Arhive pe etichete: Elena

Partea a IV-a

-Si cam cat va dura ploaia? intreba Irina cu o voce aparent nepasatoare in timp ce urcau spre urmatorul etaj.

-Cred ca toata noaptea, ii raspunse Corina mandra de ea, desi simti ceva  in spatele vocii surorii sale.

Acum ca se gandea mai bine, chiar a citit intr-una din carti ceva despre influentarea vremii, dar nu a fost prea atenta. Tot ce a facut afara a fost pe moment. Mintea ei nu a stiut efectiv ce trebuia sa faca, dar Focul da. Proababil ca era prima in istorie care avea acest Element si il folosea fara nicio problema inca din prima zi. Trebuia sa ii spuna cuiva asta. Ardea de nerabdare.

Un fulger a facut lumina holului sa palpaie brusc. Tunetul puternic nu s-a lasat mult asteptat.

-Perfect, pufni Irina amarata.

-De ce? Ce-i cu tine?

-Pai, cum sa-ti spun, facu ea ironica, chiar daca nu pot controla fazele Lunii, tot pot sa le vad.

-Ce vrei sa spui? intreba Corina mirata, gandindu-se ca a facut ceva rau.

Se parea ca intuitia nu a inselat-o mai devreme. Sora ei chiar era suparata.

-Noaptea asta asteptam primul patrar al Lunii!

Si era si egoista. Cu ce o ajuta Luna? In schimb, ploaia ajuta toata padurea.

-Ah, atunci scuza-ma ca imi folosesc Puterile in scopuri altruiste!

-Lumina Lunii e Puterea mea!

-Da, si Focul e Elementul meu!

-Puteai sa nu aduci ploaia in seara asta! Urma sa primesc Putere de la Lumina!

Deci despre asta era vorba. Mai multa Putere. Ei bine, o mica parte din constiinta Corinei si-a dat seama ca ea, ca posesoare a Focului, avea o sursa inepuizabila. Irina primea Puterea in fiecare zi de la Soare, dar cea de la Luna era mai rara. Probabil ca acum, cand era constienta de Puterea ei, zilele innorate si noptile ploioase erau ingrozitoare si o faceau sa se simta slabita. O facea sa fie… ca acum. Dar aceasta era doar o mica parte din constiinta Corinei. Majoritatea gandurilor ii erau impacate cu faptul ca a facut ce trebuia. Ea era un Element. In asemenea conditii, Natura avea prioritate.

-M-a rugat Printesa!

-Puteai refuza! Ai vrut doar sa te dai mare!

Blacky a izbucnit la auzul insultei. Pana atunci, intre cele doua cateluse nu a fost nimic mai mult decat un schimb de marituri. La auzul acuzatiei, Corina s-a simtit calcata pe nervi. De cand a cunoscut-o a simti ca trebuie sa faca totul pentru Irina. A simtit ca ea e cea de care are sora ei nevoie si stia ca ceea ce simtea era adevarat. Acum era altceva. S-a saturat sa traiasca pentru ea. Isi voia viata inapoi. Acesta era momentul ei si nu o va lasa sa i-l strice, chiar daca ii era cea mai apropiata ruda, chiar si prietena. Asa ca Blacky a latrat si a sarit sa muste.

library         -Nu-i adevarat! zise ea in acelasi ritm cu spirimalul ei. Nu am stiut ca vrei sa te holbezi toata noaptea la Luna, vrajitoare irascibila si egoista ce esti! Imi pare rau ca nu te-am lasat sa-ti incarci bateriile, dar stii, nu cred ca asta ar fi salvat vietile animalelor si a plantelor care mor de sete! Nu ca ti-ar pasa. Nu iti pasa de nimeni inafara de tine! Ti-am spus totul despre mama si tu nu ai scos niciun cuvant despre tata! Tine-l pentru tine!

S-a intoars pe calcaie si a plecat cu tot cu spirimalul ei pe Coridorul Zburatorilor, inainte ca cineva sa mai poata spune ceva.

-Aaa… Ne vedem maine! zise Catharina peste umar, fugind in urma Corinei.

Socul i-se citea pe fata.

-Da, asa e! ii raspunse Hanna dorind sa para entuziasta, insa nici ea nu credea ce zise.

-Ce e cu ea? izbucni Corina atunci cand cealalta zana a reusit sa o ajunga din urma.

Catharina nu prea voia sa se apropie. Simtea in tonul vocii ei ca nu mai era atat de furioasa, avand in vedere ca Irina nu mai era in prejma. Acum era mai mult tristete si dezamagire.

-Probabil ca…, zise ea nestiind cum sa isi faca vocea mai calma, … pentru ea sunt importante acum lucrurile legate de Luna si de Soare si orice altceva ce are legatura cu Lumina. E Puterea ei.

Focul e Puterea mea!

-Stiu, stiu! Dar… ei bine, tu puteai sa faci si maine o ploaie, pe cand ea nu mai vede noaptea urmatoare primul patrar.

-Nu-i lua apararea!

-Nu i-o iau, spuse ea repede, de teama ca Corina sa nu incerce sa se descarce pe ea. Incerc doar sa o inteleg.

Fara sa mai spuna nimic, Corina a intrat in camera ei. Patul mare si perfect aranjat o astepta cu caldura si intelegere. Printre pernele moi isi putea gasi alinarea.

Era bucuroasa ca Blacky nu a muscat-o pe Sonny. Ar fi facut-o probabil doar daca si ea ar fi lovit-o fizic pe Irina. Intr-un fel tot a lovit-o. A insultat-o fara sa ii fi dat ocazia sa ii raspunda. In aceasta noapte Irina nu doar ca a pierdut Puterea Lunii, ci si sora. Putea ea sa ii faca asa ceva? Totusi, era singura ei ruda care ii era aproape si trecea cu ea prin toata agitatia cu Lady Aylin, Leacul, Vila si Colegiul.

Incerca sa se autconvinga ca ploaia era pentru binele majoritatii. Luna nu ar fi trebuit sa fie atat de importanta pentru ea! Defapt era deja, i-a raspuns constiinta. Pentru Irina Lumina insemna Puterea. Dar de ce? De-abia in aceasta zi a descoperit-o! Da, dar si eu am descoperit Puterea mea tot azi, i-a raspuns din nou constiinta. Focul a devenit mai important pentru mine, asa cum a devenit si Lumna pentru ea. Si-a amintit de cuvintele Catharinei. Da, avea dreptate, ea putea face si ziua urmatoare o furtuna, dar in acea noaptea nu va mai fi Luna la primul patrar.

Se simtea vinovata. Cu respiratii sacadate, s-a cufundat in mintea surorii ei. Stia ca probabil isi facea singura mai mult rau, dar trebuia sa stie ce facea Irina. Avea nevoie de vocea ei. Trebuia sa o auda. Chiar si acum, tot ea era cea care o putea ajuta sa ia o decizie. Avea nevoie de sora sa. Din clipa in care s-au regasit nu mai puteau trai una fara cealalta. Asa trebuia sa fie. Puterea lor era impartita in doua, dar forma in intreg din care nu putea lipsi nicio parte. Amandoua erau esentiale. Amandoua erau totul, una pentru cealalta.

