Arhive pe etichete: Mătuşa Natalia

Partea a XI-a

 

483615_427368393984444_405630921_n
           Abia mai putea să respire. Încerca cu disperare, dar nu reuşea să preia controlul aripilor. Braţul îi strălucea de la patru zgârieturi pe care le avea probabil de la crengile copacilor. Începuse să o usture, dezmorţindu-se. Presiunea o apăsa pe tot corpul, iar durerea de cap era insuportabilă. Ȋşi vedea moartea cu ochii înlăcrimaţi, ştiind că dacă va supravieţui copacilor cu siguranţă se va lovi de un acoperiş plin de Vrăji de Protecţie. Era biciuită peste tot trupul cu atâta forţă încât nu putea crede ceea ce i-se întâmpla. Mâinile în van încercau să o protejeze. Renunţase la moftul de a rămane cu faţa neatinsă când a realizat că mai poate avea o şansă de a trăi dacă reuşea să se prindă de o creangă mai groasă, dar toate îi fugeau de sub degete ca nisipul. Ȋn schimb se agăţau de pielea şi de hainele ei, sfâşiind-o până la sânge. Totuşi, cel mai mult o dureau aripile. Ramurilele se înfigeau în ele ca nişte suliţe şi tăiau fâşii lungi ca foile rupte în bucăţi. Scoteau un sunet ascuţit şi asurzitor care îi umplea mintea de imagini îngrozitoare. Aripile îi strigau ca din gură de şarpe după ajutor. Pentru o zână nu exista Blestem mai mare decât cel de a-i fi tăiate aripile. Acolo era toată Magia; fără ele nu mai putea face nimic. Odată cu căderea incontrolabilă, o parte din ea rămânea în urmă, înnegrindu-se pe crengi. Îşi lăsa atât Magia, cât şi sufletul. Aripile ei, iubitele ei aripi albe cu pete negre, arătau jalnic, încercând în zadar să îi salveze viaţa. Cum va putea ea trăi fără zbor? Trăia pentru a zbura. Zbura pentru a simţii că trăieşte. Dar nu mai conta. Nu va supravieţui.   
          Un vultur alb începea să se învârtă deasupra ei. Probabil aștepta ca ea să moară. Nu mai avea mult… Natura o rupea deja în bucăţi, de parcă era hrană pentru copacii înfometaţi. Era ca un sacrificiu pe care trebuia să îl plătească lumea în schimbul existenţei Magiei. 

Nu era corect! De ce ea? Ce a făcut ea ca să se termine totul așa? Brusc vulturul zbură în jos, pregătindu-se să o atace. Urma să-şi înfigă ghearele în carnea ei, la fel ca restul naturii. Adio mamă… familie… prieteni… Cristian… Deşi doar s-a gândit la numele lor în timp ce imagini cu chipuri treceau fantomatic pe lângă ea, lăsând-o să se afunde în întunericul pământului care o aştepta jos, simţea că o doare trupul mai tare, ştiind că nu-i va mai vedea. Era singură. I-a dezamăgit pe toţi. Ei o vedeau aşa puternică… Nu se putea întâmpla asta. Nu se putea. Îşi simţea sângele bubuind în tot trupul, iar inima, deşi era îngheţată de frică, încă bătea. Nu era înfrântă; nu încă. Vedea imagini fugare; totul zbura pe lângă ea. A încercat să se concentreze asupra a ceea ce o înconjura, dar tot ce putea vedea erau razele de lumină care treceau printre frunzele şi crengile copacilor, lăsând aparenţa unei zile senine. Poate că aşa era mai bine. Poate asta era ceea ce trebuia să se întâmple. Dintr-o dată două mâini o smulseră din cădere, prinzând-o de talie atât de strâns încât simţea că se sufocă. Totul se învârtea cu ea. Sau ea şi mâinile ce o ţineau se învârteau? Nu mai înţelegea nimic. Leşină.
 
* * *
 

            Irina cobora scările spre Laboratorul tatălui ei, condusă de mătușa Natalia. Capul începea să o doară, fiind din ce în ce mai ameţită. Nu putea să vadă scările sau pereţii holului. Se mişca ca prin vis. Totul era halucinant. Îşi aminti de o tehnică a Vindecătorilor: arătau pacientului două degete şi îl întrebau câte vede. Îşi întinse şi ea mâna dreaptă în faţă. Deşi ştia că sunt doar două degete ridicate, ea văzu patru. Văzu buzele mătuşii sale spunând ceva, dar nu auzi nimic. 
            Luminile slabe ale torţelor agăţate pe pereţi o orbeau. Natalia o ţinea atât de strâns de talie încât o durea. De unde avea mătuşa atâta forţă? Hainele o strângeau pe tot corpul. Era într-un uragan? Văzu mâna Nataliei întinsă spre clanţa uşii. Apoi totul se întunecă. 
            Dintr-o dată se afla undeva în aer. Nu vedea nimic bine, doar mult albastru care se împletea cu verde. O ustura braţul cumplit și simţea firișoarele reci de sânge cum acopereau rana. Dădu cu cotul de o suprafaţă subţire și foarte firavă. Își dori ca suprafaţa să nu o mai deranjeze, iar în clipa următoare, aceasta dispăru. Atunci apucă să vadă că era deasupra unei păduri ciudate, care nu avea liane şi păsări exotice. Printre coroanele copacilor se vedeau flori gigantice întoarse cu susul în jos. Ce făcea ea acolo? Sub ea părea să fie un oraş înecat în plante. Copacii, în special brazi, umbreau grădinile și străzile de piatră. Cele două mâini care o ţineau înfășurate în jurul taliei au îndreptat-o spre o femeie. Mâinile erau prea puternice ca să fie ale mătuşii Natalia. Femeia din faţa sa era o zână. Avea aripile albe cu pete negre, absolut magnifice. Era uscăţivă, cu faţa alungită și cu o aluniţă pe obraz. Ar fi fost mai frumoasă dacă expresia feţei sale era mai veselă. Avea chipul alb de spaimă și ochii mari, speriaţi. 
            -Dumnezeule! exclamă ea. Ce s-a întâmplat, tată? De ce are Corina zgârieturile astea? Ai văzut ceva care să o atace? 
            Corina? Sigur îi greșise numele. Pe ea o chema Irina. Și cine era femeia? 
            -Nu, Monica, nu am văzut nimic, răspunse bărbatul care o ţinea. Nu îl putea vedea, dar după vocea lui groasă și-a dat seama că era bătrân. Nu a atacat-o nimic, poate doar ceva invizibil. Ar fi bine să ne întoarcem acasă cât mai repede. Ocupă-te acum de răni. Oprește-i sângerarea. Mă întreb dacă nu e o legătură cu geamăna ei. Oare asta să fi păţit Irina chiar acum? 
            Femeia îi dădu ascultare. O simţea cum îi umbla la braţ, și o auzea spunând „ draga mea nepoată, te vei face bine”, dar ea nu mai vedea nimic. I-se înceţoșase privirea și adormi. 

