Arhive pe etichete: Mătuşa Iuliana

Partea a XII-a

 
531811_318541401533811_378530065_n          A fost doar un coșmar? Trăia? Nu putea să se miște. Se simţea ca lovită de autobuz și călcată în picioare de o herghelie de cai. Totuși, se simţea, ceea ce însemna că era vie și totul a fost real. A încercat să își deschidă ochii și a durat puţin până să se obișnuiască cu lumina puternică. Nu avea suficientă energie ca să se poată ridica în capul oaselor. Era ca după o operaţie. Adevărul e că nu știa ce s-a întâmplat cât timp a  adormit. Nu știa nici în ce zi e. Pe tot corpul avea bandaje strânse. Capul o durea îngrozitor în timp ce frânturi din memorie îi reveneau în minte. Cum de trăia? Cui îi aparţineau mâinile acelea? Ce se întâmplase cu aripile ei?
          -Ești bine, copilă? o întrebă o voce blândă.
          Un căţel veni în grabă şi începu să o lingă pe faţă. Se ridică în capul oaselor cu efort şi cu o mână încercă să o dea pe Flafy de pe ea.
          -Cred că da, mamă. Ce s-a întâmplat?
          -Nu știm nici noi. După ce ai leşinat ai fost adusă acasă. Erai plină de zgârieturi. Eu și Monica te-am tratat cum am ştiut mai bine până când a sosit Vindecătoarea. Ea ţi-a tratat şi aripile. Nu mai poţi folosi Magia până nu îşi revin. Nu ştim ce te-a atacat. Nimeni nu a văzut vreun animal sau vreo pasăre zburând acolo unde eraţi voi.
          -Am văzut când cădeam un vultur alb…
          -Nu era nici un vultur, râse Elena. Era bunicul tău.
Mama tăcu apoi, cercetând-o din privire. De când a început să vorbească, Corina părea mai bine. Când a intrat în cameră era mai ameţită, dar cu fiecare secundă care trecea prindea puteri. Aşa a fost întotdeauna: mereu o luptătoare. Chiar dacă era la pământ, ca acum, era în stare să se ridice şi să o ia de la capăt.
-Ştii, Iuliana vroia să continuăm petrecerea. Nu e nevoie, dacă nu te simţi bine.
          -De fapt, mă simt perfect.
          Chiar era. Se părea că, deşi avea mai puţină Magie în ea, era suficientă cât să îşi revină. Dar cum era posibil? Era o senzaţie ciudată, ca şi cum îşi lua energia de la altcineva. În continuare corpul îi era epuizat, dar în acelaşi timp ar fi putut să danseze.
          Toate privirile s-au întors spre ușa sufrageriei atunci când ea a intrat înăuntru, însoţita de Elena şi Flafy. Unii au răsuflat ușuraţi, alţii se puseră pe plâns, dar toţi s-au îngrămădit să o îmbrăţișeze. Îi erau puse întrebări, în timp ce se vorbea zgomotos, neînţelegând nimeni nimic. Când s-au mai împrăştiat prin cameră, Corina s-a aşezat pe canapea lângă domnul Gabriel.
          -Bunicule, spune-mi! Ce s-a întâmplat?
          -Când zburam nu era nimic în jur în afară de noi trei. Nu înţeleg ce s-a întâmplat acolo sus. Eu cred că e posibil să te fi atacat un spectator de la paradă. Probabil ca a fost un Blestem făcut din invidie pentru că tu ai primit coroana.
          În timp ce petrecerea continuă, Corina se gândea la rănile pe care le avea pe tot corpul. Să fie întradevăr un Blestem? De ce ar fi cineva atât de invidios pe ea încât să o Blesteme? Să o fi atacat cumva inelul de la acel necunoscut? Să posede acesta puteri magice întunecate? Atunci de ce i-a zis mama că e de la un prieten de familie? Un prieten nu ar fi atacat-o. Şi cine era misteriosul prieten? De ce i-a dăruit un inel atât de scump, din aur subţire cu un blazon din diamant? Ce însemna blazonul?