Irina era in camera ei, plangand si strangand-o pe Sonny in brate. Era coplesita de tot ce s-a intamplat in ultimele zile si stia ca era foarte obosita. De aceea a actionat atat de nepoliticos. Nu-i statea in fire sa fie rea. Nu asa a fost crescuta si invatata. A meritat sa fie certata de Corina. A meritat tot. Probabil ca acum o ura pentru ca a fost atat de artagoasa. Si din nou, rusinata, si-a dat seama ca a demonstrat ca nu era pregatita sa reprezinte familia. Asa ceva nu se putea accepta. Daca afla tatal ei…  sau mai rau, bunica! Nu doar ca i-ar sterge orice drept de a mai purta numele Brilliant, dar cu siguranta ar fi alungat-o si din casa. Conform normelor lor comportamentul ei a fost exagerat, rautacios. egoist… imatur… Bunica ei ura vrajitorii care erau asa. Daca ei vor afla… ea unde se va duce? Nu putea la mama ei, nu dupa ce tocmai a facut-o pe Corina sa o urasca. Nici in grija Pintesei nu putea ramane. O, Printesa! S-a sfarsit cu sansa ei de a mai invata in Colegiul Lug! Cine ar mai accepta-o acum, dupa ce tocmai si-a aratat cea mai urata parte?

Daca nu aflau? Dar sigur cineva va afla si le va spune tuturor. Probabil si presa va scrie de faptul ca cele doua gemene s-au certat, iar apoi bine-cunoscuta Irina Sonia Brilliant a pierdut totul. Trebuia sa evite asta. Cel mai corect era sa recunoasca singura. Maine, la prima ora va vorbi cu tatal ei. Stia deja ce urma sa se intample. Dupa ce va vorbi cu el o va cauta pe Printesa. Probabil ca ar trebui sa inceapa sa isi faca bagajele. Nici macar nu va avea timp sa isi ia ramas bun de la Hanna si Catharina. Adio, bune prietene!

Corina a revenit in mintea ei. Sentimentele Irinei erau atat de puternice incat ii simtea inca durerea in dreptul inimii, desi se afla in propriul corp. O simpla cearta cu ea o facea sa piarda totul. Dar nu, sigur exagerase. Era atat de obosita incat nu-si dadea seama ca se mintea singura si nimic din ceea ce-si spunea nu se va intampla. Nu se putea ca o simpla ploaie sa ruineze o viata. Daca ar fi stiut cum sa se Teleoprteze probabil ca deja s-ar fi aflat in camera Irinei, incercand sa o linisteasca. Era ceea ce ar fi vrut sa faca.

Simtea vina in fiecare particica din corp. Din cauza ca ea nu a acceptat o simpla dorinta sora ei isi facea ganduri negre. Ce s-ar fi intamplat daca ar fi fost mai rau? Daca s-ar fi certat de adevaratelea? Dar acum era doar o neintelegere. Nu o ura pe Irina, asa cum credea aceasta, ci o iubea. Cum sa nu o iubeasca? Era sora ei, iar acum era mai constienta de asta ca niciodata.

tumblr_mlbqi0wnQ81snvtqyo1_400_large        S-a ridicat spre fereastra. Afara cortina de ploaie rece uda padurea acum intunecata. Fulgerele luminau din cand in cand cerul, iar tunetele speriau stolurile de pasari. Vantul a navalit inauntru atunci cand a deschis geamul, aducand cu el stropi de ploaie. Si-a apropiat palmele, din nou nestiind ce face, strangand o flacara in maini. A fulgerat pentru ultima oara, iar apoi furtuna a disparut, ca prin Farmec.

A facut ce trebuia. Stia asta. Nu putea sa o supere pe Irina. Pur si simplu, nu putea sa traiasca cu asta pe constiinta. Ii era rusine de ceea ce a facut. De ce nu a stiut din timp? De ce nu a putut sa o refuze pe Printesa? Pana la urma, ea era cea egoista. Da, a vrut sa se dea mare. Nu voia sa recunoasca, dar era geloasa ca si Catharina a reusit sa isi exteriorizeze Puterea, chiar daca nu in aceleasi dimensiuni impresionante. Ar fi preferat sa stie ca doar ea si Irina au reusit. Ar fi fost mai speciale.

Pana la urma, ea, o zana, era adevarata vrajitoare. Nu Irina a fost cea care a spus ceva jignitor. Nu ea a fost cea care a rostit cuvintele „vrajitoare irascibila si egoista”. In sinea ei stia ca nu erau adevarate, cel putin nu pentru Irina. Sora sa, in ciuda trecutului ei rasfatat si scump pe care l-a vazut uneori in gandurile ei, s-a schimbat. Nu trebuia sa o faca sa se simta ingrozitor pentru ca a avut o simpla cadere nervoasa.

Da. Amanarea ploii era ceea ce trebuia sa faca. A facut-o pentru noua si adevarata prietena cea mai buna a sa, care printr-o intamplare ciudata ii era si sora geamana.

Partea a II-a

-Cu cine vorbeai inainte sa intru eu?

Numele lui i-a aparut ca o soapta in minte, inainte sa primeasca verbal raspunsul. Curiozitatea si singuratatea o copleseau din nou. Isi dorea sa cunoasca fiecare zi din viata surorii ei, sa ii stie membrii familiei, prietenii, vecinii pana si dusmanii, daca existau. Abia astepta sa afle intamplari amuzante, triste sau probleme la care le puteau gasi impreuna rezolvarea. Mai erau si traditiile si religia, ambele necunoscute pentru ea.

Avand in vedere ca a trait printre vrajitori, traditiile cunoscute de ea erau stiute de toata lumea. Sarbatori in cinstea naturii, a astrelor, Halloween-ul… Nimic necunoscut. Totul era mai mult un ceremonial, o inchinare plina de recunostinta. Nimic pe seama caruia se putea glumi. Nicio petrecere dupa. Din punctul ei de vedere, zburatorii erau prea petrecareti. Festivaluri peste Festivaluri, zile libere si multe sarbatori religioase. Pe ultimele nu le-a inteles, desi ar fi vrut, dar nu a avut ocazia. Nu stia in ce religie s-a nascut, dar atmosfera in care traia o inclina sa fie pagana, la fel ca majoritatea vrajitorilor care au renuntat sa creada in cineva anume si au preferat ceva mai maleabil care in principiu ii multumea naturii pentru cea ce le ofera. Ea niciodata nu a venerat si nici nu a personificat nimic, nici macar Luna Plina de care abia cand si-a descoperit Puterea a inteles de ce era atasata. Cand era mica mergea duminica cu Doamna Mika in biserica. Stia ca doica ei era catolica. Tatal ei a fost de acord, avand in vedere ca nu era ceva ce-i putea face rau, iar ei ii placea foarte mult. Simtea ca descopera un altfel de Magie, superioara si accesibila tuturor pamantenilor. Insa a incetat sa se mai duca atunci cand a inceput orele de scoala si cursurile optionale. Avea atunci sapte ani.