 

            Când a deschis ochii era pe canapeaua din sufragerie, privită de doi ochi albaștri-cenușii. Îi văzu ca prin ceaţă, până se trezi complet. Avea atâtea întrebări și nici măcar nu știa cu ce să înceapă. Cine era Corina? Exista măcar, sau era doar o închipuire? De unde o cunoașteau cei doi? A fost totul doar un vis? 
            -Ești bine? o întrebă Sigrun. 
            -Da. Unde sunt ceilalţi? 
            -Sunt aici, cu noi. Ţi-am dezinfectat rănile, iar mătușa ta a preparat un Leac. Nu sunt zgârieturi adânci, se vor vindeca într-o săptămână. Totuşi… 
            Irina îşi privi mâna stânga. Un bandaj din pânză alba era înfăşurat în locul în care erau cele patru zgârieturi. S-a hotărât în gând că nu era momentul să pună întrebări legate de ceea ce văzuse. Ce rost ar fi avut? A fost doar un vis. 
            -Totuşi ce, Sigrun? 
            -Nu ar fi trebuit să aibe un astfel de efect asupra ta, diferit de cel al unor zgârieturi normale. Nu înţelegem de ce ai leşinat. 
            Le-a spus că după atac a durut-o capul. Apoi s-a trezit în aceea cameră. Altceva nu mai știa. 
            -Măcar bine că ești bine, îi spuse Will fiicei sale. Am fost foarte îngrijorat când te-am văzut pe scările Laboratorului. Natalia era în şoc. Noroc că Sigrun venea să ne spună că mama aducea bandaje. De la ea am aflat şi noi ce s-a întâmplat. Trebuia să veniţi la noi de la început. 
            -Nu era timp, Will, zise Natalia cu o voce guturală. 
         ashley-green-the-apparition-600x371   Stătea adunată pe un fotoliu cu o pernă udă de la lacrimi în braţe şi cu porumbelul-spirimal culcat pe ea. Erau prea multe pentru o singură zi. Înainte să se trezească Irina a cedat nervos şi a început să plângă şi să strige că lumea se ducea de râpă, Contele avea mai multă Putere şi putea controla animalele şi tot el era cel care a trimis Leul să atace Inima Naturii. Mama ei nu îi era de niciun folos. Sophia era prea obosită şi nu mai vroia să audă strigăte şi să vadă lacrimi. Erau suficiente emoţiile pe care le avea pentru Irina ca să se mai poata concentra şi la altceva. A fost nevoie de toată răbdarea lui Will şi a lui Sigrun pentru ca Natalia să se liniştească. 
            -Vreau ca petrecerea să continue, spuse Natalia şi toţi ceilalţi au acceptat de dragul ei. 
            În scurt timp aperitivele erau servite. În mod miraculos orice supărare a trecut. Era efectul Magiei Albe, care îi aduna pe toţi în armonie. 
            În camera ei, Irina îşi rearanja părul pentru cină, în timp ce Sigrun se machia, rujul și trusa de farduri plutind în aer. Cu degetele arătătoare ale ambelor mâini controla cele două piaptăne care se loveau ușor în încercarea lor de a demonstra care e mai bun. Se gândea că ar trebui să îi spună lui Sigrun despre visul ei. Vocea acelui barbat i-se părea cunoscută. Cu siguranţă a mai auzit-o undeva în acea zi. 

             -Ştii, Sigrun… 

        64th Annual Directors Guild Of America Awards - Arrivals    Privi cu coada ochiului faţa zâmbitoare, fericită și plină de entuziasm a verișoarei. Lângă ea vulpea polară ţopăia şi încerca să atragă atenţia. Era fericită. Totul s-a terminat cu bine. Nu dorea să îi strice bucuria de a fi cu familia. Mai bine nu spune nimănui. 
            -Ai spus ceva, draga? Ești gata? Ar trebui să mergem. Să nu-i lăsăm să se distreze fără noi! 
            În timp ce ieșeau din cameră şi mergeau pe hol, Irina se gândea la părinţii lui Sigrun. Mama ei era sora mai mică a Sophiei. În Islanda l-a cunoscut pe tatăl lui Sigrun, un renumit Alchimist. Ca toate rudele de sânge, sora Sophiei avea părul negru. Soţul ei își purta părul lung, blond platinat cu reflexii argintii, întocmai ca cel ai fiicei sale. Aveau doar o fată şi o iubeau foarte mult. Tatăl lui Sigrun s-a obişnuit repede cu viaţa în familia Brilliant, dar nu a devenit atât de cunoscut ca părinţii lui Will. 
            Irina uneori îşi imagina cum a arătat mama ei. Cu siguranţă a fost blondă, cu pielea albă, catifelată. Probabil că a fost înaltă, aşa cum era şi ea. O vrăjitoare foarte frumoasă şi o Alchimistă inteligentă. Ar fi vrut să afle mai multe despre ea, dar nu ştia cum.
            Fără să-şi dea seama când, a ajuns în sufragerie. 
            Lumina camerei era slabă, abia se vedeau siluetele întunecate ale bunicilor şi a lui Will. Natalia intră ţinând în mâini un tort verde cu fructe şi atunci toţi au început să îi cânte „La mulţi ani!”cu voci melodioase, iar din luminile de pe tort au început să ţâșnească artificii. Glazura verzuie strălucea în toate nuanţele în urma siropului pe care Irina singură l-a preparat. Şi-a dorit noroc. Cât mai mult noroc! Suflă în tort chiar când o mulţime de steluţe argintii pocneau prin toată camera. 
            După ce fiecare primi câte o felie, bunica Sophia a ridicat un pahar de şampanie, anunţându-i pe toţi că vrea să ţină un toast. 
            -Pentru raza de soare, îngerul din familia Brilliant! 
            -Pentru Sonny! au zis toţi.