Dianna-Agron-glee-26224211-500-410            Razele lunii luminau slab printre crengile copacilor patul Irinei. Nu putea să doarmă. Visul a fost prea real. De când se ştia avea astfel de vedenii, dar nu erau tot timpul aceleaşi persoane. Era sigură că are o boala mintală. Când era mai mică i-a spus tatălui ei, dar el i-a zis că are o imaginaţie bogată. Acum nu mai credea că e doar imaginaţia ei. Întreaga ei fiinţă era trimisă în acea lume imaginară, de parcă s-ar fi teleportat într-un alt univers unde avea o altă familie. Ar fi vrut să-i spuna cuiva, dar ştia că nu o va crede nimeni. Mai rău, era posibil să o trimită într-un ospiciu. Şi cu toate astea, chiar a simţit mâna caldă a femeii aceea, Monica. A simţit mirosul sângelui ei îmbibat în haină. Şi în plus era ceva ciudat cu femeia aceea. Nu știa de ce, dar părea că o cunoaște. Ochii ei albaștri… părul blond închis…  Să fie oare mătușa ei? Să aibe ea o geamănă sau dacă nu o soră mai mica sau mai mare numită Corina? Şi să fi fost și această zisă soră zgâriată din cauză că ea însăși a fost rănită de Leul Focului? Era prea mult! Mama ei a murit cu mult timp în urmă, iar familia ei nu s-a interesat de ea niciodată. Era peste poate ca mama de fapt să trăiasca și să o îngrijească pe sora ei. Ce motiv ar fi avut să le despartă? Ce motiv ar fi avut tatăl ei să îi ascundă așa ceva? Cu siguranţă a fost doar un vis. O vedenie- aceeași vedenie- care se intensifica și devenea tot mai puternică și mai amplă cu cât ea creștea mai mare.

charlize theron  wallpaper 1024X768          O noapte lungă a avut și Elena care începea să se întrebe dacă nu cumva inelul pe care Corina l-a primit de la Will, tatăl ei, nu forma o legătură între ea și geamăna sa. Încerca să își dea seama ce însemna faptul că fata ei a primit blazonul familiei Brilliant. Cunoștea importanţa acestuia. Îi era dor de amintirile plăcute în care erau toţi patru împreună. S-a dat jos din pat și a căutat în întuneric într-un sertar ascuns după un tablou lănţișorul pe care l-a primit de la Will. Blazonul părea și mai frumos în lumina slabă a nopţii. În timp ce îl privea, Elenei i-se făcu frică. Will probabil vroia să o anunţe pe Corina de existenţa lui și, implicit, de Irina. Ani la rândul fata cu părul negru a primit de ziua ei, de Paște și de Crăciun cadouri de la „un vechi prieten de familie”, dar probabil că a sosit momentul ca ea să afle în sfârșit adevărata lui identitate. Oh, oare cum va reacţiona  Irina când va afla adevărul?

Partea a VI-a

          Coșmarul o zăpăcea, o făcea să se agite și să se lupte cu pătura. Avea în vis o soră geamănă, dar blondă, iar aceasta era vrăjitoare – ciudat. Cea blondă cădea într-o prăpastie, iar ea încerca să o prindă, dar era prea târziu. În clipa următoare ea era cea care cădea și sus stătea geamăna vrăjitoare care încerca să o prindă. Dupa câteva secunde rolul s-a inversat. Apoi din nou. Și din nou.
          -AU!
           Tavanul neted și zgomotul făcut de lustra spartă au trezit-o de-a binelea. Era sus, în camera ei, cu cele patru aripi mari la vedere fâlfâind uşor şi cu obrazul lipit de perete. Prin sticla din care era făcut putea să vadă soarele cum strălucea şi lumina cel mai sclipitor oraş din pădurile Munţilor Carpaţi: Sarmisegetuza. În ciuda coniferelor ce formau o adevărată pădure, oraşul era călduros şi însorit. Drumurile de piatră erau traversate de multe căruţe şi roabe pline cu flori şi fructe mari neobişnuite, deşi era încă dimineaţă. Locuitorii zburau peste tot, fiind prea grăbiţi şi ocupaţi pentru a mai merge pe jos ca turiştii vrăjitori. Zburătorii şi zânele amenajau oraşul cu simboluri specifice lunii iulie, conform tradiţiei de a schimba lunar imaginea oraşului.
          Aceleaşi flori atârnau şi pe acoperişul casei sale. Aveau mărimea unei roşii, cu petalele în formă de stea şi diferite culori. Miroseau delicat și nu acopereau mirosul puternic al Magiei oraşului: parfum de crin combinat cu mirosul brazilor.
