţindu-se privită, fata ridică privirea. Se uită atent la femeia cu părul de aur în rochie portocalie şi lungă. Avea cam aceeaşi vârstă cu tatăl ei, din câte îşi dădea ea seama, dar era foarte frumoasă. Observă că avea în părul ondulat, lung până la umeri, o floare albă. Ochii albaştri cu o sclipire specifică nu erau la fel de închişi ca ai săi. Trăsăturile proeminente îi puneau în valoare buzele rozalii şi ochii atrăgători.

-De ce mai ai nevoie?  întrebă Will în timp ce ieșea din magazin ţinând în mâini alte plase cu bijuterii.

A zărit-o şi el pe Elena şi o privea cu coada ochiului, plin de emoţie. Era exact așa cum şi-o amintea. Dar unde era Corina? Ce i s-a întâmplat?

* * *

În timp ce Corina colinda magazinele cu Nicoleta şi Mirela, băieţii o urmăreau pe Doamna Elena, care i-a cumpărat fiicei sale câteva bijuterii de aur şi de argint şi unele medalioane din pietre preţioase. Sorin nu a fost prezent în momentul în care Elena a întâlnit-o pe Irina. Trebuia să le anunţe pe fete că vor merge să servească pizza la prânz la un restaurant din celălalt capăt al străzii. Acolo toţi au început să râdă de uimire când au văzut cum din degetul de vrăjitor al Bucătarului ieşea câte o pizza caldă și gustoasă tocmai în farfuriile lor. Au început să discute, cei patru povestindu-i Corinei ce au făcut cât timp au fost plecaţi. La rândul ei ea le-a povestit cum a fost ziua sa de naştere. Au felicitat-o pentru coroniţa de flori. Imediat ce le-a spus de accident toţi au început să dezbată subiectul, dându-şi cu părerea despre ce ar fi putut să o atace.

483087_418745838180033_718051020_nNu au stat mult, soarele arzând mai puternic decât erau ei obişnuiţi. La rugăminţile dulci ale fetelor, Cristian acceptă să mai zăbovească câteva minute pentru a-şi cumpăra toţi câte o îngheţată. Pasionată de încercări noi, Corina şi-a luat una cu pepene galben, nuci și lămâie. I-a săltat inima de bucurie când l-a auzit pe Cristian cerând una cu aceleaşi arome şi a încercat să potoleasca entuziasmul lui Blacky înainte să o dea de gol.

Au căutat un loc mai liniştit în care să creeze Portalul, dar era destul de greu să iasă de pe o stradă atât de aglomerată. În graba ei, Corina s-a ciocnit din greșeală de o fată cu părul blond, drept, tuns scurt în stil bob, mai lung în partea din faţă şi mai scurt la spate. Observă că era vrăjitoare și avea cam aceeași vârstă cu ea. Ochii ei argintii păreau inteligenţi și se ascundeau după o pereche de ochelari dreptunghiulari cu ramă de argint. Din fericire îngheţata Corinei nu și-a luat zborul din cornet.

Ea și prietenii săi au ajuns acasă înainte ca Doamna Elena să fi terminat cumpărăturile. Erau epuizaţi, dar cu toate astea fiecare avea un zâmbet larg ce nu doarea să treacă, durându-i pe toţi obrajii. Corina s-a grăbit să despacheteze şi celelalte lucruri, iar apoi să le aşeze acolo unde le era locul. Şi-a ascuns noua rochie în dulap, printre celelalte, iar apoi a început să împacheteze punga. Când să o răstoarne o foaie şi o cutiuţă mică au căzut pe podea.

„Când l-am văzut mi l-am imaginat pe mâna ta. E stilul tău. Consideră-l ca făcând parte din cadoul de ziua ta.

          Cris”

          A rămas câteva momente înţepenită, nevenindu-i să creadă că tocmai Cristian i-a cumpărat ceva de pe Via Fortuna. S-a repezit spre cutiuţă, ştiind că indiferent ce era înăuntru deja îi plăcea enorm de mult. Ridică cu greu capacul. Înăuntru erau un inel din aur care nu se rotea complet pe deget ci se termina în două aripi mici de înger din cristale albe. Şi-l potrivi şi se miră că-i venea perfect. Îi stătea superb. Îl admira alături de celălalt inel de pe degetul mic al mâinii stângi. Inelul sub formă de steluţă primit de la necunoscutul care-i făcea de fiecare dată cadouri.

Înainte să se mai gândească la ceva a auzit uşa de la intrare deschizându-se. Fără tragere de inimă şi-a scos inelul primit de la Cristian, ştiind că şi el făcea parte din secretul acelei zile. Blacky s-a ascuns sub pat, făcând linişte deplină.

-Am venit! o auzi Corina pe mama sa strigând de jos.

Şi de această dată Elena s-a întins pe canapea, cu pungile mari şi uşoare lângă ea.

-Nu o să-ţi vină să crezi ce aglomerat era! Şi o căldură! Sunt sigură că nu ţi-ar fi plăcut! Tu preferi umbra.

Chiar dacă prefera umbra, îi plăcea Via Fortuna, dar nu avea cum să-i spună asta.

-Ai dreptate!

Flafy şi-a aşezat botul pe picioarele Corinei, uitându-se  cum despachetează. Privindu-i ochişorii mari şi boticul cald, Corina tânjea să-i spună mamei sale despre Blacky, dar trebuia să inventeze ceva credibil.

Megan-Fox-On-Hope-And-Faith-megan-fox-29937400-2168-1404-Am ieşit azi cu Nicoleta, Cristian, Sorin şi Mirela în centru, spuse ea fără să se mai abţină. Mi-am luat spirimalul şi bagheta.

-Ai zburat până în centru?

-Nu, am mers pe jos, minţi ea cu degajare. Nu-i chiar aşa departe. Doar la întoarcere am zburat.

-Si aripile tale? Cum să zbori? Ai înnebunit?

-S-au vindecat când mi-am unit sufletul cu cel al spirimalului… am încercat să-ţi spun asta, explică Corina în timp ce Blacky intră în cameră, aducând cu ea şi bagheta.

Elena se ridică, exclamând de uimire.

-Ce scumpete! Un labrador!

Flafy fugi să întâmpine noua venită, mirosind-o şi pupând-o. După căteva momente o considera ca pe puiul ei. Elena luă cu grijă bagheta, examinând-o. A întors-o pe toate părţile, privind modelul, pietrele, lemnul şi felul în care erau toate îmbinate.

-E puternică, spuse ea. Foarte frumoasă.

-La fel ca ceea ce mi-ai luat tu.

S-au îmbrăţişat, simţind cum orice supărare de mai devreme a trecut. Una lângă cealaltă, păreau amândouă foarte diferite. În adâncul el, Corina simţea din nou că nu face parte din acea familie, dar ştia că se înşeală. Simpla existenţă a aripilor ei identice cu ale celorlalte rude demonstrau că ea a fost născută de către Elena. Îşi dorea din nou să-şi cunoască tatăl. Tată care- acum ştia- trăia şi îi trimitea cadouri în fiecare an.

OKIAN.ro

Partea a V-a

Elena și Flafy, înrămate cu plase pline, făceau ultimele verificări pe listele de cumpărături. Ascuns după treptele de la intrarea unei case înalte Sorin o urmărea concentrat, cu Nicoleta pitindu-se în spatele lui. Nu putea auzi ce îi spune vecina lui spirimalului, dar îi citea gândurile, iar acestea nu erau deloc bune dacă prietenii lui nu ajungeau acolo imediat. După câteva zeci de secunde lungi, le-a simţit chemările lor mintale şi le-a făcut semn să vină lângă el de urgenţă.

-Doamna Elena vrea să se întoarcă acasă. Corina, dacă nu pleci acum nu o să ajungi înaintea ei. Oricum, deja e posibil să fie prea târziu.

-Cum să plece? întrebă Mirela aproape râzând. Dacă se înalţă o să o vadă.

-Îi vom distrage noi atenţia, răspunse Cristian. O să ne prefacem că abia atunci o vedem şi o întrebăm de Corina. În timpul acesta ea o să capete câteva secunde în plus ca să se poată îndepărta. Dacă avem noroc o să o ţinem de vorbă mai mult.

-Facem cum zici tu, zise Sorin agitat, dar trebuie să o oprim.