Partea a IX-a

          În bucătărie, printre aromele de legume, carne şi ciocolată, mătușa Natalia, bunica Sophia şi verișoara Sigrun găteau ciupercuţe purpurii, în timp ce alte mâncăruri erau pe foc. Iniţial Natalia avea în plan altceva pentru masa de prânz, dar mama ei a vrut să le înveţe o noua reţetă. Ciupercuţele erau umplute cu brânză de căprioară, unt argintiu, carne de fazan şi legume albastre.
          -Cum vă spuneam, zicea bunica în timp ce amesteca legumele cu Purpuriu de Ametist, am fost la Contesă în legătură cu Poţiunea din Nisip Dungat. I-am dat un raport complet despre modul de preparare şi întrebuinţări, aşa cum ştiţi că se face. L-a citit, l-a aprobat şi când să plec ştiţi ce m-a întrebat? Cine l-a făcut?! Doar nu mă duceam eu în faţa Măriei Sale pentru altcineva înafară de mine şi de Timon! Natalia, vezi dacă carnea de fazan s-a prăjit! Oricum, am respectat etica şi i-am spus politicos că eu sunt Creatoarea. A spus că va trimite pe cineva pentru o demonstraţie şi dacă urma să îmi reuşească îmi va da o sumă de galbeni. De atâţia ani încă nu are încredere deplină în mine! E scandalos! Sigrun, toarnă argintul în unt!
          -Într-o clipă, tușă Sophia.
          -Pot să vă ajut şi eu? întrebă Irina.
          De când venise bunica în bucătărie, ea nu mai participase la nimic și s-a plictisit îngrozitor. Nu vroia să se ducă în Laborator pentru că ştia că i-ar fi încurcat pe tatăl și pe bunicul ei, iar casa era neobişnuit de goală, aşa că rămase pe scaunul ei din bucătărie, urmărindu-le pe celelalte și mâncându-și budinca promisă de Natalia. Ştia că bunicii nu-i plăcea să fie supravegheată când gătea, dar altceva mai bun de făcut nu avea. În plus, îi era frică să rămână singură. Nu vroia să mai abie încă o iluzie ca cea de mai devreme.
          -Cu nimic. Eşti prea mică că să găteşti, îi răspunse bunica pentru a zecea oară.
          -Dar mătuşa Natalia m-a lăsat să o ajut!
          -Mătuşa Natalia avea nevoie de ajutor, iar eu ştiu mult mai bine decât tine ce trebuie făcut. Nu-i aşa?
          -Da, dar…
          -Nici-un dar! De ce nu te duci mai bine sus? Caută-ţi ceva de făcut acolo și nu mai sta aici!
          -N-am ce face acolo, îi răspunse Irina iritată că o alungă.
          -Tu niciodată n-ai ce face! zise bunica gesticulând cu lingura şi ridicând tonul. Ai terminat lecţiile? S-au terminat toate jocurile? Ai citit toate cărţile? Alte domnişoare de vârsta ta îşi ocupă singure tot timpul. Aşa se face. Aşa am facut şi eu. Nu-i frumos să stai şi să încurci munca altora. Nu dai dovadă de respect!
          -Mamă…, spuse Natalia încercând să îşi apere nepoata.
          -Mai las-o în pace, Natalia! Nu vezi că nu face nimic util? Am crezut că blazonul o va îndemna să fie mai activă în Cercetare, dar ea nu face nimic. Ea nu are nimic de făcut. Toţi ceilalţi fac totul pentru ea!
          -Nu-i adevărat! spuse Irina încercând să se abţină să nu ţipe.
          Era prima oară în viaţa ei când cineva o certa. Ştia că e adevărat: toţi o iubeau şi o răsfăţau, dar ea tot timpul le-a arătat recunoştinţa în felul ei. Acum bunica Sophia spunea exact ceea ce gândea despre ea şi cel mai posibil acesta era cuvântul întregii familii. Cum de era posibil ca cineva să fie atât de crud? De ce tocmai bunica, care avea un suflet atât de mare, o certa? De ce tocmai de ziua ei de naştere?Imagine
          -Când ţi-ai făcut ultima oară patul singură? o încercă Sophia.