          Toate casele erau decorate la ferestre, la uşi și pe acoperişuri cu felinare de licurici şi cu florile-steluţă. Pentru vrăjitori locuinţele zânelor si a zburătorilor erau neobișnuite, excentrice, prin formele lor sferice, cu pereţi de sticlă colorată, fără scări și cu ferestre mari cât niște uși. Acoperișurile semănau cu o floare de crin răsturnată şi cu vârfurile petalelor spre exterior, în sus. Grădinile caselor, deja prea aglomerate de flori, aveau pietrele ornamentale aranjate în armonie cu celelalte lucruri, după ce au fost curăţate până când au ajuns de culoarea albului zăpezii. Gardurile mari de lemn era singurele care mai împiedicau florile să ajungă și pe stradă.
          Conform tradiţiei, zânele găteau prăjituri şi torturi cu glazură sau jeleu, pentru că în acea zi era a șaptea zi din cea de-a șaptea lună, iar pentru poporul lor era o sărbătoare de fiecare dată când ziua avea același număr cu luna.
          Elena intră năvală în cameră, cu Flafy după ea, surprinzând dintr-o privire cauza zgomotului de sticlă spartă. În clipa următoare chemă mătura și făraşul ca să cureţe cioburile de pe podeaua, iar ea, în loc să o certe pe biata fată – așa cum se aștepta Corina să facă – se repezi să caute o rochiţă în dulapul de haine.
          -Stai puţin! De ce m-aș îmbrăca așa? întrebă ea absolut uimită.
          – Îţi stă mai bine în rochie, încercă mama ei să o convingă în timp ce  mătura și fărașul strângeau singure sticla de la lustra spartă, făcând mult zgomot.
          -Dar e pentru evenimente, spuse fata în timp ce mângâia materialul de culoarea florii de nu-mă-uita.
          Pentru ea nu era nicio problemă să se îmbrace în ceva comfortabil, ca o perechie de jeanși și un tricou. Defapt, nu era o problemă să se îmbrace în orice îi placea, mai ales că fizicul îi permitea. Într-o zi putea fii văzută purtând pantaloni și geacă din piele, iar ziua următoare să fie aranjată ca pentru covorul roșu.
          -E a șaptea zi din lună. Tot oraşul serbează, o informă mama ei. Acum, îmi explici și mie cum de ai zburat în lustră în timp ce încă dormeai?tumblr_mdrd8irEEp1rf5dyso1_500_large
          Corina doar ridică din umeri. În cele din urmă acceptă să se îmbrace așa cum i s-a zis. În timp ce aștepta ca Elena să îi împletească părul, se gândea la cât de ciudat era faptul că mama ei nu a trezit-o până atunci. De obicei, Elena făcea un Farmec prin care apărea un iepuraș- pe care Corina îl considera mai enervant decât o alarmă normală- din lumină roz, care ţopăia în patul ei până o trezea.
      Privirea sa pierdută se opri asupra oglinzii. Își studie chipul, deși avea gândul departe. Faţa ei se unduia sub părul ondulat, negru intens. Își dorea să fi fost roșcat, dar momentan nu le putea avea pe toate. Ochii albaștrii-argintii sclipeau și îi puneau în evidenţă pielea de culoarea piersicii. Avea ţinuta frumoasă, era suplă, așa cum i-se potrivea unei zâne. Era mai înaltă decât colegele ei de clasa, dar îi plăcea. În comparaţie cu familia ei, arăta foarte exotic. Toţi ceilalţi erau albi ca laptele, cu părul de culoarea aurului, arătând prea divini până și pentru zburători.
          După câteva minute a coborât pe bara de metal aflată în mijlocul casei care ducea în holul de la parter. Casa nu avea scări, ci o gaură pătrată în tavan care permitea să se facă legătura cu etajul. Pentru a ajunge sus era suficient să dea de două ori din aripi, dar la coborâre era mai dificil, așa că toate casele de zburători și zâne din întreaga lume aveau această bară, fiind un alt specific de-al lor. Ca în fiecare zi de sărbătoare se întrepta spre sufragerie, unde știa că mama ei pregătise micul dejun festiv. Ușa era închisă. Apasă pe clanţă şi împinse.
          -La mulţi ani! strigară nouă voci în cor, luând-o prin surprindere.