Corina îşi văzu mama înălţându-se cu greu, în urma plaselor pe care se chinuia să le ţină drepte cu o vrajă. De lângă ea Cristian ţâşni în fugă, ajungând-o din urmă mulţumită vitezei lui. Era prea mult zgomot ca să poată auzi cineva ceea ce i-a spus Elenei, dar aceasta s-a oprit şi s-a întors zâmbitoare spre el. Corina l-a văzut pe Sorin că se încruntă şi devenea mai atent. L-a întrebat dacă e totul în ordine, iar el a aprobat din cap.

-Mirela, să mergem şi noi! spuse Nicoleta. Să-i ajutăm pe Cristian şi Corina!

Fără prea mare tragere de inimă, roşcata o urmă în zbor.

-Ce mai aştepţi? o întrebă Sorin. Pleacă!

Se asigură repede că mama ei şi Flafy erau cu spatele, iar în acelaşi moment îşi desfăcu cele patru aripi albe pătate şi o strânse pe Blacky mai bine în braţe. Nu voia ca spirimalul să o încetinească. În plus, primul ei zbor trebuia să fie ceva special, nu o fugă nebună spre o casă necunoscută.

În mod normal existau câteva secunde în care aripile trebuiau să se dezmorţească. De aceea ridicările de la sol erau întotdeauna lente. De această dată Corina îşi forţă aripile să se grăbească. Era conştientă că nu era bine, mai ales că abia ce şi-au revenit, dar nu risca să fie văzută şi de mama ei. Şi aşa îi erau suficiente privirile trecătorilor pe care le simţea cu furnicături pe spate. Probabil că toţi au observat că ea făcea parte din familia Elenei. Ce ghinion avea că mama ei era cunoscută în tot oraşul! Dacă o recunoştea cineva şi îi spunea mamei sale că ea  zboară cu viteză spre casă? Ar fi vrut să îşi poată întoarce privirea şi să se asigure că se înşeală, dar nu avea timp. Tot ce putea face era să se roage ca Sorin să îi audă gândurile.

Harken_ForestDupă ce a trecut de cel mai apropiat copac şi-a schimbat zborul astfel încât să fie protejată din spate de coroana acestuia. În scurt timp traseul a devenit şerpuit. Nu a ştiut până atunci că poate să ocolească trunchiurile arborilor atât de repede. Doar cei mai buni zburători şi zâne puteau face asta, în urma antrenamentelor zilnice. Până şi Cristian se antrena, chiar dacă el era printre cele mai rapide fiinţe din lume.

Prin ochii lui Blacky şi-a văzut mama zburând nu cu mult în urmă. Nu avea timp să se ascundă. Trebuia să se grăbească. Era deja obosită din cauza efortului, dar frica o făcea să ignore durerea. Elena şi Flafy erau prea ocupate cu grija pentru plase şi trunchiurile copacilor care păreau că răsar din senin în faţa lor pentru a vedea şi altceva, aşa că cele două fugare nu au fost observate.

Nu ar fi trebuit să plece de acasă. Trebuia să o asculte pe mama ei şi totul urma să se rezolve într-un final. Dar acum sigur o va certa şi mai mult. Nu putea să îşi ascundă la nesfârşit spirimalul şi bagheta. Într-o zi mama ei îi va spune că trebuia să meargă la magazin să îşi cumpere şi ea, ca toţi ceilalţi. Atunci ce îi va spune? Ce va face?

Până acasă nu mai era mult. Trebuia să treacă de o stradă lunga, din fericire împânzită de copaci, iar apoi ajungea pe strada ei. Stătea în a treia casă de pe şir, la numărul 7.

Mârâitul încet al spirimalului i-a atras atenţia. Au fost descoperite. Flafy le-a văzut şi nu era departe. Gata. S-a terminat cu ziua ei norocoasă. O furtună venea cu viteză spre ea. Nu mai avea ce face. Totuşi, dacă mai era o mică speranţă? Trebuia să ajungă acasă! Nu mai era o dorinţă, era o necesitate. Era ultima ei şansă de a-şi salva ziua. Schimbă aproape fără să gândească drumul şi se avântă într-un curent puternic care trecea printre copacii din curtea ei. Se îndepărtă considerabil, dar în acelaşi timp se relaxa. Abia în acele clipe şi-a dat seama cât de obosită era defapt. Nici nu era de mirare faptul că mama sa a ajuns-o atât de repede. A planat cu viteză până când a ajuns în dreptul curţii sale. Începea să se oprească, dar nu era uşor. Curentul era mai puternic decât aripile ei, care erau întinse şi încercau să se împotrivească înaintării. Reuşi să se apropie de curtea, dar nu suficient de mult încât să iasă din curent. Pe neaşteptate Blacky sări din braţele ei cu o forţă suficient de mare încât să o tragă şi pe Corina după ea. Îngrijorată că spirimalul ei s-ar putea răni, s-a grăbit să o prindă, nevăzând pe unde zboară. A realizat că a ajuns acasă, doar după ce a simţit-o la propriu, lovindu-se de peretele dormitorului ei şi căzând pe ceva tare de pe pământ. În clipa următoare stropitorile au început să împrăştie rouă peste tot, în timp ce ea verifica dacă nu i s-a rupt bagheta.Black_Labrador_Retriever_portrait

-Blacky, ai reuşit! spuse ea aproape râzând. Ne-ai scos din curent şi am ajuns acasa înaintea mamei.

Amintindu-şi de Elena se întristă brusc. Opri roua şi îi dădu bagheta lui Blacky, care fugi în curtea din spate, chiar la timp pentru că mama sa şi Flafy tocmai ajungeau pe stradă. Când cele două au aterizat Corina le privi, gândindu-se la ceea ce o aşteapta. Observă privirea mamei sale, care se plimba de la hainele ei ude la furtunul pe care îl ţinea în mână.

-Ai exagerat cu roua, spuse ea cu o voce glaciară. Când ţi-am spus să uzi florile până ne întoarcem noi nu am vrut să zic să le uzi în continuu. Credeam că ştii asta.

Îi veni să riposteze şi să îi spună că defapt a făcut mult mai multe decât ar fi trebuit să facă, dar tăcu, ştiind că nu avea niciun folos dacă mama ei se enerva mai tare.

Spre groaza ei, Flafy adulmeca aerul şi locul în care a stat Blacky. După câteva secunde care păreau să nu se mai sfârşească spirimalul mamei sale plecă de acolo, dezamăgită. Roua a şters intensitatea mirosului.

-Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru că ţi-am luat tot ce scria pe listă. Vino înăuntru să îţi arăt!

Luă câteva plase să o ajute, iar apoi aşteptă până ce mama sa intră. Profită de acele clipe ca să afle unde se afla Blacky. O simţi la aranjamentul de butoaie ornamentale, ascunsă într-unul din ele.

934955_10151385955026128_1438202054_nElena se aşeză pe canapea şi îi făcu semn cu mâna să desfacă plasele. O luă pe cea mai apropiată.

-Mi-a părut rău că nu ai venit şi tu în centru, spuse Elena în timp ce fiica ei îşi admiră noua geantă. Toţi părinţii erau cu copiii.

Pentru un moment crezu că mama ei îşi cerea scuze. Continua să despacheteze, aşteptând să vadă ce urma să zică.

-Dar ştii şi tu că nu aveai cum să zbori.

Confirmă scurt din cap, parţial dezamăgită. Totuşi, a avut o zi mai bună decât se aştepta, chiar dacă încă nu s-a terminat.

-Când te vei face bine va trebui să îţi iei o baghetă.

-Da. Ştiu, spuse ea.

Panica începea să se vada pe faţa ei, gândindu-se cum ar putea să evite ca mama ei să intre atunci cu ea în magazin. Deodată simţi calmul liniştitor al lui Blacky şi un entuziasm care nu era al niciunei dintre ele. Ce se întâmpla? Nu avea niciun motiv să fie atât de fericită!

-Ura! zise ea zâmbind toată, neputând să se mai abţină.

Îşi puse ambele mâini pe gură, încercând să se liniştească. Grăbindu-se să se aşeze la loc văzu privirea şocată a mamei sale.

-Nu am fost eu! spuse Corina după câteva minute. Nu am fost eu! Nu ştiu de ce…

Dar Elena a înţeles imediat ce se întâmplă.

-Probabil este un efect secundar al tratamentului, zise ea, verificându-i temperatura pe frunte. Magia începe să îţi revină. E normal.