          În mintea ei se luptau sentimente care doreau să o facă să ţipe, să plângă, să se certe şi să se agite, dar în acelaşi timp o lăsau nemişcată, singură cu norul întunecat ce îi invada gândurile. Nu mai putea spune nimic. Avea un nod în gât şi simţea că se va îneca dacă va mai spune o vorbă, chiar dacă vroia să spună atâtea. Ochii mari și buzele tremurânde, în disperarea lor de a rosti o repilcă, erau singurul răspuns pe care îl putea primi bunica.
          -Aşa credeam și eu, spuse aceasta triumfătoare.
          Văzând negru în faţa ochilor, reuşi cumva să se mişte şi ieși din bucătărie. Alergă până la etaj, în camera ei, unde se trânti pe pat și începu să plângă găsind în mintea ei o mulţime întrebări. Printre lacrimi aruncă o privire peste dormitor. Nu era corect! Tot timpul a avut tot ce a vrut. De ce tocmai de ziua ei o acuza pentru asta?
         Când era mică tatăl ei îi cumpărase toate jucăriile care îi plăceau, iar mătuşa Natalia și toată familia îi trimiteau hăinuţe și alte jucării pe care le îndrăgea tot mai mult. Când avea patru ani a vrut ca să își schimbe mobilierul camerei cu unul potrivit pentru o Prinţesă. Atunci s-a dus la tatăl ei și i-a spus, iar în mai puţin de o lună camera ei era roz bombon cu alb și mobilier ca în basme. A ramas șocată de puterea ei de convingere. A mai făcut o încercare anul trecut, când a văzut într-o revistă un dormitor alb, foarte frumos și lucitor.  Acum, camera ei era imaginea din acea revistă.
          Garderoba și-o schimba în fiecare an. Avea Designerul ei care îi crea haine pentru orice eveniment și pe care ea însăși a văzut cum le poate asorta cu bijuteriile pe care i-le lua mătușa Natalia. Uneori mergea și la magazine, sau primea haine nou nouţe de la rude, în special de la Sigrun.
          Avea Doica ei, pe Doamna Mika. Angajaţii făceau treburile casei, în timp ce Irina de obicei își ocupa timpul cu lecţile. Avea proprii ei Profesori care o învăţau aceleași materii care se predau și la o Şcoală publică de vrăjitori aflată la câteva străzi distanţă. Totuși, pentru că făcea parte dintr-o familie nobiliara, ea făcea Şcoala acasă. Învăţa de la 5 ani portugheza ca limba ţării umane în care se afla, germana, fiind o limba vorbită de multe ţări, rusa şi româna. Pe ultima nu ştia de ce trebuia să o înveţe, dar i-se părea neobişnuit de uşoară. Era elev model, cu note mari şi bună purtare. Nimeni nu s-a plâns niciodată de ea. Nu era un geniu, dar avea inteligenţă nativă şi imaginaţie atât de bogată încât uimea pe toată lumea. Cu timpul, Profesorii au început să insiste pe materiie care îi plăceau şi care urmau să o ajute mai departe în viaţă, dar şi pe cele în care se relaxa şi le considera ca pasiuni, cum ar fi orele de pian, creaţia literară şi pictura.
          Avea jocuri, cunoştea pe aproape toţi copii din cartier, mergea la aniversările lor și fiecare seară și-o petrecea explorând împreună cu ei Jungla Amazoniană. În plus, de fiecare dată când mergea la o rudă aflată în altă ţară le aducea cadouri celor care se purtau frumos cu ea. De obicei îi invita şi pe ei la petrecerile pe care le organiza de ziua ei de naştere, dar de aceasta dată a vrut să petreacă cu familia. Acum nu mai credea că a fost o idee atât de bună. În mijlocul copiilor se simţea dorită: toţi o cunoşteau, toţi îi cereau sfaturi, iar ea le răspundea din toată inima, fiind cât putea de sinceră şi delicată, aşa cum ar fi fost dacă o rudă de a ei i-ar fi cerut un favor.
          Cu toate astea niciodată nu a crezut că e răsfăţată. Ştia bunele maniere, avea o ţinută frumoasă, avea gesturi graţioase și chiar dacă trezea invidia celorlalte fete, încerca să le menajeze, spunând că și ele pot fi la fel ca ea dacă vor din toată inima. Deşi vedea din plin diferenţele dintre nobilime, oamenii cu bani, şi cei cu venituri medii sau mici, ea nu ţinea cont. Pentru ea toţi aveau un suflet. Fiecare era o persoană şi trebuia tratat ca un egal. Niciodată nu s-a lăudat celorlaţi și nici nu i-a lăsat să afle cât de uşoară era viaţa ei. De fiecare dată când  își schimba garderoba își dona hainele altor fete despre care ştia că se vor bucura.
          Și, cel mai important, niciodată nu a fost certată. Nimeni nu a ridicat măcar odată tonul la ea. Nici când nu își făcea unele teme, nici când spărgea din greşeală  câte o vază sau când se împiedica și rupea clanţa ușii. Era pur și simplu prea bună, prea inimoasă, pentru a fi certată. Toţi o iubeau şi o considerau perfectă, iar cei care nu erau de acord niciodată nu i-au spus-o. Până acum.