          Înainte să poată avea o reacţie, s-a trezit umplută de confeti din cap până în picioare. În timp ce se scutura, auzea cum bucăţile lucioase de hârtie începeau să-i șoptească toate deodată: ” La mulţi ani! Să trăiești! Fericită să îmbătrânești! Noi toţi îţi dorim, și pe  drept îţi vorbim, să ajungi bogată, să ai o casă minunată, să te scufunzi în flori și să nu ai parte de negrii nori!”
          Uitându-se urât, deși era fericită, spre cei care au aruncat îl văzu pe fratele mai mic al mamei sale, amuzantul şi mereu glumeţul ei unchi, Silviu şi pe Daniel, soţul surorii mai mari a Elenei.
          -Am uitat ca e ziua mea! zise ea râzând, nevenindu-i să creadă. Cum să uit de ziua mea? În sfârşit împlinesc cincisprezece ani!
           -Am pregătit un plan pentru întreaga zi, îi spuse unchiul Daniel. Uită-te şi tu.
          Acesta îi întinse foaia, acum mototolită după a fost plimbată din mână în mână. De abia terminase Corina de citit că mătușa Monica i-o smulse emoţionată din mână. Împreună cu Daniel recapitula ultimele detalii, în timp ce unchiul Silviu, soţia lui, Iuliana, şi Elena priveau ceasul şi consultau programul privind peste umerii Monicăi.
           Mătușa Monica era mai mare cu cinci ani decât sora ei. Avea părul aproape drept, doar câteva bucle rătăcite îi stăteau pe umeri. Era mai înaltă decât fraţii săi, cu ochii mai rotunzi și buzele pline. Avea faţa alungită cu o aluniţă pe obrazul drept, era slabă ca un băţ, dar avea un farmec aparte din cauză că era zână. Mereu serioasă și încrezătoare, era și foarte intuitivă.
          Nici Daniel nu avea părul ondulat, dar spre deosebire de soţia lui și familia acesteia, ochii săi erau căprui. Tot el era și cel mai puternic bărbat din încăpere. Câteva cicatrici lungi de pe braţe, dar și cea de pe piept dovedeau faptul că a fost în Armata Regală, înainte să o întâlnească pe Monica. Privirea lui de vultur vedea până și cele mai mici detalii, tocmai de aceea era de mare ajutor în afacerile familiei. Cum era de așteptat, spirimalul lui era un vultur și îl avea de când s-a înrolat în Armată.
          Vlad, fiul lor, era cel mai mare dintre verișori și de când se știa mereu a avut grijă de Corina și Bianca atunci când erau toţi trei împreună. A moștenit de la părinţii lui părul drept și ochii căprui, dar și inteligenţa nativă a mamei sale. Era la fel de înalt și de slab ca Monica, dar mult mai puternic, moral și fizic, decât aceasta.
          -Înainte să mâncăm, aș dori să deschizi cadourile, spuse mătușa Iuliana întinzându-i un cadou din mulţimea ce stătea adunată în mijlocul mesei rotunde din sticlă.
          Corina îl luă, văzând că pe el scria: ”de la Monica, Vlad şi Daniel”. Înăuntru era o enciclopedie groasă despre animalele mitologice ce avea ilustraţii pe toate paginile. Din câte îşi dădea ea seama cuprindea şi Leacuri cu care ar putea ajuta fiinţele magice. Avea si un întreg capitol despre Spirimale. De mult timp aştepta să îşi ia un animal cu care să îşi unească sufletul şi magia, dar mama ei mereu îi spunea că trebuie să aştepte momentul potrivit. Ea iubea animalele şi se pare că mătușa ei știa acest lucru.
          -Mulţumesc. E foarte frumoasă, spuse ea emoţionată.
          -E rândul cadoului nostru, cântă Iuliana.
          Trase şi de această panglică şi rupse hârtia albastră. Cadoul cuprindea hăinuţe frumoase, evident alese cu grijă de cumnata Elenei, şi o brăţară din fâşii subţiri de piele maronie împletită cu franjuri de care erau agăţate pietricele sclipitoare. Franjurii cu pietricele ajungeau până la începutul  degetului mare.
          -Silviu a văzut-o, îi zise Iuliana, aşa că nu-mi mulţumi mie.
          -Atunci, mulţumesc, unchiule Silviu!