Defapt nu era normal. Elena ştia adevăratul motiv, iar Corina ştia că mama sa o minte, însă niciuna nu putea să spună ceva fără să dea explicaţii.

-Stai liniştită în casă astăzi, bine? Eu şi Flafy vom merge să îţi luăm hainele şi ce mai e nevoie pentru petrecerea de ceai. Nu stăm mult.

S-a îndreptat spre uşă, dar s-a oprit înainte să o deschidă.

-M-am întâlnit cu prietenii tăi în centru. S-au întors toţi patru. Poate veţi ieşi mai târziu.

Fără să aştepte un răspuns ieşi din casă. Pe geam a văzut-o că şi-a luat zborul spre locul în care putea face un Portal. Locul în care ziua trecuta abia aştepta să ajungă. Se aşeză din nou pe fotoliu şi continuă să despacheteze. Nu după mult timp Blacky intră în casă pe uşiţa lui Flafy. O mângâie neatentă pe căpuşor. Se gândea neîncetat la cei ce i-au promis că o vor duce pe Via Fortuna. Ar fi vrut să vină să o ia şi pe ea, dar nu-i acuza dacă au plecat deja. Totuşi, Cristian avea un plan. Ce l-ar fi putut împiedica să îl aplice?

Uşa casei s-a deschis brusc.

-Am venit! anunţă Nicoleta.

-Şşş! şopti Mirela. Dacă e Doamna Elena acasă?

-Nu-i nimeni, o linişti Sorin. Am verificat.

-O, tu…! îi replică Mirela pufnind.

-Eşti gata de plecare? o întrebă Cristian, potolindu-i pe toţi.

Oftă, realizând cât de liniştită era casa cu câteva minute înainte.

-Să mergem! Aveţi un plan, nu-i aşa?

images (3)-Da, răspunse Cristian. Este acelaşi plan, partea a doua. Facem un Portal în curtea ta şi ajungem pe Via Fortuna. Eu şi Sorin o vom urmări pe Doamna Elena, iar voi puteţi merge la cumpărături.

-Eu sunt de acord, zise Mirela repede. Cum facem Portalul?

-Eu ştiu cum, dar… mama spunea că este un loc în pădure potrivit pentru Portal.

-Ştim. Am urmărit-o. Potrivit spaţiului luminişul acela era mai potrivit, dar şi aici încape dacă va fi făcut perfect.

Au mers în curtea din spate, care era mai spaţioasă, în ciuda multitudinii de plante.

-Poftim orhideea, zise Cristian înmânându-i o floare albă. Ai grijă cum o ţii! Acum închipuie-ţi că ai ajuns pe un bulevard plin de trecători şi de magazine. Rostește Vraja şi ţine bine floarea!

-” Floare, floricica mea,

Multe lucruri am a lua.

Du-mă dar tu, te rog,

Pe Via Fortuna!”,

spuse Corina emoţionată, cu inima mai să-i spargă pieptul.

Floarea emană o lumină albă care începea să se măreasca. Lumina a ajuns de mărimea unui fel de uşi rotunde şi începea să pălească. În scurt timp o ușă de lemn, cu mâner de argint şi cu boltă, stătea semeaţă în faţa lor, total nepotrivită cu peisajul rustic al grădinii. În spatele ei erau acelaşi plante ca mai devreme. Nici o cameră, nici un bulevard.

-Acesta e un Portal, îi lămuri Cristian. Pentru a ajunge mai avem de făcut un singur pas: trebuie să deschidem ușa.

Rotindu-şi ochii drept răspuns la tonul lui misterios, Corina, care era cea mai aproape, a întins mâna şi apucă clanţa de argint. Era rece. Apăsă şi trase. În spatele ei apăru o mulţime de trecători, de părinţi cu copiii lor. Un drum mare de piatră ce părea să se întindă la nesfârşit era marginit în laturi de magazine de tot felul.

Curioşi, au păşit pe pietrele prăfuite ale drumului şi s-au uitat în jur. Casele mari, de piatră, în stil veneţian gotic, adăposteau o mulţime de magazine cu haine şi accesori de tot felul sau restaurante și dulciuri de toate tipurile. Oriunde se uitau vedeau zâne, zburători, sau chiar vrăjitori și vrăjitoare veniţi pentru cumpărături sofisticate. Erau un loc în care toate gusturile, toate genurile, se împleteau cu rafinamentul și ultimele tendinţe în modă. Era o ţară nouă; o Magie nouă, iar ei nu știau de unde să înceapă.