          Se ridică de pe pat și se lăsă în genunchi în faţa oglinzii. I-se părea straniu să vadă picături de apă rostogolindu-se pe pielea ei catifelată. Abia după câteva momente și-a dat seama că sunt lacrimi curgând pe obraji.
          -Oare când am plâns eu ultima dată?
          Nu-și mai amintea. Probabil când era foarte mică. Sau poate că niciodată.
          Buclele mari și blonde se lipeau de obrajii uzi. Îi plăcea părul ei pe care toată lumea îl invidia. Era ca o parte din soare, incredibil de auriu și strălucitor. Ochii albaştri-verzui, de obicei foarte frumoși, acum păreau vineţii din cauza lacrimilor. Pielea feţei, albă ca neaua, se înroșise. Nu o putea lăsa pe bunica Sophia să îi facă asta! Trebuia să fie mai presus. Trebuia să îi dovedească bunicii cât de mult s-a înşelat în privinţa ei. Dacă era o lupta tăcută, atunci v-a lupta pentru propria sa onoare!
          Un ţipăt care i-a îngheţat sufletul a rupt tăcerea. Îşi simţi inima spărgându-i pieptul şi sângele pulsându-i în spatele urechilor şi la încheieturi. Cine a ţipat? Ea? Un strigăt disperat, menit să o elibereze de toate simţurile şi de toate gândurile care îi vâjâiau în cap. Pumnii încleştaţi atât de puternic ar fi putut să atace pe oricine ar fi încercat atunci să o atingă, fie şi cu un singur deget.
Nu i-se întâmpla ei asta! Nu se putea… Nu se putea ca ziua de naştere să îi fie distrusă… Nu putea să irosească lacrimi nobile pentru ceva atât de neînsemnat. Ea nu era o leneşă şi o răsfăţată, aşa cum a sugerat bunica. Era o domnişoară. Era o luptătoare.
Afară s-au auzit alte urlete şi paşi grăbiţi în toate direcţiile. S-a ridicat în picioare mai mult din instinct. Mintea ei era concentrată pe faptul că abia atunci a realizat că nu ea a ţipat, ci altcineva. Deși se uita pe geam, preţ de câteva minute gândurile nu au lăsat-o să vadă. O copleşea ideea ca ceva să se întâmple în Inima Naturii… ceva rău. Niciodată nu se întâmpla aşa ceva în oraş. Niciodată nu se întâmpla nimic.
          -O… nu!
           Închise cât putu de repede fereastra, apoi se repezi afară din cameră. Coborî scările şi traversă camerele în fugă. În bucătărie bunica Sophia stătea cu sufletul la gură. Era prea bătrână ca Magia ei să mai fie puternică, aşa că le-a lăsat pe Natalia și Sigrun să înfrunte…
          -Leul Focului! spuse bunica Sophia, uitându-se cu groază pe geamul închis al bucătăriei, împreună cu Irina, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între ele. Este un animal de junglă, cel mai periculos leu din lume, pentru că poate sufla foc. Trebuie izgonit din oraş până nu iau foc copacii… şi casele. O, ce dezastru! Totul e din lemn!
          Afară nimeni nu îndrăznea să i-se opună, în afară de Sigrun şi Natalia. Mătuşa, fricoasă din fire, se baza total pe verişoara ei. Începu să tremure când văzu că niciun vecin nu are curajul de a li-se alătura. Animalul se repezi spre curtea casei lui Will, alergând spre cele două care îndrăzneau să i-se împotrivească. Sări peste gard și le cercetă, patrulând dintr-o parte în alta și pregătindu-se să atace. În faţa uşii Sigrun şi Natalia rosteau Vrăji de Imobilizare. Din degetele lor arătătoare a mâinilor drepte ţâșneau lumini ţintite spre fiara ce începu să alerge spre ele când se văzu atacată. Fără să se gândească prea mult, sări spre cea mai inofensivă din ele: Natalia. Aceasta, deja cu inima cât un purice, înlemni de frică.
         -Atenţie! strigă Irina disperată, deschizând ușa casei.
          Nu putea să mai gândească nimic. Pentru ea tot ce conta era să o salveze pe Natalia. Subconştientul se gândea că dacă era să moară atunci, poate bunicii îi va părea rău de ceea ce i-a spus. Îşi împinse cu toată forţa mătuşa la pământ şi se înţepeni ca un zid în faţa leului. Animalul se izbi de ea, căzând amândoi pe jos. Înainte să apuce ea să realizeze că încă trăieşte, felina se ridică în picioare şi se apropie triumfător de ea. O privi în ochi, ridicând rapid laba dreaptă cu ghearele ascuţite scoase şi strânse brusc aerul dintr-o singură mișcare, ca şi cum ar fi omorât un ţânţar enervant. Bucuros că şi-a doborat cel mai puternic duşman pe care îl găsise, alergă în salturi afară din oraş, oprindu-se doar când ajunse în sudul Junglei Amazoniene.ashley-greene-in-the-apparition-jpg
          -A plecat, gâfâi Sigrun. Sunteţi bine?
          -Irina? Ești bine, draga mea? întrebă Natalia, adunându-se de pe jos.
          -Cred că da, răspunse ameţită.
          Sigrun se grăbi să o ajute să se ridice, dar se opri la mijlocul drumului, după ce se uită mai bine.
          -Natalia, nici că-ţi puteai găsi o zi mai bună să vi aici!
          -De ce?
          Răspunsul se afla pe braţul stâng al fetei. Acolo erau patru taieturi mari, strălucitoare.