Gandindu-se la viata surorii sale, care se putea astepta ca in orice zi sa se intample ceva neobisnuit, se simtea singura. A crescut ca un opus al Corinei, fiind cea care se straduia sa invete si care se relaxa cantand, pictand sau citind o carte. Rar iesea inafara perimetrului curtii si cand o facea era doar pentru a socializa. Nu stia de ce erat atat de populara si asta o speria ingrozitor. Toti ii stiau numele. Oriunde se ducea era urmarita de privirile celorlalti. Erau multe reviste care au contactat-o pentru a purta o discutie si abia dupa ce au incercat sa o convinga toate rudele pe care le stia a acceptat propunerea lor. Stia ca era bogata pentru ca aproape toti membrii familiei sale erau Alchimisti, Tamaduitori sau Vindecatori, dar niciodata nu si-a dorit sa consientizeze ca erau Nobili, bunicii sai fiind Baron si Baroneasa. Perseverenta urmaritorilor ei a facut-o sa incerce sa se izoleze mai mult. Nu a avut de ales. Voia sa devina o persoana normala, nu o celebritate profitoare. Voia sa aibe o viata personala si sa poata urma o meserie fara ca inafara usii sa-i bata vrajitori care doreau sa o cunoasca. Acum isi dadea seama ca erau doar vise, nimic posibil. Prezenta surorii sale care era o zana si motivul pentru care ele doua s-au nascut va fi aflat in curand, inevitabil. Probabil ca acestea erau ultimele momente in care se mai aflau impreuna singure intr-o camera, doar ele doua si nimeni altcineva.

1013079_598147356884329_1685905360_n       -Doar el iti era cel mai bun prieten? intreba ea, intr-o incercare de a-si alunga gandurile si de a profita de faptul ca are in sfarsit ocazia de a vorbii cu sora ei.

-Nu. Sunt si Mirela, Nicoleta si Sorin.

Numele lor ii era necunoscute. Nu le-a mai auzit pana acum in gandurile surorii sale si nici macar nu stia cum se pronunta corect, dar le putea vedea chipurile. Intai a vazut o fata roscata si creata caruia nu-i putea vedea prea bine chipul din cauza pufului de blana al catelusei pe care o tinea in brate. Parea mandra si putin nesuferita, dar Corina a sigurat-o ca putea fi altruista cand era nevoie. Apoi a vazut o fetita mai mica, cu trasaturi frumoase, dar copilaresti. Semana cu o papusa de portelan, cu buclele blonde si ochii mari, iubita si protejata de tot grupul. Cand imaginea ei a disparut a vazut un baiat cu o privire suspicioasa, dar cu un zambet binevoitor.

Deja i-a spus suficient fara ca macar sa rosteasca un cuvant verbal sau nonverbal. Alte explicatii nici nu isi mai aveau rostul. Aveau sansa de a vorbi despre altceva, mai important.

-Nu ne-a fost chiar atat bine pe cum crezi, zise Corina, stiind la ceea ce se gandea sora ei. Mama nu mi-a fost… foarte apropiata. Erau zile in care nici macar nu o vedeam. Uneori aveam senzatia ca ea cauta ceva… ceva ce a pierdut. Se oprea si se uita la mine de parca ar fi fost vina mea. Apoi se punea pe un fotoliu sau pe canapea si statea ganditoare. O vedeam ca scrie scrisori, dar nu apuca niciodata sa le trimita. Ori le mototolea si le dadea foc, ori le rupea si le arunca. Cand am implinit sapte ani s-a mai potolit, dar de atunci o vad mereu aeriana. Stii, incepeam sa cred ca asa e ea, aiurita, ca are o boala de care nu-mi spunea si trebuia sa ma obisnuiesc. Nu era prea atenta la ce facea, nu zambea cand credea ca nu o vad…  Intr-o zi a venit la noi matusa Monica. Nu stiu ce au vorbit, dar a doua zi s-au dus impreuna la cumparaturi si s-au intors cu seminte, plante si ghivece. Aveau si vreo trei saci enormi de pamant. Au plantat totul. In doua zile toata curtea casei era plina de pamant maroniu din care asteptam sa creasca plantele. De atunci avem o adevarata gradina botanica. Prin casa, oriunde te-au uita vezi numai flori. Au devenit pasiunea ei. Daca e ceva la care tine dupa familie, astea ar fi plantele pe care le creste de atatia ani. Cand infloresc vine impreuna cu cativa Cercetatori pentru a extrage din ele… sincer, nu stiu ce, dar orice ar fi folosesc la parfumurile si cosmeticele pe care le produce partea ei din afacerea familie. Pe langa produsele proprii sunt cumparate altele noi aparute de la cele mai celebre firme. Cu asta se ocupa ea. E Negutatoare.

tumblr_m2gamoDwnt1qm8yfo          Erau multe informatii cu care a reusit sa tina pasul, dar cea mai importanta era faptul ca mama ei tinea la ea. O iubea si nu a uitat-o niciodata. Dar ce a impiedicat-o sa-i vorbeasca? Unde erau toate acele scrisori pe care spunea Corina ca le scria? Le-a ascuns tatal ei pentru ca ea sa nu le vada? De ce nu a incercat sa o contacteze cand a mai crescut? Nu mai era mica. Putea sa faca fata vestilor, mai ales ca acestea erau buna. Mama ei traia! Regreta ca a abandonat-o! Si totusi, de ce a facut-o? De ce s-au despartit parintii lor? Puterile lor… nu sunt chiar atat de neprevizibile. Daca s-ar fi documentat inainte sa ia acea decizie si-ar fi dat seama ca nu era nimic rau. Ba din contra, amandoua erau pentru cealalta exact ceea ce avea nevoie. Nu au crescut impreuna, nu se cunosteau prea bine, dar se intelegeau de para se stiau de o viata. Sa se desparta din nou ar fi imposibil.

-Si eu imi imaginam cum arata tata, zise Corina afundata inca in propriile ei ganduri. Imi dadeam seama ca de la el am mostenit parul. Ochii sunt singurul lucru pe care il am in comun cu mama. Tot ce stiam despre el e ca ne-a parasit, pe mine si pe mama, cand eram eu mica. Nu a vrut niciodata sa ne caute sau sa mai auda de noi. Mama a incercat a ma faca sa nu ma gandesc la el. De fiecare data and o intrebam despre el scapa ceva sau spargea ce avea mai aproape. La opt ani am incetat sa o mai intreb. Stiam ca nu voi obtine mai mult de la ea. Ma gandeam ca voi putea cauta despre el cat timp voi fi la Colegiu. E chiar amuzant Acum tot ce trebuie sa fac e sa te intreb pe tine, Irina. Crezi ca el va vrea sa vorbeasca cu mine?