Wild Fashion - Premium

Partea a V-a

 
          -Urcă-te în spatele meu, îi spuse Cristian, iar ea l-a ascultat tăcută.
          Cele două aripi ale lui zvâcniră brusc şi s-au înălţat în aer. Vedea acum mai bine ca niciodată cât de diferite erau aripile zânelor de cele ale zburătorilor. Singura lor pereche acoperită de pene albe îi făcea să semene cu îngerii. Aripile lor puteau face mai multe mişcări decât cele patru ale zânelor. Dacă ar fi avut şi ea aripi de pasăre în locul celor de fluture ar fi putut zbura acum şi ar fi avut mai puţine zgârieturi. Cele ale zânelor erau frumoase, feminine, dar ale zburătorilor mult mai puternice, masculine. Uneori era nedrept.
20120430205154!Adam_Gregory          Totuşi, dacă ar fi putut zbura nu s-ar fi aflat în acele clipe în spatele lui Cristian. Era conştientă de prezenţa sa mai mult decât a fost în întreaga viaţă. Deşi nu era sigură, simţea că şi el era la fel. Probabil că erau doar gândurile ei care vroiau ca el să simtă ceea ce simţea ea. Nu era normal, ei erau ca doi fraţi. Având în vedere că se cunoşteau reciproc atât de bine încât puteau să îşi intuiască gândurile doar când se vedeau, erau prieteni foarte buni. Doar atât. Oare părul lui negru tot timpul a strălucit aşa de frumos în razele soarelui? Cum de nu a observat până acum că penele de pe aripile lui erau uşor dantelate? Şi ochii… în special ochii… albaştri, glaciari, dar totuşi cu o privire înflăcărată, conducătoare…
          O răsuflare caldă în ceafă i-a distras atenţia.
          -Luno, las-o în pace! îi spuse Cristian spirimalului său.
          Lupul îi mirosea parfumul de iasomie de pe gât. La comanda stăpânului său a zburat încet înainte, pentru a ajunge în faţă. Când a trecut pe langă ea, Corina recunoscu privirea lui Cristian în ochii animalului. Aşa era la toate spirimalele sau Cristian o urmărea prin Luno? Gândindu-se că orice era posibil, începu să se înroşească.
          -Eşti bine, Corina? o întrebă Nicoleta. Eşti mai roşie decât părul Mirelei.
          -E din vina spirimalului acela, zise repede Mirela. Nu înteleg cum de e legal să lase zburătorii cu animale atât de mari în casă.
          -Parcă văd că tu o să te potriveşti cu un chiuaua la cum gândeşti, se apără Cristian.
          Corina se uită fricoasă la ceilalţi, îngrozită la gândul că ei ar fi putut să vadă în privirea ei ceea ce gândea. Şi-a dat seama că nu numai Luno o urmărea, ci şi Sorin. I-a citit gândurile. Şi continua să i-le citească. Fiind descoperit, băiatul a întors repede capul, dar era prea târziu. Corina l-a văzut. Nu avea de gând să îl certe, ci să îi spună că ar fi spre binele lui să nu îi zică lui Cristian sau altcuiva. Era copil bun şi îl cunoştea suficient de bine încât să îşi dea seama că el va veni singur la ea să îşi ceară scuze. Cu coada ochiului l-a văzut cum aproba încet din cap. Apoi privirea lui s-a îndreptat spre Cristian, iar apoi din nou spre ea. Ce însemna asta? Îl vedea cum se fâstâcea şi nu ştia cum să o lămurească fără ca ceilalţi să îl vadă. În sinea lui se întrebă dacă era bine să o lase să afle. Cum nu avea nicio şansă să îi spună, o anunţă din priviri că îi va zice când vor ajunge jos.
          Cei cinci zburau peste acoperișurile sub formă de floare de crin, prin pădurea ce acoperea oraşul, salutând în grabă pe cine cunoșteau. Provocarea cea mai mare era atunci când se loveau nas în nas cu un pegas. Acesta trebuia ocolit, dar cu mare atenţie din cauză că aripile lui enorme loveau în toate direcţiile.
          Într-un sfârșit, au ajuns în centru. Clădirile erau mai înalte decât în oricare alt loc din oraş. Acoperișurile erau acoperite cu ţigle, dar toate clădirile erau de sticlă sau cristal, semănând cu niște sculpturi de gheaţă foarte frumoase. Străzile pietruite erau albe fără fir de praf, ca în alte zone ale Sarmisegetuzei. Primăria era cea mai înaltă  construcţie și semăna cu o piramidă cu baza un dreptunghi. Acoperișul ajungea până jos, pe pămant și, deși era de cristal alb, nu era acoperit nici de ţigle nici de flori. Tocul ușilor și al geamurilor, dar și balcoanele erau toate de lemn de abanos. Ușile de la intrare erau duble și mereu larg deschise pentru că era cea mai circulaltă Instituţie din oraș.
          Pe ei nu îi interesa Primăria, pentru că avea multă treabă pe o altă stradă. Au cotit și au ajuns pe un bulevard cu case ce atrăgeau privirile prin culoarea sticlei din care erau făcute. Toate adăposteau o mulţime de magazine şi cafenele. Ferestrele lor erau împânzite de reclame luminoase, iar deasupra uşilor statea scris numele fiecărui magazin. Multe erau cu manuale, ghiozdane sau rechizite dar unele erau cu dulciuri, îngheţată sau chiar restaurante.
          Mulţimea de zburători şi zânele făcea larmă, ducând plase şi sacoșe grele din magazin în magazin. Unii copii încercau să-şi ducă părinţii la cofetări, dar aceștia îi trăgeau înapoi în magazinele școlare.
 TR-HARRY         Cel mai apropiat de cei cinci era ”Scrierile scriitorilor”. Pe ușa acestuia scria caligrafic: ”Manuale pentru toate clasele”. Casa era una din cele mai vechi, dar încă era minunată.
          -Va trebui să-mi iau de aici toate manualele, murmură pentru sine Mirela.
          -Întâi mergem la magazinul de animale, îi spuse Cristian, auzind-o.
             Casa din dreapta adăpostea un magazin în care, din câte îşi dădea Corina seama, zburau peniţe şi călimări de cerneală. Pe ușa acestuia era o plăcuţă cu scris citeţ: ”Pene de cerneală”. S-a apropiat de ferestra plină de afișe albastre şi mov, citind ceea ce scria pe cel mai mare dintre ele:„Condeie autoscriitoare ! Stilouri ce îşi transformă culoarea! Călimara cu cerneală ce îşi schimbă culoarea după starea de spirit! Creioane cu cerneală! Creioane autoscriitoare! Toate la un preţ de neegalat! Grăbiţi-vă! Ofertă limitată!”
          Pe ușa magazinului din stânga celui de manuale era  o baghetă pe care scria strălucitor:” Baghetele lui Iosif”, şi dedesubt o imagine mișcătoare a unei alte baghete din care ieșea un praf purpuriu ce zbura în spirale. Casa era joasă și părea micuţă, dar putea paria că era foarte spaţioasă. Avea ferestre mici şi dreptunghiulare, neînsoţite de vreun afiș luminos. Acoperișul casei era ascuţit, înclinat spre dreapta şi cu baza denivelată, în valuri.
          Întorcând-şi privirea în spate, Corina a văzut un magazin plin de culoare şi lumină. Casa pătrată era din sticlă și marmură roz șters, cu acoperiș crem, rotund, cu ochiuri specifice caselor săsești. Pe ușă şi pe ferestre erau afișe în toate nuanţele de roz şi violet. O plăcuţă roz bombon avea scris : „Delia-spirimale pentru toţi”. În sfârşit! Momentul pe care l-a aşteptat de când era mică sosea.
          Sorin o trase de mânecă pentru a-i atrage atenţia. Uitându-se repede la ceilalţi, a văzut-o pe Mirela că îşi cercetează lista şi căuta magazine, cu Nicoleta lângă ea, ajuntând-o. Cristian şi Luno se uitau prin mulţime, probabil căutand-o pe mama ei.
          -Vroiam să îţi zic ceva, şopti Sorin. Ştii, el…
295729_420579351330015_750934262_n          -Am văzut-o pe Doamna Elena, îi anunţă Cristian. A intrat la magazinul cu genţi şi ghiozdane. Sorin, Nicoleta, duceţi-vă până nu iese. Încercaţi să nu vă faceţi simţită prezenţa. Noi intrăm la spirimale.
          -Aveţi grijă la Flafy, îi atenţionă Corina. În caz că vă prinde prefăceţi-vă că sunteţi la cumpărături.
          Cei doi au aprobat şi au plecat în fugă, strecurându-se printre ceilalţi.
          -Păcat, zise Corina.
          A trebuit să plece chiar când vroia să îi spună ceva suficient de important încât să nu afle ceilalţi. Ceva despre Cristian.
          -Ce păcat? o întrebă Mirela.
          -Ah… Faptul că nu stau şi ei cu noi, zise Corina încercând să îşi repare greşeala.
          Încercă să evite privirea întrebătoare a lui Cristian, prefăcându-se fascinată de magazinul de spirimale. Ştia că el a simţit-o că minte şi se întrebă de ce. Ei bine, nu va afla.
          Au intrat toţi trei înăuntru, cu Luno în urma lor.