Partea a VII-a

          Locuitorii dintr-o metropolă aflată în cealaltă parte de lume nu aveau parte de un soare atât de luminos, dar puterea sa se simţea alături de umiditatea ridicată a pădurii. Coroanele dese ale copacilor amazonieni delimitau cerul într-un mod rar, uluitor, iar puţinele raze de soare care se strecurau printre frunze erau singurele surse de lumină naturală pe care le aveau locuitorii vrăjitori.
          Străzile umbrite şi răcoroase erau adesea pustii. Uneori câte o ceată de maimuţe se certa pe fructele din grădina unui vecin, şi nu mare era mirarea când peste câteva zile, vrăjitorul respectiv se lăuda cu noua lui seră subterană.
          Casele de piatră sau, cele mai sărace de lemn, erau joase, fără multe etaje, dar cu pivniţe sau cu camere sub nivelul pământului. Acoperișurile erau aproape plate, dar aveau vârfurile puţin ţuguiate şi pe ele atârnau liane şi plante căţărătoare. Erau de fapt o cortină împletită de frunze prinsă cu sfoară la mijlocul casei şi ridicată în sus, formând astfel vârful ţuguiat. Frunzele special cerate erau întărite printr-o Vrajă rostită de proprietarul casei în fiecare an, în cel mai bun caz, pentru că de obicei maimuţele şi alte animale ale junglei distrugeau aceste capodopere vrăjitorești de fiecare dată când se lăsa noaptea.
          Pe un deal la fel de împădurit ca oraşul o vilă din cărămidă, cu trei etaje şi mansardă, era ascunsă privirilor. Era mare, de culoare albă cu ornamente verzi, unele fiind din plante, cu un acoperiș ţuguiat, cu ţigle maroniu deschis, împodobite cu plante căţărătoare ce acopereau şi unii pereti, şi cu liane ce atârnau până la primul etaj. Ferestrele ei erau mari, lăsând să pătrundă lumina slabă. Curtea era mărginită de un gard înalt cu ţepuşe, din fier şi piatră.
          O singură familie, destul de importantă în societate, serba această zi. Împlinirea a cincisprezece ani de la naşterea Irinei Brilliant era un eveniment la care nu trebuiau să lipsească cele mai importante rude.
          Ştiind că fata nu era crescută de ambii părinţi, sora mai mică cu patru ani a lui Will venise în urmă cu câteva zile pentru a organiza petrecerea. Mătușa Natalia îi invitase pe părinţii ei, bunicii copilei din partea tatălui, și pe o verișoară primară, Sigrun, de care Irina era atașată foarte mult. Aceasta era petrecerea privată pe care Natalia a insistat să o organizeze în familie, după ce și-a dat seama că dineul ţinut cu o vineri înainte- la care a participat elita orașului- nu era petrecerea pe care fata și-o dorea.
          Ceasul de pe noptieră arăta ora 10:45 când Irina se trezi din somnul liniștit, fără vise. Afară auzea binecunoscutele cântece ale păsărilor exotice, însoţite de murmurul permanent al insectelor. Camera ei albă părea ruptă de natura verde de afară. Mișcându-se ușor, auzi ceva căzând cu zgomot pe podea.
          -Cadouri! strigă ea și începu să desfacă entuziasmată cutiile.
          De la bunica Sophia şi bunicul Timon.
          Găsi înăuntru o carte de Vrăji şi Farmece complexe, care erau peste nivelul pe care îl făcea ea la cursuri. De la mătuşa Natalia primi un set de bijuterii elegante, iar de la mătușa şi unchiul lui Will un portret de-al ei, în ramă maronie cu cristale în colţuri. Ca să îl poate admira tot timpul îl aşeză pe noptieră. Foarte bucuroasă a fost şi când a desfăcut cadoul de la verișoara Sigrun. O mulţime de haine, din colecţia primăvară-vară a anului următor erau împachetate şi aranjate cu mare grijă într-o cutie purpurie. Pe lângă mulţimea de bomboane, prăjituri şi plăcinte primite de la multe alte rude pe care nici nu ştia că le are, găsi şi o cutie înfăşurată în hârtie galbenă lucioasă.
          -Sigur e de la tata!
       inelul de la will   Era cel mai frumos cadou deoarece conţinea două lucruri pe care le iubea foarte mult: o carte de Alchimie ce avea şi Leacuri şi Poţiuni şi o cutiuţă mică de bijuterii. Din toate domeniile Magiei, Irina prefera Alchimia, moștenind acest lucru de la familia tatălui său. După ce absolvea un Colegiu sau un Liceu, urma să devină Ucenic Alchimic la un Maestru. Din nefericire, legea interzicea ca Maestrul să fie rudă cu Ucenicul, aşa că tatăl ei de mulţi ani căuta o persoană de încredere pentru fiica lui. Cutiuţa de bijuterii conţinea un inel micuţ, de aur, cu un diamant sub formă de stea pe care era blazonul familiei sale, cu care se obișnuise de când era mică. Își puse inelul pe degetul mic și nu înceta să îl privească. A fost învăţată că era o mare onoare să primească o bijuterie cu blazonul familiei, pentru că însemna că era deja suficient de mare încât să facă familia mândră și să ducă tradiţia mai departe. Pentru a primi blazonul de la un al membru al familiei, trebuia ca toţi să fie de acord că avea calităţile necesare: eleganţă, stil, comportament de nota zece, iar modestia să fie nelipsită.
          Nu știa de ce sau de când familia ei era o casă nobiliară, cum de tatăl ei avea curtea până în adâncurile pădurii sau de ce aveau un blazon, dar ei îi plăcea acest lucru. Încercase anul trecut să caute prin documentele vechi ale familiei, sperând că poate găsi ceva în legătură cu casa sau cu familia ei, dar a fost descoperită de Doamna Mika, Doica şi Dădaca ei, care a certat-o spunându-i că nu are ce căuta acolo. Deși nu mai avea nevoie de o Dădaca, tatăl ei a dorit să o păstreze pe Domna Mika pentru a avea grijă de fiica lui, să o înveţe și să o supravegheze, el fiind de cele mai multe ori în Laborator afundat în munca sa sau în birou preocupat de grijile domeniului său care cuprindea unul din cartierele orașului.
          -A, te-ai trezit deja! o sperie o voce familară.600full-ashley-greene
          Era mătuşa Natalia. În mâini ţinea o tavă cu micul dejun: clătite cu glazură de mentă şi o cană cu lapte, iar pe umărul drept stătea spirimalul ei, un porumbel alb.
          -Doar mă ştii. Cum să uit eu de ziua mea?
          Natalia zâmbi şi îşi flutură părul şaten pe spate. Era o femeie tânără, frumoasă, dar prea ocupată pentru a-şi găsi marea iubire. Lucra la un Leac împotriva bolilor de piele, fiind o Tămăduitoare cunoscută în Grecia, ţara în care a reușit să-și găsească atmosfera potrivită pentru lucru. Mereu purta un colier pe gât, de aur, şi multe brăţări subţiri care zdrăngăneau la fiecare mișcare.
          -Vom avea musafiri. Trebuie să arăţi sclipitor astăzi, mai ales în fata părinţilor mei. Ei au fost primii care-au vrut să primeşti blazonul. Hai, trebuie să te aranjezi acum! Nu fă multă dezordine! Menajera și ceilalţi angajaţi au liber astăzi, adaugă ea când ieşi pe ușă.