-Da, raspunse ea din toata inima.

Mai mult nu putea spune. A inmuiat-o destul de mult tot ce i-a povestit despre trecutul ei. De cand a aflat ca are o sora care locuieste cu mama lor a incercat sa accepte aceasta idee si sa se obisnuiasca cu Corina. Nu s-a gandit pana acum ca ea chiar are o mama.

Stia ca in mod normal ar fi trebuit sa inceapa si ea sa povesteasca despre tatal lor, dar acum nu putea sa se gandeasca la orice altceva inafara de mama ei. Mintea ii era goala si se concentra in jurul cuvantului, incercand sa ii inteleaga adevaratul inteles. Avea si ea, ca toti cei pe care ii cunostea, o persoana pe care o putea striga „mami”. Cum era sa traiasca cu ea?

-Irina? Esti aici?

Vocea Hannei le-a trezit pe amandoua.

-Te superi daca vii cu mine? Vreau sa mai exersez.

Pret de cateva secunde in care a incercat sa alunge orice gand legat de mama ei, Irina nu a inteles exact la ce s-a referit. O scurta amintire in care Hanna incerca sa isi exteriorzeze Puterea i-a clarificat nelamurirea.

-Da. Da, sigur, te ajut.

Si asa a acceptat sa inchieie proabil ultimul moment in care a fost singura cu sora ei. A terminat conversatia neterminata. Avea vreun sens? Da. Corina inca nu a aflat nimic despre ea si tatal lor. Dar inainte de toate era pe jumate zana, chiar daca nu avea aripi si a fost crescuta ca o vrajitoare. Era constienta de adevaratele ei origini mai mult decat oricand. Dupa acel moment in care s-au atins, in padure, ea a facut un fel de schimb cu sora ei. Nu mai era doar o vrajitoare ci si o zana. Ba mai mult, sangele mamei ei a preluat intr-un fel controlul. Acum apartinea neamului zburatorilor, poate chiar mai mult decat sora ei. Si-a introdus in vocabular cuvantul altruism, lasand-o pe Corina sa fie cea care se gandeste la sine in fiecare moment in care nu isi indreapta atentia spre geamana ei.

Asa cum se astepta, sora ei nu era multumita de decizia sa. I-a spus mental sa nu plece, mai mult disperata decat rugatoare. Ochii ei albastri-argintii se uitau la Hanna cu o privire ucigatoare, acuzand-o tacut ca-i fura sora. Dupa parerea Irinei, aceea nu era o privire care sa i-se potriveasca cu trasaturile ei frumoase, asa ca a imbratisat-o, incercand sa-i domoleasca furia.

Dupa ce Irina a iesit pe usa, urmata de Sonny care se ascundea in spatele picioarelor ei pentru ca Hanna sa nu-i vada regretul, Corina s-a asezat pe pat si a inceput sa citeasca fara prea mare tragere de inima din mormanul de carti pe care le-a adus din Biblioteca.

Partea a II-a

Corina, perfect trează şi vioaie după somnul odihnitor de pe bancheta albă a caleștii, s-a așezat pe canapeaua colibei, cu Blacky lângă ea. Era vremea să-și sune mama, așa că a scos hologramul și l-a pornit pentru a începe conversaţia. Așteptă nerăbdătoare câteva secunde, până când în cele din urmă lumina ce o filma 3D s-a aprins și le-a cercetat pe amândouă de sus în jos. Apoi a clipit și a început să transmită o altă imagine în timp real, chiar în faţa sa.

Elena, cu șorţul de bucătărie pe ea, și-a scos mănușile în timp ce exclama de fericire.

1013079_598147356884329_1685905360_n-Ce gătești? o întreba Corina, de parcă ar fi fost o zi obișnuită.

-Plăcintă cu mere, îngeraș. Ce faci? Cum ești? Cum ţi-se pare orașul?

-Nu am apucat să-mi văd nici măcar locuinţa! Totul pare grozav, deși ne-a speriat Lady Aylin, „prietena cea mai bună a Prinţesei”. Ne-a spus că sunt creaturi în pădure şi ar fi bine să nu ne aventurăm pe acolo. Ce început ospitalier! râse Corina ironică.

-O să vezi că va fi totul bine. Ascultă de ea! Ești sigură că o cheama Aylin? Pentru că Profesoara mea de Bunele Maniere tot așa se numea.

-Sunt absolut sigură! O domnişoară tânară, cu părul platinat, rochie medievală, piele albă…

-Ea e! Dar cum se poate? Oricum, la cum te știu, vei face tu cumva să aflii. Cum a fost zborul?

-Plăcut. Am dormit până când am început să aterizam. Am văzut totuşi o parte din pădure. Pegașii nu au putut să coboare printre copaci așa cum am văzut că au făcut covoarele zburătoare, așa că au aterizat într-un luminiș, unde am fost așteptaţi de Lady Aylin. Când am ajuns jos, am scos toate bagajele din caleașcă şi s-a transformat din nou în dovleacul acela veștejit. Lady a așezat dovlecii la rădăcinile copacilor, iar apoi ne-a condus în oraș. Nu am apucat să vedem multe, pentru că am ajuns repede în mijlocul oraşului, pe una din poteci. Am văzut câteva case, locuitori şi magazine. Nu e nici un drum sau stradă prin oraş, doar cele zece poteci de piatră care duc din pădurea în mijlocul oraşului.

-Şi invitaţii? Ai vorbit cu ei? Te înţelegi cu fetele?

-Nu, nu am avut timp să vorbeasc cu nimeni până acum. Mamă, de-abia am ajuns. Oricum, sunt sigură că mă voi împrieteni repede cu cineva. Să-mi spui cum e acasă! Deja îmi e dor de voi toţi…

Au închieiat după câteva minute convorbirea. Corina i-a promis că vor vorbi şi în acea seară, după ce v-a vedea mai multe.

Cercetă coliba în care stătea, dintr-o singură privire. Un pat moale şi călduros se afla pe peretele opus centrului oraşului. Ȋn stânga lui era un birou cu un scaun confortabil. Ȋn dreapta era un dulap înalt, cu spatele făcut după forma rotunda a peretelui. Mai în dreapta era baia cu faianţă și gresie albă, aflată pe un nivel cu jumătate de metru mai sus. Sfertul rămas din colibă alcătuia camera de zi şi se afla cu jumătate de metru mai jos decât dormitorul. Avea o canapea albă ce se întindea de la trunchiul copacului din mijlocul casei până pe perete și semăna izbitor de mult cu o felie de pizza, mai ales că avea multe perniţe rotunde mai mari și mai mici așezate fără vreun sens pe toată suprafaţa canapelei. Lângă canapea era o măsuţă de cafea, dreptunghiulară, din sticlă. Peretele era plin de rafturi prinse de lemnele ce alcătuiau învelișul casei. Atât jos cât și sus erau alte lemne orizontale care făceau parte din suportul casei. Intrarea era jos, printr-un loc special ce semăna cu un geam mai mult lung decât înalt, perfect pentru cineva care zbura.