Partea a IV-a

 
          Elena s-a trezit odată cu primele raze de soare. Era o zi plină şi nu avea timp de pierdut.
          -Corina! strigă ea din bucătărie.Trebuie să plecăm! Nici măcar nu-mi mai amintesc bine bulevardul din centrul orașului. Nu am mai fost acolo de mult timp. Oare formula pentru Portal e corectă? Nu am greșit nimic? Am luat tot ce ne trebuia?
          Toată dimineaţa Corina a încercat să o liniștească, deşi ea era mult mai emoţionată. De abia aștepta să ajungă pe Bulevardul Via Fortuna, dar înainte urmau să meargă pe bulevardul din centru oraşului Sarmisegetuza unde erau toate rechizitele şi manualele pentru Licee, Colegii, Academii şi Şcoli Magice.
          Ca de obicei, Elena se agita şi alerga dintr-o cameră în alta aruncând în poşetă tot ceea ce credea că le va fi de folos, în timp ce Flafy o urmărea punându-i neintenţionat piedici. Corina mergea nerăbdătoare în urma lor, întrebând în continuu când vor pleca. În gând îşi spunea că degeaba s-a trezit atât de devreme şi începea să devină frustrată gândindu-se că în acele clipe alţi copii intrau înaintea ei în magazine şi luau cele mai bune produse.
          Ieşind într-un sfârşit în grădină, aruncă o ultimă privire asupra casei. Pereţii de sticlă colorată cu modele încrustate lăsau multă lumină să intre înăuntru. Acoperişul cu forma unei flori gigantice de crin părea charaghios, privit cu atenţie.
Decoraţiile asezate pe el în dimineaţa zilei de festival au fost adunate şi aşezate în pod ziua trecută.
          -Eu… eu cum o sa zbor? Aripile mele nu s-au vindecat încă!
          Schimbarea de pe faţa mamei sale a înţepenit-o în loc. Toate planurile pe care şi le-a făcut pentru ziua aceasta Elena simţea că i-se izbeau acum de cap. Cu toată agitaţia uita-se complet de faptul că fata ei a avut un accident, iar aripile îi erau făcute fâşii.
          -E numai vina ta! începu ea enervată să strige. Dacă nu te-ai fi încăpăţânat să zbori atunci atât de sus acum puteai zbura şi tu! Ţi-am spus de mii de ori că la înălţimea aia sunt curenţii de aer puternici! Credeai că stăpâneşti tu aerul ca să li-te poţi împotrivi? Îmi pare rău, domnişoară, dar tu azi nu mergi niciunde! Eu şi Flafy vom lua tot ce îţi trebuie, în timp ce tu vei sta cuminte în casă!
          -Nu-i corect! Am fost de atâtea ori la înălţimea aceea şi chiar mai sus şi nu am păţit nimic! Ceva m-a atacat, iar eu…
          -Ceva invizibil, poate? Pentru că nimeni nu a văzut nimic!
          -Dar eu am simţit ceva!
          -Mi-se pare că insulţi ochii de zână ai matuşii tale!
          Corina începu să tremure de nervi. Până şi Flafy îi ţinea partea, dar era spirimalul Elenei, aşa că trebuia să mârâie şi să latre, deşi în sinea ei ar fi vrut să mearga şi să o liniştească pe biata fată.
          -Taci Flafy! îi zise Elena.
          Simţea ceea ce vroia căţelusa, iar asta o enerva mai mult. Toată familia a ajuns la aceeaşi concluzie în timp ce Corina era încă inconştientă. Nu au vrut să-i spună pentru că toţi ştiau că ea nu va fi de acord şi se va supăra, chiar de ziua ei de naştere. Dar acum era altceva.
          -După faptă şi răsplată, Corina. Să-ţi fie învăţătură de minte! O, mai taci Flafy!
          Nu era corect. Nu asta s-a întâmplat. Mătuşa Monica nu putea să vadă de acolo de jos, dar Corina chiar a simţit ceva atacând-o din stânga. Dacă a fost un animal invizibil, atunci nici măcar ea nu ar fi putut să-l vadă. Şi de ce nu ar fi fost posibil? Existau astfel de păsări care se camuflau şi atacau. De ce nu vroia mama ei să o creadă? Era cea mai raţională şi mai reală teorie, dar nu o credea! Până şi Flafy ştia adevarul! Flafy! Asta era!
          -Mamă, stai puţin!
          Elena era deja în zbor. Aripile ei mari, albe cu pete negre, se înălţau spre cer. Se grăbea să treacă de crengile groase ale copacilor din curte pentru a ajunge mai uşor pe stradă. A auzit chemarea fetei sale, dar nu o interesa. Trebuia să înveţe şi Corina că nu orice era posibil, chiar dacă trăiau într-o lume magică.
          -Stai! Mi-am dat seama de ceva!
          După ce a bătut de mai multe ori din aripi, Elena a ajuns în sfârşit deasupra grădinii. De la înălţimea aceea putea să vadă strada pustie şi vecinele care stropeau florile cu rouă. În urma ei zbura Flafy, cu aripile ei transparente şi cu o privire posomorâtă. Ştia că ceva nu e în ordine, dar îşi urma credincioasă stăpâna.
          -Fă şi tu ceva bun şi udă florile cu rouă până ne întoarcem noi! strigă Elena înainte să pornească spre stradă.
          -Ce? Nu! Stai puţin! Mamă, întoarce-te!
          Corina începu să alerge spre poartă. Nu-i venea să creadă că propria ei mamă îi făcea asta. Odată ce ajungea deasupra trotuarului nimic nu o mai împiedica să zboare cu viteză, aşa că trebuia să o prindă din urmă înainte să fie prea târziu.
          -Mamă! Am nevoie de un spirimal! Un spirimal îmi oferă Magie, iar aripile mele se vor reface şi voi zbura şi eu! Mamă! Mami, mă auzi?
          În timp ce Corina alerga şi vorbea în urma ei, Elena a ajuns deasupra trotuarului şi a plecat. Era prea târziu.
          Fata a intrat înapoi în casă, trântind uşa după ea. Nu se putea! Prima zi dintr-un şir lung de zile frumoase a fost complet distrusă din cauza unor aripi! Toţi ceilalţi copii invitaţi la petrecere vor spune cât de frumoasă era Via Fortuna, cu magazinele ei bogate şi cele mai bune produse din lume, iar ea va fi singura care nu ştia despre ce era vorba. Va sta şi se va uita, în timp ce ceilalţi se vor lăuda cu ceea ce au văzut şi cu hainele care le-au plăcut, sau vor râde despre remarcile amuzante pe care le-au făcut vânzătoarele. Când o vor întreba şi pe ea ce i-a plăcut, ea ce va zice?
          În plus, de abia aştepta să ajungă în centrul oraşului. Anul trecut când a fost împreună cu Cristian au râs de stilourile care săreau, sau foliile care se colorau după cum vroiau ele. Şi magazinul de animale era uimitor! Nu va revedea colecţia impresionantă de enciclopedii şi atlase cu poze mişcătoare sau manualele noi nouţe aşezate în rafturi. Nu îşi va lua nici bagheta pe care o aştepta de atât de mult timp.
          Era pedepsită să stea singură în casă pentru ceva ce nu a făcut. Măcar dacă ar fi fost prietenii ei în oraş!
          Dintr-o dată uşa casei s-a deschis. A auzit-o! Mama ei a auzit-o şi acum s-a întors după ea! A aşezat în grabă pernele de pe canapea şi şi-a şters lacrimile, iar apoi a fugit să o întâmpine.
          -Salut, Corina! o luă pe nepregătite o voce de băiat pe care o ştia de mulţi ani. Am înţeles că ai nevoie de noi.
          În hol erau Cristian şi Sorin, cu Nicoleta şi Mirela care au intrat imediat după ei.
          -Te-am auzit gândindu-te la Cristian, se scuză Sorin în timp ce Mirela ridică uimită sprâncenele.
          Sorin şi-a descoperit fără să vrea Puterea Secretă. Avea doar şapte ani când a auzit ce gândeau cu adevărat cei pe care îi considera prieteni. De atunci îşi petrecea timpul cu cei patru, pentru că ei erau sinceri. Cu timpul a început să audă gândurile lor atunci când erau fericiţi sau trişti, aşa cum s-a întâmplat şi de această dată.
          Semăna cu un elf, mai ales când zâmbea. Avea pielea de culoarea piersicii, cu trăsături latine. Părul lui maroniu si ondulat îi punea în evidenţă trăsăturile feţei. Avea o privire specifică, mutându-şi ochii verzi foarte repede de la o persoană la alta. Mirela îl acuza adesea că citeşte gândurile persoanelor pe care le priveşte, dar el tot timpul se apăra şi îi explica că a învăţat cum să le blocheze mental. Cu toate acestea era o persoană calmă şi glumeaţă, care se purta diferit cu fiecare persoană în parte, iar asta le era uneori de mare folos.
          Cristian era cu totul opus. Avea un păr negru pe care îl purta aranjat, în tendinţele modei. Ochii lui albaştri-arginti ascundeau adevărata lui personalitate pe care doar Sorin şi Corina o cunoşteau. Avea pielea de culoarea caisei, ca cea a Corinei. Anul trecut şi-a găsit spirimalul: un lup alb de care s-a ataşat foarte mult. Lupul s-a adaptat la Puterea Secretă a lui Cristian, viteza luminii. În fiecare dimineaţă cei doi alergau prin pădure două ore la viteze uluitoare. Rar se zgâriau de câte o creangă.
550543_454386721269962_1294387514_n          -De ce te gândeai la Cristian? întrebă Mirela fără să se poată abţine. Şi de ce plângi?
          -Nu plang! E o poveste lungă. Voi când v-aţi întors?
          -În dimineaţa asta, răspunse Nicoleta. Nu evita întrebarea! Dacă trebuie îl dăm pe Cristian afară. Nouă poţi să ne povesteşti orice, mai ales că altceva nu avem acum ce face.
          -O, ba da! o contrazise Mirela. Eu trebuie să merg cu părinţii în centru să îmi iau rechizitele.
          Când a auzit-o, în ochii Corinei au început din nou să apară lacrimi. Ea era singura care nu se va bucura ca toţi ceilalţi invitaţi. Totuşi, nu vroia să le arate lor că e supărată. În sinea ei se enerva pe ea însăşi că nu putea să fie mai puternică.
          -O! Nu plânge! o alină Mirela în timp ce o luă în braţe. Spune-ne ce ţi-a făcut copilul acesta!
          Era ciudat ca Mirela să îl numească pe Cristian copil, când el era mai mare decât toţi ceilalţi.
          -Nu el e de vină, îi luă apărarea Sorin citind în gândurile Corinei despre ce era vorba, deşi nu era pe deplin lămurit. De ce nu mergi cu mama ta la cumpărături?
          -Nu pot să zbor! îi răspunse Corina şi îşi desfăcu aripile.
          Privirile îngrozite ale celorlalţi reflectau imaginea dezgustătoare ale celor patru aripi care începeau să se refacă. Goluri de mari dimensiuni erau pe toată suprafaţa aripilor. Aveau un miros de unsură şi rugină care îi întorcea stomacul pe dos, deşi arătau puţin mai bine decât atunci când s-a trezit din leşin, dar diferenţa nu era mare. Simţind zeci de săbii lovind-o în spate, aşa că le-a retras repede, pentru a diminua durerea.
          -Ce legătură au cu centrul oraşului? o întrebă Sorin, îndemnând-o din priviri să le spună întreaga poveste.
          Aşa a şi făcut. În ei avea cea mai mare încredere. Toţi îi erau prieteni adevăraţi. În timp ce povestea a început să se liniştească şi să se împace cu ideea că ea va fi diferită de ceilalţi. Probabil când urmau să afle invitaţii că ea nu a văzut ceea ce vedeau ei vara aceea pe Via Fortuna vor începe să o evite şi să îi acorde de la început un minus imaginar. Dar nu-i păsa pentru că avea prieteni care o îndrăgeau aşa cum era.
          Cei patru erau ascultătorii perfecţi. De fiecare dată când spunea ceva trist auzea din partea lor „O!” sau „Nu se poate!”. Atunci când zicea că a acţionat cumva ei se grăbeau să exclame „Bine ai facut!” şi „Aşa!”.