          În mai puţin de o oră Irina era pregătită pentru a primii invitaţii. Stând singură pe hol, încerca să audă un zgomot ca să îşi de-a seama unde sunt ceilalţi din casă. O linişte apăsătoare venea atât de afară cat şi din casă.
          -Tată? Natalia? Pe unde sunteţi?
          Cineva? Oricine? Simţi o briză rece la spate şi se răsuci ca arsă. Nu era nimic acolo înafară de uşa de lemn a camerei ei. Singur îi făceau o glumă! S-au ascuns pe aici pe undeva cu toţii. Poate în bibliotecă? Coridorul rece de piatră stătea tăcut, înfricoşând-o si mai mult. În bibliotecă… unde sunt cărţi de groază cu vampirii care atacă fetele pentru sânge. O muşcătură era suficientă ca să… Ca să ce? Ce se întâmpla dacă o muşca? Totuşi, un vrăjitor priceput li-se poate împotrivi, dar ea?
          -Cine-i acolo? întrebă ea abia şoptit.
          Se auzi un scârţâit lung. Nicio uşă nu se mişca-se, iar scârţâitul continua să se audă. O fi vântul… Dar de ce se apropia? Cum era posibil aşa ceva? Era un truc de vânător de-al vampirilor! Era un vampir în casă! Mereu a fost fascinată de asemenea creaturi, dar să le vadă pe viu când nu ştia nimic concret despre ei? Trebuia să ajungă la tatăl ei! Dar dacă cobora pe scări acolo ramânea. Cum să plece ea de acolo? Unde să se ascundă?
          -Uşa asta ar trebui unsă, spuse o voce de bărbat.
          Vedea în faţa ei uşa de sticlă a bucătăriei. Bărbatul care vorbise o cerceta atent, închizând-o și deschizând-o. Primul lucru pe care l-a văzut Irina la el era cicatricea în formă de „z” de pe braţul lui puternic. În ce casă erau? Cine era el? Unde era ea? De ce avea sentimentul că-l cunoaşte?
          Îl cercetă atent şi spre bucuria ei nu părea să fie vampir. Deşi avea pielea albă semăna mai mult cu nuanţa piersicii decât cea a porţelanului. Privirea lui, cu ochii ciocolatii, nu avea nici un strop de Magie Neagră. Părul blond închis îi stătea drept, puţin ciufulit.
          Casa era toată de sticlă colorată cu modele. Era atât de luminoasă încât se întreba cum de nu o dureau ochii. Într-un mod ciudat totul i-se părea familiar, iar ea era fericită.
          -O repari tu altă dată, Daniel, zise o voce de bătrân. Acum e sărbătoare.
          Abia atunci Irina îşi dădea seama ca cei doi nu vorbeau în engleza, ci în română, una din cele patru limbi pe care ea le învaţa încă de când era mică.
          Se simţea dintr-o data mai bine, ştiind că Daniel nu îşi va face de lucru tocmai de ziua ei. Îi mulţumi în gând bătrânului, dar abia după ce a făcut-o s-a întrebat de ce simţea ceea ce simţea. Ce se întâmpla cu ea?
          Îşi dorea să se întoarcă pe vârfuri și să-l vadă pe bătrân, dar corpul nu o asculta. Avea sentimentul ca ştie foarte bine cum arată. Un bătrân înalt şi slab, cu părul cărunt şi cu nasul cârn. Semăna cu un vultur pleşuv sur, dar ea era obişnuită cu el. Cum să fie obişnuită dacă nu îl cunoştea? De unde ştia ea cum arată?
          Auzi pe cineva în spatele ei şi întoarse doar pentru o secundă capul ca să vadă un băiat mai înalt decât ea dând-o uşurel din drum.
          -Vlăduţ, vii și tu în oraş? întrebă ea, neştiind de ce.
          Ar fi vrut ca măcar acum când vorbea cu el să se întoarcă şi să-l mai privească odată, dar corpul nici de această dată nu o asculta. Stătea pur şi simplu şi se uita la bărbatul numit Daniel care încerca să repare pe tăcute uşa, fără să îi atragă atenţia bătrânului.
          -Nu. Am fost anul trecut la Festival.
          -Eu de abia aştept, îi zise ea băiatului pe care simţea din nou că îl cunoaşte şi pe el. Anul acesta sigur va fi cu noroc!
camera Irinei-acasa          Dintr-o dată imaginea dispăru, iar ea stătea singură pe holul rece şi pustiu din casa sa. Ce-a fost asta? Totul era aşa de real. Cum de corpul ei nu o ascultase? De ce îi cunoştea pe cei trei? Unde a fost? Cuprinsă din nou de frică, fugi în dormitor şi se îngrămădi în fotoliu. Auzi paşi pe scări şi îi recunoscu ca fiind a Nataliei. Nu se mişcă din poziţia ei nici când mătuşa sa deschise uşa şi nici când o întrebă ce păţise.
          -Tatăl tău te așteaptă în Laborator, îi spuse Natalia, văzând că nu poate scoate nicio explicaţie de la ea, deși i-a promis că îi va da un bol mare de budică dacă îi va spune.
          Irina încuvinţă din cap şi începu să coboare scările.
          Laboratorul, o cameră subpământeană plină de Substanţe, Leacuri şi Poţiuni era locul în care Alchimistul William Brilliant îşi petrecea majoritatea timpului. Era întuneric, dar și lumină, fiecare lucru sclipind mai mult sau mai puţin. Deși pereţii păreau că sunt într-o continuă luptă cu luminile supărătoare, atmosfera călduţă, fotoliul mare și alb, dar și mesele imaculate îl făceau să fie un loc primitor. Era împânzit cu ceaune, pahare, ustensile, tuburi răsucite, ingrediente ciudate și foarte rare, mii de foi ce conţineau rapoarte, rezultate, calcule și instrucţiuni. Avea patru rafturi lungi cât un perete împodobite cu cărţi neprăfuite și folosite toate aproape în fiecare săptămână. De nelipsit erau şi mulţimea de ceasuri aflate pe fiecare suprafaţa plană. Exista și o nișă care niciodată nu era deschisă când se afla Irina în Laborator sau când Will urca sus, în casă. Fata bănuia că acolo sunt ascunse măturile zburătoare și bagheta tatălui și cele ale angajaţilor, dar nu era sigură.
          -Ai nevoie de mine, tati?
          Simpla lui prezenţă o facu să uite de orice grijă. Cu el se simţea în singuranţă.
          -La mulţi ani, Sonny, rază de soare! Da, am nevoie de tine. Vreau să faci o Esenţă de mentă. Formula e chiar pe măsuţa de lângă tine. Îmi pare atât de rău că trebuie să lucrez și de ziua ta, dar Poţiunea nu poate aștepta. După ce adaug infuzia de plante voi termina pe ziua de azi.
          -La ce-ţi va trebui siropul de mentă? întrebă fata în timp ce lua foaia de pe masa plină de Substanţe luminoase.
          -A, nu mie! exclamă Will aproape râzând. Mie nu-mi va fi azi de folos, în schimb Natalia are nevoie pentru prăjituri.
          -Nu mă vei ajuta? E prima oara când nu mă ajuţi! Nu o lăsa pe Natalia să o pună în prăjituri! Voi otrăvi întreaga familie! spuse Irina îngrijorată.
          -Nu vei otrăvi pe nimeni, îţi va ieşi la perfecţie, o liniști Alchimistul. Am încredere în tine.
          -Să nu spui că nu ţi-am zis!
          Deşi mustăci pesimistă, cercetă lista. Nu era greu de preparat. După ce își pregăti toate instrumentele de care ştia că va avea nevoie se apucă de amestecat şi de turnat uleiuri. Bufniţa lui Will o supravegea de pe un raft. O făcea să se simtă în siguranţă, ştiind că între tatăl ei şi bufniţa cea albă existau doar diferenţe fizice. Cum Will putea prepara o Poţiune, aşa putea şi Buhu. Exact în cinci minute şi trei secunde siropul magic a fost gata.