Dezamăgită că razele soarelui nu-i încălzesc camera, s-a hotărât să viziteze Oraşul Ȋmpădurit. Peste tot erau cabane pătrate pentru vrăjitori şi colibe rotunde pentru zburători, diferite de cele ale invitaţiilor. Colibele erau case rotunde agăţate prin cârlionţi, ca viţa-de-vie, de crengile copacilor. Ȋntr-un copac putea să fie una sau două colibe, în funcţie de rezistenţa acestuia. Cabanele erau construite direct pe pământ şi aveau două etaje, uneori cu mansardă.

Instituţiile se aflau atât pe pământ, cât și în copaci. Cele de pe pământ erau mari, maiestoase, cu statui și turnuleţe cu acoperișuri ţuguiate, specifice caselor vrăjitorilor. Cele din copaci erau uniforme, construite în jurul trunchiului. Pentru ca și vrăjitorii să poată intra în ele aveau o scară de lemn pe care urcau și unul sau două topogane răsucite în jurul trunchiului, pe care coborau.

Unii locuitori se plimbau sau zburau din instituţie în instituţie, alţii culegeau plante, iar alţii vorbeau bucuroşi cu vecinii, sau chiar îi vizitau. Din câte observa Corina, nu era nimeni care să lenevească.

Majoritatea magazinelor erau cu alimente, dulciuri, salate şi sandvich-uri, dar a găsit şi câteva cu suveniruri. A ieșit de acolo cu o plasă cu vederi, eșarfe, pălarii, ecusoane, coliere și figurine pe care erau poze din oraș și din împrejurimile lui, toate însoţite de stema regală a familiei Prinţesei Iolanda. Cei de acasă vor putea vedea și ei unde avea loc mica ei excursie și vor fi cu siguranţă încântaţi de cadouri.

Ȋn timp ce se gândea la petrecere şi-a dat seama că nu a văzut Vila Beauregarde, lacul sau ceva ce putea semăna cu el, nici când a zburat cu caleaşcă, nici când a mers prin pădure. Ȋncepea să se simtă ciudat, ca şi cum nu se afla acolo unde ar fi trebuit.

Deodată, împinsă din spate, căzu în genunchi pe iarba moale. Şocul loviturii îi acceleră respiraţiile şi bătaile inimii. Şi-a ridicat mâinile. Ȋn palme avea numai iarbă, dar era convinsă că pe genunchi îi vor rămâne urme.

-Firar să fie! exclama ea când a văzut că plasa ei cu suveniruri s-a împrăștiat peste tot.

-Ȋmi pare rău! Serios, nu te-am văzut! spuse băiatul vinovat și i-a întins mâna să o ajute.

Corina, încăpăţânată, s-a ridicat în picioare fără să accepte ajutorul lui și i-a întors spatele pentru a-și strânge lucrurile de pe jos. Nu îi plăcea să pară vulnerabilă.

-Bine. Am înţeles. Ești supărată, continuă el să vorbească în timp ce-i strângea vederile din iarbă.

harry_styles_from_one_direction_by_demifan101-d4sbk5iConitinuă să îi aplice tratamentul tăcerii. După ce și-a recuperat lucrurile din mâinile lui îl privi, fiind convinsă că urma să fie unul din viitorii ei colegi. Băiatul părea a fi de aceeași înălţime cu ea. Primul lucru pe care l-a remarcat era zâmbetul lui larg, strâmb, cu dinţii albi perfecţi. Ochii lui albaștri sau verzi aveau bunătate și sinceritate în sclipirea lor. Părul șaten se ondula în dreptul ochilor și continua așa până la vârfurile care marcau linia maxilarului. Dacă nu ar fi vrut să-i dea o palmă pentru că a împins-o pe jos, i s-ar fi părut draguţ.

-Eu mă numesc David Thomson.

Vocea lui era puţin joasă, cu un accent britanic pur.

-Corina Anghel.

-Îmi pare rău că te-am lovit, spuse el, fericit că fata necunoscută vorbea în sfârșit. Nu te-am văzut și mă grăbeam să ajung în coliba mea pentru că mi-am amintit că am lăsat ușa deschisă, iar la norocul meu probabil că toate hainele au zburat deja afară, prin copaci.

Când își strângea lucrurile din iarbă se hotărâse să continuie să fie supărată pe el, ca să îi dea o lecţie, dar cum se putea împotrivi imaginilor caraghioase care-i treceau prin minte?

-Nu prea bate vântul, îi spuse ea dură, alungându-și imaginaţia.

-Buna observaţie! o laudă el. Să înţeleg că ești zână?

Zânele și zburătorii aveau instinctul de a verifica vântul, în ce direcţie bate și cât de tare. Era un lucru esenţial în zbor.

-Așa e.

Ochii lui au privit-o pe Blacky cum o urma credincioasă pe Corina. Încercă să se gândească la ce putea semnifica faptului că ea avea un Labrador ca spirimal. Ce le făcea să semene? Loialitatea? Afecţiunea? Voia să o cunoască mai mult, dar de fiecare dată când se uita la ea îl izbea frumuseţea ei. Îl făcea să îi pară și mai rău că a lovit-o. Într-un fel egoist era bucuros, pentru că soarta i-a dat ocazia să o întâlnească.

-Şi eu am vrut un spirimal, dar mama mi-a spus că sunt suficient de extrovertit. Mi-ar fi plăcut foarte mult să aflu ce animal îmi corespunde. Ai avut emoţii înainte să aflii?

-Da, recunoscu ea. Nu știu ce simţeam… cred că teama sau…nerăbdare. O parte din mine nu mai era conștiientă de ce făceam sau unde eram. Tot ce vedeam era spirimalul; nimic altceva. Ca și cum nimic nu mai conta.

Au mers împreună în tăcere.

-De unde ești? întrebă el după un timp.

-Sarmisegetuza. Este un oraș mic, antic, din Romania.

-Eu sunt din Winster. Este un sat dintr-un parc naţional din Anglia.

Asta explica accentul lui britanic.

-Înseamnă că și tu trăiești într-o pădure, zise Corina. Şi eu. Îmi place să zbor cu viteză printre trunchiurile copacilor. Făceam întreceri cu un prieten specializat în viteză. Desigur, câștiga întotdeauna, dar m-a ajutat și pe mine să zbor mai repede decât toţi ceilalţi pe care-i cunosc.

-A, da? Atunci hai să facem și noi o întrecere! Zburăm de aici până în centru. Ştiu că nu-i departe, dar sunt sigur că te întrec.

-Asta rămane de văzut, răspunse ea acceptând provocarea.

Şi-au desfăcut amândoi aripile. L-a surprins plin de admiraţie atunci când i-a văzut aripile mari, ca de fluture, albe cu pete negre. Aripile lui erau frumoase, dar în comparaţie cu cele ale lui Cristian păreau mai firave și nu erau atât de elegante. Şi-a amintit cu dor penele lui albe, ușor dantelate. A încercat să și-l scoată din minte cât mai repede și să se concentreze pe cursă.