-Şi de aceea stau acum aici, pedepsită, zise Corina terminându-şi istorisirea.

          -Nu e corect ca tu să stai în casă, spuse Mirela categorică. Nu doar copiii de la petrecerea de ceai vor povesti despre Via Fortuna, pentru că toate Liceele şi Colegiile organizează balul bobocilor. Eu şi Nicoleta am fost acceptate la Colegiul Bonaventura, unde e şi Cristian. Am primit ieri scrisorile şi de aceea ne-am întors mai repede. Îmi pare rău că tu nu te vei duce. Dacă vrei, îi spun mamei că nu vreau să mergem azi la cumpărături şi voi sta cu tine până se întoarce Doamna Elena. Apropo, Colegiul tău are un nume ciudat!
          -E în cinstea vrăjitorului-zeu celtic, Lug, spuse Corina în mod automat, amintindu-şi de ceea ce i-a povestit mama ei în ziua trecută. Of, chiar aş fi vrut să merg şi eu la cumpărături!
          -Dar dacă mergem toţi cinci? propuse Nicoleta. Tu şi Corina trebuie să vă luaţi ceea ce v-au scris Colegiile pe liste, iar Cristian trebuie să îşi ia unele lucruri noi. Eu şi Sorin putem veni cu voi.
          -Având în vedere că pentru noi doi e ultimul an de Şcoală poate facem şi noi ceva cumpărături, aprobă Sorin.
amanda-seyfried          Ideea era atât de bună încât toţi se întrebau de ce nu au gândit-o ei primii ci inocenta Nicoleta. Cu zecile de buclele colorate în blond închis care îi înconjurau faţa ei mică şi perfectă semăna foarte mult cu mama ei. Avea ochii ca verdele smaraldului şi buzele pline, rozalii. Ea era cea care o însoţea de obicei pe Corina în zbor, dar aripile ei asemănătoare fluturelui pestriţ nu puteau concura cu cele ale prietenei sale. Fiind mai înaltă, Corina avea aripile mai mari şi mai puternice, stăpânind mai bine zborul decât micuţa Nicoleta.
          Până şi Mirela se descurca mai bine, cu aripile ei ca cele ale fluturelui păun. Părul ei roşu şi ondulat concura cu ochii săi de un albastru senin. Avea o pielea alba, perfectă, pusă în evidenţă de buzelele trandafirii, aflate aproape tot timpul într-un zâmbet superior. Cea mai mare problemă a ei era sinceritatea. Tot timpul spunea ceea ce gândea, chiar dacă nu era corect. Nu vroia să rănească sentimentele nimănui, pentru că deşi nu o arăta, ea se ataşa foarte mult de cei din jurul ei, dar pur şi simplu se auzea spunând ceva şi abia apoi îşi dădea seama că nu trebuia să zică.
emma-stone-Crimson-Peak          -Mă duc să îi spun mamei că voi merge cu voi, le zise ea celorlalţi şi ieşi din casă.
          -Apropo de mame, dacă se va întoarce mama mea şi va vedea că nu sunt acasă?
          -Să facem un plan, propuse Cristian. Eu zic că cel mai bine ar fi ca cineva să se strecoare prin mulţime şi să o urmărească pe Doamna Elena. Ceilalţi vor intra în alte magazine, iar aşa nu se vor întâlni niciodată. În plus, am şti când e pe drumul spre casă. Noi o să ne întoarcem înaintea ei, iar ea nu va afla că ai ieşit din casă.
          -Ba da. Dacă tot ajung în centru vreau să îmi iau o baghetă şi un spirimal.
          Nu îl vroia din egoism. Ştia că dacă îl va lua se vor uni sufleteşte, iar aripile ei se vor vindeca. Risca totuşi să afle mama ei, pentru că dacă aripile ei se vindecau miraculos de repede nu va putea să împiedice secretul să se împrăştie. Oricum, nu putea ţine un animal în casă fără ca Elena sau Flafy să nu-şi dea seama. Îl vroia pentru că el era cel mai important lucru pe care urma să îl ia din centru, alături de baghetă. În viaţă erau lucruri frumoase pe care trebuia să le facă când avea ocazia, pentru că era posibil să nu mai primească o a doua şansă. Bagheta era unică pentru fiecare din poporul zburătorilor şi din cel al vrăjitorilor, aşa cum erau şi spirimalele. Un singur animal din toate i-se potrivea şi o singură baghetă din lume era făurită pentru ea.
          -Atunci, să facem o lista, spuse Cristian. Tu vrei să îţi iei un spirimal şi o baghetă, Mirela are nevoie de toate lucrurile, eu mă voi uita la rechizite. Voi doi? Nu vreţi să fiţi cei care o urmăresc pe Doamna Elena? Am putea ţine legătura prin Sorin. Veţi şti tot timpul unde suntem.
          -Eu sunt de acord, acceptă Nicoleta. Măcar voi face ceva distractiv.
          -Tot mai rămâne o problemă, zise Corina posomorâtă. Eu nu pot să zbor.
          -Nu-ţi face griji, spuse Cristian zâmbind. Te duc eu până la magazinul de animale.
          După ce s-a întors Mirela erau cu toţii gata de plecare. Corina simţea un sentiment de vinovăţie: era prima oară când plecat pe ascuns. De îndată ce a văzut nerăbdarea celoarlalţi s-a molipsit de entuziasm şi adrenalină. Ce putea să meargă rău? Planul lui Cristian era minunat.