          -Poate o voi mai ajuta pe matuşa Natalia şi la altceva, spuse fata şi ieşi din Laborator grăbită.
          Urcă scările în fugă, vărsând pe covor trei picături de sirop- ca de obicei- care începură să sclipescă, şi fugi în bucătărie sperând să-şi găsească mătușa acolo.
          -Sărbatorita mea dragă! strigă o voce cunoscută.
          -Verișoară Sigrun! Nu pot să cred ca ai venit!936full-amber-heard
         Era cu un an mai mare decât Natalia. Acum şapte ani când a întâlnit-o prima oara, Irina a fost foarte bucuroasă să vadă că are o rudă de sânge cu părul blond, chiar dacă era neted, de culoarea platinei. Ochii ei verzi ca jadul păreau că zâmbesc în orice moment, iar pielea alb-rozalie era catifelată, în ciuda vântului aspru din ţara ei natală. Înaltă si mlădioasă, cu farmecul nordic nelipsit, era mai puternică și mai curajoasă decât Natalia.
          Era născută în Islanda, tatăl ei fiind un renumit Alchimist din acele locuri. Locuia într-un mic port aflat în apropierea capitalei oamenilor, convieţuind în pace cu aceștia, dar și cu elfii. Deși elfii erau nevoiţi să își acopere urechile lungi, pentru familia ei și pentru celelalte familii de vrăjitori era mult mai ușor să iasă pe stradă şi să nu fie descoperiţi. Spre surprinderea ei, Sigrun îşi afla corespondentul animal într-o vulpe polară pe care a găsit-o într-una din expediţiile ei. Era doar un pui, dar ea a crescut-o si a educat-o. Când a aflat cum putea avea un spirimal s-a decis să rămână pentru totdeauna cu micuţa ei.
          Mătușa Natalia şi Sigrun erau total diferite ca înfăţișare. Natalia avea ochii verzi strălucitori și calzi, iar părul șaten voluminos, lung până la umeri. Faţa ei era ușor ascuţită, mică, ca de copil. Era doar puţin mai înaltă decât Irina. Cu pielea ușor bronzată și mâinile mici, delicate, părea doar o copilă, dar pentru Irina ţine locul mamei.
          -La mulţi ani, scumpa mea! exclamă bucuroasă verișoara.
          -Ai terminat siropul? întrebă Natalia preocupată.
          Îl luă repede din mâinile Irinei- care se mira în sinea ei că nu îl scăpase cu totul pe jos- şi îl turnă deasupra blatului tortului şi al prăjiturilor.
          -Un tort făcut în casă e cel mai sănătos, zicea Natalia. Vroiam să-l fac astăzi pentru că e mai bine să-l mâncăm proaspăt făcut.
          -Acum vrea să-şi arate talentele de Tămăduitoare, îi şopti Sigrun Irinei.
          -Te-am auzit! Oricum, nu asta era intenţia mea. Nu credeţi că e mai bine să ne bucurăm de munca noastră după ce am terminat-o?
          Tămăduirea era o ramură a Alchimiei care se ocupa doar cu Leacuri şi Poţiuni de Vindecare. De obicei Alchimiştii nu erau foarte interesaţi de Vindecare. Cu timpul cei care se ocupau cu acest domeniu au fost numiţi Tămăduitori dacă creau Leacuri, sau Vindecători dacă foloseau Leacurile. Toţi Tămăduitorii doreau să obţină Elixirul Vieţii, o Substanţă care putea trata orice, inclusiv îmbătrânirea. Pentru această Substanţă trebuiau mai întâi să obţină Piatra Filozofală, dar până acum nici unul din cei care au încercat nu a reuşit.
           Alchimiştilor le plăcea mai mult partea de Cercetare, care avea două obiective, dar unul singur era principal: transformarea metaleleor în aur sau argint. Cu timpul cei care lucrau la acest proiect erau din ce în ce mai puţini, cei mai mulţi renunţând în favoarea celui de-al doilea obiectiv: preparearea unor noi Poţiuni sau Amestecuri, cu diferite întrebuinţări. Familia Brilliant era una din puţinele care se ocupa de ambele obiective, dar pe primul îl ţineau secret, pentru siguranţa lor.
           Linguri mari de metal amestecau singure în oalele cu budincă, în timp ce unele cuţite tăiau fructele. Chiuveta spăla vasele murdare, în timp ce aragazul își aprindea ochiurile când una din cele trei pocnea din degete.
          În timp ce ele găteau s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Natalia se grăbi să întâmpine oaspeţii, uitându-se pe furiş la ceas.
          -Am întârziat puţin. Credeam că nu ne mai primiţi, se auzi o voce puternică de bărbat.
          -Cum să nu te primim, tată? întrebă Natalia surâzând.
          -Bunicule Timon! exclamă sărbătorita şi se aplecă spre braţele larg deschise.
          După câteva momente, amândoi s-au depărtat ca să se privească mai bine. Bunicul era un vrăjitor scund şi grăsuţ. Nu mai avea niciun fir de păr pe cap, dar barba lui tunsă şi mustaţa îngrijită îl făceau oarecum respectabil. Degetele lui dolofane o împingeau usor pe Irina spre braţele deschise ale bunicii.
          -La mulţi ani, Sonny, rază de soare! îi spuse bunica Sophia. Ai primit cadoul nostru? Vrăjile şi Farmecele îţi vor fi de folos.
          -Ai mare dreptate, dragă! adaugă bunicul. Mare dreptate!
          Sophia era puţin mai înaltă decât el, cu părul lung, sur şi drept, mereu prins într-o coadă. Avea faţa rotundă cu obrajii plinuţi şi mai tot timpul o urmărea un miros de prăjituri. De fiecare dată când se gândea la ea, Irina îşi amintea zâmbetul ei plin de viaţă şi dexteritate neobişnuită. Când Irina era mai mică, într-o seară de Crăciun, bunica salvase bradul bogat împodobit. Globul cu oameni de zăpadă de care trase copila a fost bine prins în acele imensului brad, iar acesta se prăbuşea peste fetiţă şi masa plină cu delicatese când bunica venise din camera alăturată. În doar câteva milisecunde rostise un Farmec Scurt de Oprire şi îl ţinuse suficient de mult încât ceilalţi să aibe timp să îndrepre bradul şi să o îndepărteze pe Irina cea năzdravană. Ce-i plăcea cel mai mult Irinei la acea amintire era râsul bunicii, care era atât de molipsitor încât până şi Natalia ce avea faţa albă de spaimă începuse să râdă, doar auzind-o.
          Nici unul din bunici nu avea un spirimal. Bunica a crezut tot timpul că animalele sunt murdare, iar pentru ea, o iubitoare a curăţeniei în exces, nu exista un spirimal potrivit. Bunicul nu se considera capabil să răspundă pentru un suflet nevinovat. Considera că unui animal îi este mai bine fără el, decât cu el. Amândoi erau de părere că un animal este o grijă în plus, iar ei aveau nevoie de cât mai mult timp posibil pentru invenţiile lor. Niciodată nu au înţeles cât de frumoasă era legătura de suflet dintre un vrăjitor şi un animal magic, pe care Irina o aprecia foarte mult.
          -Ce gătiţi? întrebă bunica curioasă.
          Natalia și Sigrun s-au bucurat de ajutorul primit de la bunica Sophia. Fiind o mare perfecţionistă în aproape orice, bunica devenise o mare bucătăreasa, iar cu tigaia în mână făcea minuni.