           Unchiul aprobă mulţumit din cap. Silviu era fratele mai mic al Elenei și al Monicăi. Ca și Elena, acesta avea părul blond și buclat, iar ochii îi erau albaștri închiși. Avea mereu un  zâmbet pe buze și purta cu el o plăcere enormă pentru glume și farse, fiind astfel unchiul preferat al Corinei. Era la fel de înalt ca Elena, avea obrajii buclaţi și mereu o căldură specifică în privire. Spre deosebire de calmul și seriozitatea surorilor sale mai mari, el era considerat ca fiind rebelul familie, întotdeauna făcând doar ceea ce-i plăcea. Ceva din firea lui avea și Corina, iar de aceea în preajma lui se simţea confortabil. Într-un fel amândoi aveau limbajul lor propriu și nebun.
           Iuliana, soţia lui, era genul de persoană care îl complementa, având și ea propria sa „nebunie” cu bun gust. Părul ei blond, creţ și mătăsos împreună cu ochii ei verzi îi făceau chipul angelic. Nu era înaltă, fiind mult mai delicată decât toţi ceilalţi din încăpere. Avea mersul de balerină și era foarte agilă. Inima ei mare ţinea o încredere enormă, și uneori greșită, în fiecare persoană. La fel ca și Silviu, era cu un an mai mică decât Elena, dar mult mai sprintenă și optimistă. Ceva din firea ei, ca un vârtej, părea să emane pretutindeni energie. Accepta orice idee ciudată, neobișnuită și neîncercată, considerant-o ca făcând parte din nonconformism, un stil care i-se potrivea perfect.
          Cei doi s-au cunoscut într-un magazin de animale, chiar în ziua în care și-au descoperit spirimalele potrivite. Şi-au dat seama că sunt făcuţi unul pentru celălalt când au aflat că amândoi se potriveau cu două veveriţe: una era argintie și jucăusă, iar cealaltă roșcată si iubitore.
          Tot ce era mai bun la ei se unise sub o singură fiinţă: Bianca. Fata era mai veselă, mai zăpacită și mai amuzantă decât Corina și Vlad la un loc. Cu toate acestea, părea a fi creierul familiei sale, mereu pusă în situaţia de a se comporta mai matur decât ambii părinţi ai săi. Părul ei usor ondulat îi stătea în toate direcţiile, dar avea de la mama ei un farmec angelic. Își iubea enorm familia și prietenii, găsind în ei calităţi pe care le susţinea în orice situaţie, chiar dacă nu erau atât de evidente.
          Corina mulţumi şi bunicilor pentru lănţișorul de aur cu un medalion din diamant transparent, în formă de lacrimă.
          -Pune-l seara în lumina lămpii şi va lumina numele tău şi istoria familiei noastre, respectiv şi istoria ta, pe pereţii camerei, îi explică bunica Carmen. Eu l-am primit de la mama mea, care l-a primit de la bunica ei. De atâta timp, istoria se scrie pe el de secole întregi.
          Cadourile următoare erau de la prietenii ei, Mirela, Nicoleta, Sorin și Cristian. Fata s-a bucurat de eșarfa dată de Nicoleta și de parfumul cu miros de iasomie oferit de Mirela, dar și de dulciurile făcute de mama lui Cristian, Domna Cecilia, și de albumul foto primit de la Sorin. Cei patru nu-i puteau serba ziua împreună, fetele fiind în vacanţă la bunicii Nicoletei care locuiau într-un sat, iar băieţii plecati cu părinţii lor la vânătoare de Fazani cu Gât-de-Lebădă.
          Corina zâmbi cu dor, gândindu-se că îi lipsește părul roșcat și cârlionţat al Mirelei și prezenţa liniștitoare a Nicoletei. Faţa Mirelei, cu pielea albă și mulţi pistrui, de obicei apărea in fiecare dimineata deasupra gardului grădinii Elenei. Ea și Corina mergeau împreună în fiecare zi la școală, iar vara plecau în pădure cu ceilalţi trei. Nicoleta semăna cu o păpușă vie. Cu părul blond cu multe bucle și ochii mari, verzi ca smaraldul, făcea orice inima să se înmoaie. Palmele ei mici și delicate de obicei se strecurau sub protecţia prietenelor ei.