Partea a VI-a

          Coșmarul o zăpăcea, o făcea să se agite și să se lupte cu pătura. Avea în vis o soră geamănă, dar blondă, iar aceasta era vrăjitoare – ciudat. Cea blondă cădea într-o prăpastie, iar ea încerca să o prindă, dar era prea târziu. În clipa următoare ea era cea care cădea și sus stătea geamăna vrăjitoare care încerca să o prindă. Dupa câteva secunde rolul s-a inversat. Apoi din nou. Și din nou.
          -AU!
           Tavanul neted și zgomotul făcut de lustra spartă au trezit-o de-a binelea. Era sus, în camera ei, cu cele patru aripi mari la vedere fâlfâind uşor şi cu obrazul lipit de perete. Prin sticla din care era făcut putea să vadă soarele cum strălucea şi lumina cel mai sclipitor oraş din pădurile Munţilor Carpaţi: Sarmisegetuza. În ciuda coniferelor ce formau o adevărată pădure, oraşul era călduros şi însorit. Drumurile de piatră erau traversate de multe căruţe şi roabe pline cu flori şi fructe mari neobişnuite, deşi era încă dimineaţă. Locuitorii zburau peste tot, fiind prea grăbiţi şi ocupaţi pentru a mai merge pe jos ca turiştii vrăjitori. Zburătorii şi zânele amenajau oraşul cu simboluri specifice lunii iulie, conform tradiţiei de a schimba lunar imaginea oraşului.
          Aceleaşi flori atârnau şi pe acoperişul casei sale. Aveau mărimea unei roşii, cu petalele în formă de stea şi diferite culori. Miroseau delicat și nu acopereau mirosul puternic al Magiei oraşului: parfum de crin combinat cu mirosul brazilor.
          Toate casele erau decorate la ferestre, la uşi și pe acoperişuri cu felinare de licurici şi cu florile-steluţă. Pentru vrăjitori locuinţele zânelor si a zburătorilor erau neobișnuite, excentrice, prin formele lor sferice, cu pereţi de sticlă colorată, fără scări și cu ferestre mari cât niște uși. Acoperișurile semănau cu o floare de crin răsturnată şi cu vârfurile petalelor spre exterior, în sus. Grădinile caselor, deja prea aglomerate de flori, aveau pietrele ornamentale aranjate în armonie cu celelalte lucruri, după ce au fost curăţate până când au ajuns de culoarea albului zăpezii. Gardurile mari de lemn era singurele care mai împiedicau florile să ajungă și pe stradă.
          Conform tradiţiei, zânele găteau prăjituri şi torturi cu glazură sau jeleu, pentru că în acea zi era a șaptea zi din cea de-a șaptea lună, iar pentru poporul lor era o sărbătoare de fiecare dată când ziua avea același număr cu luna.
          Elena intră năvală în cameră, cu Flafy după ea, surprinzând dintr-o privire cauza zgomotului de sticlă spartă. În clipa următoare chemă mătura și făraşul ca să cureţe cioburile de pe podeaua, iar ea, în loc să o certe pe biata fată – așa cum se aștepta Corina să facă – se repezi să caute o rochiţă în dulapul de haine.
          -Stai puţin! De ce m-aș îmbrăca așa? întrebă ea absolut uimită.
          – Îţi stă mai bine în rochie, încercă mama ei să o convingă în timp ce  mătura și fărașul strângeau singure sticla de la lustra spartă, făcând mult zgomot.
          -Dar e pentru evenimente, spuse fata în timp ce mângâia materialul de culoarea florii de nu-mă-uita.
          Pentru ea nu era nicio problemă să se îmbrace în ceva comfortabil, ca o perechie de jeanși și un tricou. Defapt, nu era o problemă să se îmbrace în orice îi placea, mai ales că fizicul îi permitea. Într-o zi putea fii văzută purtând pantaloni și geacă din piele, iar ziua următoare să fie aranjată ca pentru covorul roșu.
          -E a șaptea zi din lună. Tot oraşul serbează, o informă mama ei. Acum, îmi explici și mie cum de ai zburat în lustră în timp ce încă dormeai?tumblr_mdrd8irEEp1rf5dyso1_500_large
          Corina doar ridică din umeri. În cele din urmă acceptă să se îmbrace așa cum i s-a zis. În timp ce aștepta ca Elena să îi împletească părul, se gândea la cât de ciudat era faptul că mama ei nu a trezit-o până atunci. De obicei, Elena făcea un Farmec prin care apărea un iepuraș- pe care Corina îl considera mai enervant decât o alarmă normală- din lumină roz, care ţopăia în patul ei până o trezea.
      Privirea sa pierdută se opri asupra oglinzii. Își studie chipul, deși avea gândul departe. Faţa ei se unduia sub părul ondulat, negru intens. Își dorea să fi fost roșcat, dar momentan nu le putea avea pe toate. Ochii albaștrii-argintii sclipeau și îi puneau în evidenţă pielea de culoarea piersicii. Avea ţinuta frumoasă, era suplă, așa cum i-se potrivea unei zâne. Era mai înaltă decât colegele ei de clasa, dar îi plăcea. În comparaţie cu familia ei, arăta foarte exotic. Toţi ceilalţi erau albi ca laptele, cu părul de culoarea aurului, arătând prea divini până și pentru zburători.
          După câteva minute a coborât pe bara de metal aflată în mijlocul casei care ducea în holul de la parter. Casa nu avea scări, ci o gaură pătrată în tavan care permitea să se facă legătura cu etajul. Pentru a ajunge sus era suficient să dea de două ori din aripi, dar la coborâre era mai dificil, așa că toate casele de zburători și zâne din întreaga lume aveau această bară, fiind un alt specific de-al lor. Ca în fiecare zi de sărbătoare se întrepta spre sufragerie, unde știa că mama ei pregătise micul dejun festiv. Ușa era închisă. Apasă pe clanţă şi împinse.
          -La mulţi ani! strigară nouă voci în cor, luând-o prin surprindere.
          Înainte să poată avea o reacţie, s-a trezit umplută de confeti din cap până în picioare. În timp ce se scutura, auzea cum bucăţile lucioase de hârtie începeau să-i șoptească toate deodată: ” La mulţi ani! Să trăiești! Fericită să îmbătrânești! Noi toţi îţi dorim, și pe  drept îţi vorbim, să ajungi bogată, să ai o casă minunată, să te scufunzi în flori și să nu ai parte de negrii nori!”
          Uitându-se urât, deși era fericită, spre cei care au aruncat îl văzu pe fratele mai mic al mamei sale, amuzantul şi mereu glumeţul ei unchi, Silviu şi pe Daniel, soţul surorii mai mari a Elenei.
          -Am uitat ca e ziua mea! zise ea râzând, nevenindu-i să creadă. Cum să uit de ziua mea? În sfârşit împlinesc cincisprezece ani!
           -Am pregătit un plan pentru întreaga zi, îi spuse unchiul Daniel. Uită-te şi tu.
          Acesta îi întinse foaia, acum mototolită după a fost plimbată din mână în mână. De abia terminase Corina de citit că mătușa Monica i-o smulse emoţionată din mână. Împreună cu Daniel recapitula ultimele detalii, în timp ce unchiul Silviu, soţia lui, Iuliana, şi Elena priveau ceasul şi consultau programul privind peste umerii Monicăi.
           Mătușa Monica era mai mare cu cinci ani decât sora ei. Avea părul aproape drept, doar câteva bucle rătăcite îi stăteau pe umeri. Era mai înaltă decât fraţii săi, cu ochii mai rotunzi și buzele pline. Avea faţa alungită cu o aluniţă pe obrazul drept, era slabă ca un băţ, dar avea un farmec aparte din cauză că era zână. Mereu serioasă și încrezătoare, era și foarte intuitivă.
          Nici Daniel nu avea părul ondulat, dar spre deosebire de soţia lui și familia acesteia, ochii săi erau căprui. Tot el era și cel mai puternic bărbat din încăpere. Câteva cicatrici lungi de pe braţe, dar și cea de pe piept dovedeau faptul că a fost în Armata Regală, înainte să o întâlnească pe Monica. Privirea lui de vultur vedea până și cele mai mici detalii, tocmai de aceea era de mare ajutor în afacerile familiei. Cum era de așteptat, spirimalul lui era un vultur și îl avea de când s-a înrolat în Armată.
          Vlad, fiul lor, era cel mai mare dintre verișori și de când se știa mereu a avut grijă de Corina și Bianca atunci când erau toţi trei împreună. A moștenit de la părinţii lui părul drept și ochii căprui, dar și inteligenţa nativă a mamei sale. Era la fel de înalt și de slab ca Monica, dar mult mai puternic, moral și fizic, decât aceasta.
          -Înainte să mâncăm, aș dori să deschizi cadourile, spuse mătușa Iuliana întinzându-i un cadou din mulţimea ce stătea adunată în mijlocul mesei rotunde din sticlă.
          Corina îl luă, văzând că pe el scria: ”de la Monica, Vlad şi Daniel”. Înăuntru era o enciclopedie groasă despre animalele mitologice ce avea ilustraţii pe toate paginile. Din câte îşi dădea ea seama cuprindea şi Leacuri cu care ar putea ajuta fiinţele magice. Avea si un întreg capitol despre Spirimale. De mult timp aştepta să îşi ia un animal cu care să îşi unească sufletul şi magia, dar mama ei mereu îi spunea că trebuie să aştepte momentul potrivit. Ea iubea animalele şi se pare că mătușa ei știa acest lucru.