Nu s-a străduit prea tare la început. A văzut cu coada ochiului că el avea câteva dificultăţi cu copacii. Spre diferenţă de ea, înălţimea lui nu-i aducea avantaje. Aripile lui erau lungi, pe o direcţie orizontală faţă de corp și de aceea trebuia să se sincronizeze perfect pentru a putea trece printre trunchiurile înalte ale pădurii. Ea se strecura fără probleme cu aripile ei mai lungi în înălţime și mai puternice mulţumită întrecerilor cu Cristian.

Când David a început să accelereze, Corina s-a hotărât să îi arate cu adevărat de ce era în stare. Dacă învingea îi plătea pentru vânătaile pe care le avea din cauza lui. S-a întins mai mult, fiind și mai concentrată. Aerul îi șuiera pe la urechi. Vântul îi electriza părul. În suflet parcă îi ardea o flacără ce îi alimenta spiritul competitiv. În acea clipă nu-i mai păsa de nimic înafară de ea și destinaţie. După puţin timp și-a dat seama că David nu mai era prin preajmă. Furioasă că el a zburat pe vreo scurtătură pe care ea nu o cunoștea , a accelerat mai mult, bucuroasă că nimeni nu-i stătea în cale.

Își făcea în minte predica despre trișat când a trecut de prima cabană. În centrul orașului erau doar două fete, probabil vrăjitoare, care vorbeau cu patimă despre ceva prea neimportant ca ea să le asculte. Se uită în jur, dar David nu era niciunde. De parcă nu ar fi existat deloc. Aproape disperată să-l găsească, se învârtea și se foia, sperând că poate-poate el va ieși de după vreun tufiș și va încerca să o sperie.

Simţindu-se singură, o chemă mental pe Blacky, care a rămas în urmă cu plasa de suveniruri. Foșnete se auzeau de după copacii prin care a trecut și ea când a ajuns în centru. Ca o ghiulea ieșită din tun, David sări printre frunze și crengi, aterizând spectaculos lângă ea.

-Dacă știam cât de repede zbori nu m-aș fi întrecut cu tine, spuse el sincer.

Nu părea afectat de faptul că a pierdut. Zâmbea în continuu și o privea puţin stinghierit.

-Credeam că nu mai ajungi azi, zise ea încrucișându-și mâinile.

-Am avut probleme technice.

Glumeţul.

A continuat să râdă de metoda lui de zbor și să-i dea câteva sfaturi. După câteva minute s-a scuzat, spunându-i că trebuie să plece după Blacky. Împreuna cu spirimalul său și-a continuat plimbarea prin oraș. Nu avea ce face în colibă. Îi plăcea să stea mai mult afară, să facă mișcare și să exploreze locuri noi. Înconjurată de ceilalţi locuitori, nu se mai simţea o străină. Totuși, când vedea copii jucându-se își amintea de prietenii ei. Era emoţionată pentru ceea ce avea să se întâmple și ar fi vrut să își cunoască mai mult viitorii colegi, să nu mai fie singură, dar oriunde îi căuta ei nu erau acolo. Nu ii știa prea bine pentru a-i recunoaște fără nicio problemă, dar pe sine se știa destul de descurcăreaţă. A reţinut câteva feţe, ca cea frumoasă a unei zâne cu ochii verzi și părul șaten sau cea cu trăsături arăbești bine definite a unei zâne cu părul lung în bucle negre și ochi migdalaţi, căprui.

După o oră avea deja o hartă mentală a Oraşului Împădurit. Ar fi vrut să vadă unde duc și potecile care mergeau înafara lui, dar erau prea întunecate, iar ea prea obosită pentru o mică excursie. Ȋn plus, avea încă în minte avertismentul lui Lady Aylin. Nu știa suficiente Farmece de Apărare, iar Blacky nu i-ar fi fost de prea mare folos. În niciun caz nu va merge acolo. Cel puţin nu singură.

DEBBY RYANAuzi o răsuflare şi bătăi de inimă în spatele ei, așa că, speriată, s-a întors mai repede decât un titirez. Ȋn rotirea ei era aproape să cadă peste fată ce o privea insistent. Era mai scundă și avea o faţă în formă de inimă, dar trăsăturile nu erau atât de pronunţate. Ochii căprui erau puși în evidenţă de părul arămiu cu câteva șuviţe ondulate, lungi până la umeri. Obrajii plinuţi şi trandafirii accentuau zâmbetul larg. Purta o bluziţă albastră, un bolero alb tricotat şi o fustiţă umflată şi imaculată, până la genunchi. Ceva din îmbrăcămintea ei a făcut-o pe Corina să-şi de-a seama că era o zână.

-Bună! îi spuse fata. Tu ai coliba în acelaşi copac cu mine.

Dură mai mult decât o secundă până să înţeleagă. Copacul ce găzduia locuinţa ei provizorie se despica în două trunchiuri în jurul cărora au fost construite două colibe. Ȋntr-una din ele locuia ea, iar cealaltă probabil era a fetei zâmbitoare.

-Bună! zise Corina într-un târziu. Cum te numești?

-Numele meu este Catharina-Amalia Meyer, răspunse ea cu o strâmbătură, ce a lăsat-o pe Corina să înţeleagă că nu-i plăcea numele ei întreg.

-Eu sunt Corina Anghel.

-De unde vii? Eu sunt din Parfumul Lalelelor, din Olanda.

Catharina a început să sporovăiască despre familia ei, în timp ce Corina o asculta cu atenţie, încercând să reţină cât mai multe detalii. Venea dintr-o comună din vestul Olandei. Ȋmpreună cu familia ei trăia la o fermă construită de bunicul său la marginea satului. Familia avea şi o moară cu mult teren pe care semănau grâu. Mama sa avea o grădină mare plină de legume, fructe şi o livadă. Nu aveau mulţi bani, dar nici nu le trebuiau, pentru că aveau produse vegetale cultivate de ei, cereale, carne de la animale şi lactate. Tatăl ei se ducea uneori în Piaţa Centrală pentru a vinde unele alimente. Ea de obicei o ajuta pe mama sau pe bunica sa, iar fratele ei mai mic, Edwin, îl ajuta pe tatăl lor. Aşa cum cerea tradiţia, el va fi moștenitorul fermei. Mama lor spunea că ea era cea care trebuia să înveţe şi să facă ceva folositor în viaţa, iar fratele ei îi va ajuta pe ei la fermă, deşi dacă vor avea șansa, îl vor trimite şi pe el la Colegiul Lug.