          Erau la aceeași Şcoală, în afară de Cristian care era mai mare decât Mirela și Corina. El a absolvit primul an la Colegiul Bonaventura. Acum că avea cincisprezece ani, Corina trebuia să meargă și ea la un Liceu sau un Colegiu, conform Legii Educaţiei care se păstra de sute de ani. Sorin și Nicoleta erau mai mici decât ea, dar asta nu-i împiedica să trimită cereri de înscriere, așa cum au făcut ea și Mirela cu un an în urmă.
          Următorul cadou era o cutiuţă mică de bijuterii, împăturită în hârtie argintie. Înăuntru era un inel făcut special pentru degetul mic, de aur, cu o stea de diamant pe care era încrustată liera B sub forma scrisului vechi. Deși căutase peste tot, Corina nu găsi niciunde scris numele expeditorului.
          -Este de la… un vechi prieten de familie, îi spuse mama sa. O să afli mai multe când va veni vremea.
          Ultimul cadou pe care îl desfăcu a fost cel dăruit de Elena. Pe lângă dulciuri şi haine era o carte mică şi groasă, cu o copertă maronie pe care scria titlul cu litere aurii. Cartea era despre Magie. Era lucrul cel mai îndrăgit de către Corina, fiind foarte fascinată de Farmece, diferite formule magice, dar avea şi ilustraţii ce cuprindeau efecte ale unor Vrăji.
          -Mulţumesc! spuse ea bucuroasă.
          După micul-dejun, bunicii s-au așezat pe canapea şi au început să povestească celor care îi ascultau cum erau vremurile când erau ei tineri, făcând adesea comparaţii. Bunicul Gabriel era un zburător înalt, slab, cu faţa ascuţită şi nasul cârn. Avea părul argintiu lung până la umeri, atât de drept încât părea unsuros. Toate oasele îi erau ascuţite, în special umerii şi genunchii. Dacă nu te-ai fi uitat la el cu atenţie puteai avea impresia că stai faţă în faţă cu un vultur. Bunica Carmen, la fel de înaltă şi cu un păr mult mai bogat şi mai voluminos decât soţul ei, semăna cu o Elena mai în vârstă. Avea faţă ca o inimă si părul încă blond. Ochii ei la fel de albaştri ca ai lui Silviu erau de o strălucire uimitoare. Spirimalul, o maimuţă capucin, o iubea şi acum la fel de mult ca atunci când s-au întâlnit. De când s-a căsătorit a încercat să-şi convingă soţul să îşi găsească şi el un animal de care să se lege sufleteşte, dar acesta, încăpăţânat şi cu idei fixe, aşa cum era Corina, refuza mereu.
          Elena alerga fără stare prin toată casa, aranjând de nenumărate ori decoraţiunile şi căutând poze pe care să le arate fraţilor săi, care îşi povesteau evenimente din copilărie. Abia şoptit, Iuliana întrebă curioasă foc despre raza de soare, Irina, şi despre William. Elena nu mai ştia nimic despre Will de nouă ani pentru că amândoi au fost de acord că e periculos să ţină legătura din cauză că cele două fete ar putea descoperi accidental scrisori, poze sau alte  lucruri ce le-ar putea ajuta să afle una despre cealaltă.
          -Ce privire de mamut! râse Daniel, răsfoind enciclopedia.
          -Da, seamănă cu tine! zise Silviu în glumă.
          -Dar chiar este un mamut! Este o specie rară care se găseşte doar în munţii înzăpeziţi. Are nenumărate proprietăţi magice în blană şi…
          -Monica, vrei să mă ajuţi puţin? întrebă Elena drăgăstos, încercând să oprească o discuţie filozofică ce ar fi plictisit pe toată lumea.
          Vlad zâmbi, în timp ce Bianca răsuflă uşurată teatral, iar apoi se întoarse spre verişoara ei mai mare.
          -Ai cea mai specială zi de naștere! Toată lumea serbează ziua asta, spuse admirativ.
          -Da, dar nimeni nu e la fel de fericit ca mine. Nu am mai auzit de cineva născut azi, a spus Corina cu o nuanţă de bucurie în glas.
            Până la urmă, era ziua ei de naștere. De ce să o împartă cu oricine altcineva născut în aceeași zi? Poate ar fi fost bucuroasă să găsească o astfel de personă, dacă ar fi știut că îi e prietenă sau rudă…

Bianca şi Vlad, au schimbat o privire plină de înţeles şi s-au gândit la o cineva anume. Chiar dacă Bianca nu a cunoscut-o, ştia că se numea Irina.