          -Mulţumesc. E foarte frumoasă, spuse ea emoţionată.
          -E rândul cadoului nostru, cântă Iuliana.
          Trase şi de această panglică şi rupse hârtia albastră. Cadoul cuprindea hăinuţe frumoase, evident alese cu grijă de cumnata Elenei, şi o brăţară din fâşii subţiri de piele maronie împletită cu franjuri de care erau agăţate pietricele sclipitoare. Franjurii cu pietricele ajungeau până la începutul  degetului mare.
          -Silviu a văzut-o, îi zise Iuliana, aşa că nu-mi mulţumi mie.
          -Atunci, mulţumesc, unchiule Silviu!
           Unchiul aprobă mulţumit din cap. Silviu era fratele mai mic al Elenei și al Monicăi. Ca și Elena, acesta avea părul blond și buclat, iar ochii îi erau albaștri închiși. Avea mereu un  zâmbet pe buze și purta cu el o plăcere enormă pentru glume și farse, fiind astfel unchiul preferat al Corinei. Era la fel de înalt ca Elena, avea obrajii buclaţi și mereu o căldură specifică în privire. Spre deosebire de calmul și seriozitatea surorilor sale mai mari, el era considerat ca fiind rebelul familie, întotdeauna făcând doar ceea ce-i plăcea. Ceva din firea lui avea și Corina, iar de aceea în preajma lui se simţea confortabil. Într-un fel amândoi aveau limbajul lor propriu și nebun.
           Iuliana, soţia lui, era genul de persoană care îl complementa, având și ea propria sa „nebunie” cu bun gust. Părul ei blond, creţ și mătăsos împreună cu ochii ei verzi îi făceau chipul angelic. Nu era înaltă, fiind mult mai delicată decât toţi ceilalţi din încăpere. Avea mersul de balerină și era foarte agilă. Inima ei mare ţinea o încredere enormă, și uneori greșită, în fiecare persoană. La fel ca și Silviu, era cu un an mai mică decât Elena, dar mult mai sprintenă și optimistă. Ceva din firea ei, ca un vârtej, părea să emane pretutindeni energie. Accepta orice idee ciudată, neobișnuită și neîncercată, considerant-o ca făcând parte din nonconformism, un stil care i-se potrivea perfect.
          Cei doi s-au cunoscut într-un magazin de animale, chiar în ziua în care și-au descoperit spirimalele potrivite. Şi-au dat seama că sunt făcuţi unul pentru celălalt când au aflat că amândoi se potriveau cu două veveriţe: una era argintie și jucăusă, iar cealaltă roșcată si iubitore.
          Tot ce era mai bun la ei se unise sub o singură fiinţă: Bianca. Fata era mai veselă, mai zăpacită și mai amuzantă decât Corina și Vlad la un loc. Cu toate acestea, părea a fi creierul familiei sale, mereu pusă în situaţia de a se comporta mai matur decât ambii părinţi ai săi. Părul ei usor ondulat îi stătea în toate direcţiile, dar avea de la mama ei un farmec angelic. Își iubea enorm familia și prietenii, găsind în ei calităţi pe care le susţinea în orice situaţie, chiar dacă nu erau atât de evidente.
          Corina mulţumi şi bunicilor pentru lănţișorul de aur cu un medalion din diamant transparent, în formă de lacrimă.
          -Pune-l seara în lumina lămpii şi va lumina numele tău şi istoria familiei noastre, respectiv şi istoria ta, pe pereţii camerei, îi explică bunica Carmen. Eu l-am primit de la mama mea, care l-a primit de la bunica ei. De atâta timp, istoria se scrie pe el de secole întregi.
          Cadourile următoare erau de la prietenii ei, Mirela, Nicoleta, Sorin și Cristian. Fata s-a bucurat de eșarfa dată de Nicoleta și de parfumul cu miros de iasomie oferit de Mirela, dar și de dulciurile făcute de mama lui Cristian, Domna Cecilia, și de albumul foto primit de la Sorin. Cei patru nu-i puteau serba ziua împreună, fetele fiind în vacanţă la bunicii Nicoletei care locuiau într-un sat, iar băieţii plecati cu părinţii lor la vânătoare de Fazani cu Gât-de-Lebădă.
          Corina zâmbi cu dor, gândindu-se că îi lipsește părul roșcat și cârlionţat al Mirelei și prezenţa liniștitoare a Nicoletei. Faţa Mirelei, cu pielea albă și mulţi pistrui, de obicei apărea in fiecare dimineata deasupra gardului grădinii Elenei. Ea și Corina mergeau împreună în fiecare zi la școală, iar vara plecau în pădure cu ceilalţi trei. Nicoleta semăna cu o păpușă vie. Cu părul blond cu multe bucle și ochii mari, verzi ca smaraldul, făcea orice inima să se înmoaie. Palmele ei mici și delicate de obicei se strecurau sub protecţia prietenelor ei.
          Erau la aceeași Şcoală, în afară de Cristian care era mai mare decât Mirela și Corina. El a absolvit primul an la Colegiul Bonaventura. Acum că avea cincisprezece ani, Corina trebuia să meargă și ea la un Liceu sau un Colegiu, conform Legii Educaţiei care se păstra de sute de ani. Sorin și Nicoleta erau mai mici decât ea, dar asta nu-i împiedica să trimită cereri de înscriere, așa cum au făcut ea și Mirela cu un an în urmă.
          Următorul cadou era o cutiuţă mică de bijuterii, împăturită în hârtie argintie. Înăuntru era un inel făcut special pentru degetul mic, de aur, cu o stea de diamant pe care era încrustată liera B sub forma scrisului vechi. Deși căutase peste tot, Corina nu găsi niciunde scris numele expeditorului.
          -Este de la… un vechi prieten de familie, îi spuse mama sa. O să afli mai multe când va veni vremea.
          Ultimul cadou pe care îl desfăcu a fost cel dăruit de Elena. Pe lângă dulciuri şi haine era o carte mică şi groasă, cu o copertă maronie pe care scria titlul cu litere aurii. Cartea era despre Magie. Era lucrul cel mai îndrăgit de către Corina, fiind foarte fascinată de Farmece, diferite formule magice, dar avea şi ilustraţii ce cuprindeau efecte ale unor Vrăji.
          -Mulţumesc! spuse ea bucuroasă.
          După micul-dejun, bunicii s-au așezat pe canapea şi au început să povestească celor care îi ascultau cum erau vremurile când erau ei tineri, făcând adesea comparaţii. Bunicul Gabriel era un zburător înalt, slab, cu faţa ascuţită şi nasul cârn. Avea părul argintiu lung până la umeri, atât de drept încât părea unsuros. Toate oasele îi erau ascuţite, în special umerii şi genunchii. Dacă nu te-ai fi uitat la el cu atenţie puteai avea impresia că stai faţă în faţă cu un vultur. Bunica Carmen, la fel de înaltă şi cu un păr mult mai bogat şi mai voluminos decât soţul ei, semăna cu o Elena mai în vârstă. Avea faţă ca o inimă si părul încă blond. Ochii ei la fel de albaştri ca ai lui Silviu erau de o strălucire uimitoare. Spirimalul, o maimuţă capucin, o iubea şi acum la fel de mult ca atunci când s-au întâlnit. De când s-a căsătorit a încercat să-şi convingă soţul să îşi găsească şi el un animal de care să se lege sufleteşte, dar acesta, încăpăţânat şi cu idei fixe, aşa cum era Corina, refuza mereu.
          Elena alerga fără stare prin toată casa, aranjând de nenumărate ori decoraţiunile şi căutând poze pe care să le arate fraţilor săi, care îşi povesteau evenimente din copilărie. Abia şoptit, Iuliana întrebă curioasă foc despre raza de soare, Irina, şi despre William. Elena nu mai ştia nimic despre Will de nouă ani pentru că amândoi au fost de acord că e periculos să ţină legătura din cauză că cele două fete ar putea descoperi accidental scrisori, poze sau alte  lucruri ce le-ar putea ajuta să afle una despre cealaltă.
          -Ce privire de mamut! râse Daniel, răsfoind enciclopedia.
          -Da, seamănă cu tine! zise Silviu în glumă.
          -Dar chiar este un mamut! Este o specie rară care se găseşte doar în munţii înzăpeziţi. Are nenumărate proprietăţi magice în blană şi…
          -Monica, vrei să mă ajuţi puţin? întrebă Elena drăgăstos, încercând să oprească o discuţie filozofică ce ar fi plictisit pe toată lumea.
          Vlad zâmbi, în timp ce Bianca răsuflă uşurată teatral, iar apoi se întoarse spre verişoara ei mai mare.
          -Ai cea mai specială zi de naștere! Toată lumea serbează ziua asta, spuse admirativ.
          -Da, dar nimeni nu e la fel de fericit ca mine. Nu am mai auzit de cineva născut azi, a spus Corina cu o nuanţă de bucurie în glas.
            Până la urmă, era ziua ei de naștere. De ce să o împartă cu oricine altcineva născut în aceeași zi? Poate ar fi fost bucuroasă să găsească o astfel de personă, dacă ar fi știut că îi e prietenă sau rudă…

Bianca şi Vlad, au schimbat o privire plină de înţeles şi s-au gândit la o cineva anume. Chiar dacă Bianca nu a cunoscut-o, ştia că se numea Irina.