Ȋn timp ce-i povestea Catharinei propria ei viaţă, Corina şi-a dat seama că începea să se schimbe. Chiar dacă nu cunoștea pe nimeni se simţea în largul ei. A glumit cu uşurinţă împreună cu David, iar în acele clipe vorbea cu Catharina de parcă o cunoştea de o viaţă. Era liberă. Părea că trăieşte o altă viaţă, lăsând în urmă persoana ce a fost. Şi-a ascuns melancolia prin replici sarcastice, menite să amuze nu să rănească, iar cei doi le-au „gustat” din plin. Acum avea şansa să se schimbe. Putea face orice îşi dorea şi putea fii oricine voia. Ȋn sfârişit avea ocazia de a fii mai impulsivă, mai sociabilă. Nu mai era persoana care se gândea de fiecare dată când vorbea. Ȋşi asuma riscul de a spune ceva greşit pentru că simţea norocul de partea ei. Avea un nou început.

Wild Fashion - Premium

Partea a IX-a

009JNB_Megan_Fox_018_largeCorina aștepta emoţionată dovleacul ce urma să o ducă în Oraşul Împădurit. Mai erau încă trei minute până când trebuia să ajungă în faţa uşii, iar ea era deja plictisită. A exersat câteva Vrăji cu bagheta, iar acum citea manualul de Farmece, deşi nu era deloc atentă. Cu doar cu câteva ore în urmă prietenii ei i-au urat drum bun şi mult noroc, felicitând-o si spunându-i că sunt fericiţi pentru ea. Nicoleta a început să plângă, zicându-i că-i va fi dor de ea. Iar Cristian? Ei bine, el era Cristian. El îi va simţi cel mai mult lipsa, dar de asemenea era cel mai bucuros pentru ea. Cu lacrimi în ochi, i-a asigurat pe toţi că vor vorbi prin hologram zi de zi, oră de oră. Cum se va descurca fără ei?

Mama sa îi verifica pentru ultima oară bagajele, dacă avea tot ce era nevoie. Nu spunea nimic, nu mai putea. Dacă încerca să vorbească ar fi înceaput să plângă. Fiicele ei se aventurau singure într-o călătorie primejdioasă, iar ea nu putea să fie lângă ele să le apere. Într-un fel spera ca ele să se găsească cât mai repede, ştiind că aşa vor fi în siguranţă. Ironia vieţii: le-au despărţit pentru că împreună se puteau răni; acum doar împreună se puteau descurca alături de tot ceea ce însemna roialitate, Colegiu şi studii. Pe de altă parte se gândea cât de tristă va fi Irina atunci când va afla că mama ei nu a stat lângă ea în toţi aceşti ani. În plus, de unde putea fi sigură că fetele se vor înţelege? Existau multe exemple de surori care se certau în fiecare zi, iar Corina avea mari şanse să fie ca acelea.

old_zebs_pumpkinPeste trei minute o lumină puternică strălucea în faţa uşii de la intrare. Așa cum s-a așteptat Corina, un dovleac portocaliu şi veștejit aterizase pe preşul lor prăfuit. Simţindu-i prezenţa, a început să se mărească şi să strălucească, devenind cea mai frumoasă caleașcă de argint trasă de patru pegaşi albi cu coamă şi coada argintie. Nu era niciun birjar. Pe ușă era imaginea Vilei Beauregarde cu lacul strălucitor şi pădurea întunecoasă. Interiorul avea un covor moale, albastru şi pufos, două banchete albe şi comfortabile de o parte şi de cealaltă cu câte două periniţe albastre de catifea. Avea şi o lampă cu lumină albastră şi o măsuţă mică pe care era o tavă cu prăjiturele şi o cană de lapte.

-Să mă suni când ajungi, bine? spuse Elena în timp ce bagajele pluteau în caleașcă.

-Nu-ţi fă griji. Ştiu să mă descurc.

S-au îmbrăţișat, iar apoi Corina s-a urcat cu Blacky în caleașcă. Când a închis ușa, cei patru cai zburători au început să bată din aripi, știind singuri drumul spre Vilă. Fata s-a întoars să-i facă pentru ultima oară cu mâna mamei sale.

În scurt timp caleașca a ajuns deasupra munţilor. Nu voia să vadă acelaşi peisaj pe care îl cunoştea deja foarte bine. În plus, întunericul nopţii ar fi lăsat-o să vadă doar umbre înfricoşătoare ce păreau că vor să o prindă. S-a trântit pe un fotoliu şi adormi, lumina stingându-se de la sine.

Visa că a ajuns în faţa Prinţesei şi a primit o coroniţă cu diamante pentru că era cea mai cuminte Elevă. Ironic. Nu avea de gând să fie cuminte. Nu avea de gând să mai asculte de alţii, care ştiu mai bine ce se va înâmpla cu viaţa ei. V-a spune stop şi îşi va urma singură drumul ales de ea. Era viaţa ei, greşelile ei. În mână ţinea o foaie învechită. Era invitaţia la Colegiul Magic de Ucenicie Lug.

* * *

Irina nu a dormit mult, trezind-se când a auzit valuri spărgându-se de stânci.  Se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Nu mai vedea verdele pădurii şi nici nu mai simţea mirosul de ierburi şi de lemn. Simţea sare şi multă umezeală. Se ridică în genunchi şi se târâ până la marginea din faţă. Privi în jos, îngrozită. Valurile oceanului se spărgeau de stânci colţuroase, iar ea zbura tot mai în larg.

-Nu e prea plăcut, nu? întrebă cineva.

Mai că ţipă şi ridică privirea în direcţia vocii. O fată cu pielea măslinie şi faţa cu trăsături fine, specifice latino-americane zâmbea de pe un alt covor persan. Părul şaten şi drept flutura în bătaia vântului, lănsând să i-se vadă chipul cu trăsături pronunţate. Stătea relaxată, sprijinită de o mătură pe care scria cu litere argintii: ”Callipso”.

397368_10150523149075589_1030374116_nMă numesc Alma Garcia şi sunt din Argentina.

-Eu sunt din Inima Naturii. Mă cheamă Irina Brilliant.

-Da, știu cine ești. Părinţii mei au toate cărţile cu reţetele Poţiunilor făcute de tatăl tău. Ştii, noi îţi respectăm foarte mult familia, mai ales că mama mea a avut ocazia să o cunoscă pe mătușa ta din Grecia. Nu credeam că eu voi putea să te cunosc pe tine vreodată. Sunt foarte fericită că vom fi colege!

Irina află că Alma locuia în marginea unui sat de vrăjitori. Noua ei prietenă i-a povestit despre familia ei, care erau un fel de Şamani. Înainte ca Irina să o bombardeze cu întrebări i-a spus tot ceea ce ştia despre ocupaţia rară a părinţilor ei. Când au epuizat subiectul au vorbit despre Colegiul Lug și despre invitaţii pe care i-au cunoscut pe Via Fortuna.

Atunci s-a auzit un tropot de cai. Ambele fete s-au întors pentru a privi în spate mirate. Erau deasupra oceanului, cum puteau fi cai aici? Dar, spre uimirea lor, au văzut o caleașcă trasă de patru pegaşi. Înăuntru era o tânără cu părul șaten deschis cu multe șuviţe de culoarea caramelului. Avea ochii verzi întunecaţi, buze subţiri rozalii şi pielea albă. Se uita şi ea mirată la fetele de pe covoarele zburătoare, așa cum se uitau şi ele la caleașca trasă de pegaşii albi.

-O cheamă Medeline Nadeau. E o zână, invitată la petrecerea de ceai, ca şi noi. Probabil că așa sunt transportaţi zburătorii, zise Alma cu admiraţie.

-De unde știi cum o cheamă? întrebă Irina uimită. Este o altă proprietate a Şamanilor?

-Aşa ceva. Ştiu toţi copiii invitaţi din America. Ar mai trebui să vină un băiat, Nick Tahoma. Dar știi ce nu înţeleg? Cum de nu ne văd oamenii?

-Când o să răsară soarele, covoarele şi caleștile vor fi invizibile pentru ochii lor, îi răspunse Irina, amintindu-şi ceea ce i-a spus tatăl sau.

În zare au văzut un alt covor zburător. Pe el stătea un băiat brunet, foarte înalt şi puternic, deși avea doar paisprezece ani. Lumina slabă nu lăsa să se distingă mai multe detalii.

-Am auzit că e dintr-un trib din America de Nord, spuse Alma.

Au continuat să vorbească schimbând păreri despre diferite lucruri, până când sunetul valurilor imense le acoperea vocile. Amândouă erau speriate şi ar fi dat orice să se afle într-o caleaşcă, măcar să simtă o protecţie în jurul lor. Totuşi, Magia covorului le încălzea şi le apăra de aerul dur şi umed.

În zori au văzut în partea stângă șapte calești de argint trase de câte patru pegaşi şi două covoare zburătoare persane. Din faţă vedeau venind spre ele patru covoare şi încă o caleaşcă. Nu cu mult înaintea lor se aflau Nick şi Medeline, iar în urma lor se auzeau tropotele pegaşilor care aduceau încă o caleaşcă. În partea dreapta un alt covor zbura spre ele.

-Saluuut! strigă tare un băiat şi începu să râdă.Feeling-Free

-Nu mai aterizăm odată? începu să se plângă altul.

-Așteptaţi! Mai avem puţin, îi răspunse cineva.

-De fapt unde ar trebui să aterizam? întrebă o fată.

-Nu știm. Reședinţa nu apare pe hărţi, îi răspunse alta.

-Covorul meu s-a oprit! striga Alma disperată.

Irina a văzut că nu era singură. Covorul ei, deşi flutura, nu mai înainta. Vedea cum toţi ceilalţi vin spre ele, ca şi cum ele erau flori şi ceilalţi albinele atrase de mireasma lor. Înainte să intre în panică privi spre Nick şi Medeline, care de asemenea stăteau pe loc.

-Îi aşteptăm pe ceilalţi, îi spuse ea Almei.

-Bineînţeles. Cineva o să ne ia pe covorul lui sau al ei şi atunci…

-Nu, de asta ne-am oprit. Îi aşteptăm pe ceilalţi. Când vor ajunge toţi aici vom pleca împreună. Probabil ne aflăm aproape de destinaţie.

În timp ce stăteau pe loc, Irina îşi privi atentă colegii, fiind curioasă să afle mai multe despre ei. A recunoscut-o într-una din caleşti pe Maribel, una din cei ce veneau din stânga. Înafară de zburătorul care venea în urma lor, toţi ceilalţi au făcut o întoarcere pentru a ajunge în aceeaşi direcţie ca ele, iar apoi au început să zboare toţi într-un grup condus de caleştile argintii, urmat de covoarele pe care era mare agitaţie. Toţi vrăjitorii povesteau şi glumeau, făcându-şi primii prieteni. Spirimalele lor arătau cât de fericiţi sunt cu adevărat.

-Hei, zise Alma și ceilalţi de pe covoare au făcut liniște pentru a o auzi. Ghiciţi cine este ea? Irina Brilliant în persoană! Este fiica Alchimistului.

-Of! Mersi, Alma, bombăni Irina astfel încât doar prietena ei să o audă. 601795_467085706703713_1937822533_n

Înainte ca să mai apuce Alma să îi răspundă, toată lumea a început să se agite în murmurul de voci. Cei mai apropiaţi de covorul Irinei se aplecau ca să dea mâna cu ea, în timp ce ceilalţi îi spuneau cât de încântaţi sunt să o cunoască. Irina le zâmbea tuturor, dădea mana cu ei și de mai multe ori dacă insistau, le răspundea la întrebări și râdea la glumele lor. De mică a fost obișnuită să fie recunoscută de către ceilalţi oriunde s-ar fi dus, iar Doamna Mika a învăţat-o să se comporte frumos și exemplar. Pe Sonny toţi o lăudau şi îi spuneau cât e de frumoasă.

Călători mult timp discutând cu toţi, dar mai ales cu Alma şi s-a împrietenit cu Hanna, o fetiţă înaltă, cu părul blond scurt, tuns inegal, cu un breton lung, aranjat înspre stânga. Avea pielea albă şi ochii albaştri deschişi, ascunşi după ochelari arginti. Faţa ei părea uşor ascuţită. Buzele pline păreau că zâmbesc mereu.

-Ştiu sigur că te-am mai văzut, îi spuse ea cu un accent germanic.

Când zorii zilei au luminat tot cerul, călătorii au ajuns deasupra unei păduri dese mărginită de plaja aurie.

-Cred că aterizam în curând, a spus o fată celorlalţi.

* * *

Corina dormea pe una din banchetele albe şi comfortabile ale caleștii. Spre surprinderea ei se trezi căzând în nas pe covorul albastru şi pufos. Încercă în zadar să se ridice, dar podeaua era înclinată şi aluneca mereu. Blacky nu putea să se ridice de pe bancheta ei, fiind împinsă la loc de propria greutate. Până la urmă Corina s-a hotărât să se târască până la geam să vadă ce se petrece. A văzut că se aproprie de o pădure mare, deasă şi întunecată. Pentru un moment a avut senzaţia că se prăbușește. În cele din urmă şi-a dat seama că a ajus la destinaţie: Oraşul Împădurit.

Caleașca lovi crengile copacilor mai înalţi, balansându-se îngrijorător, dar pegaşii alergau prin aer netulburaţi.

tumblr_mn32m0momq1rnlb7lo1_r1_500Priveliștea era uimitoare. Briza aerului cald le mângâia feţele celor de pe covoare. Mirosul îmbietor al naturii încercă să-i adoarmă pe cei care mai erau treji, dar aceștia luptau cu somnul pentru a vedea imagini de neuitat. Pe drum au privit cascade, lacuri, păduri, case rotunde, castele vechi şi părăsite, păsări tropicale, animale mitice şi tot felul de alte lucruri magice. Răsăritul roșiatic a luminat toată priveliștea, dar a terezit și cele mai ciudate animale. Păsări cu penaj strălucitor au început să se avâte în înaltul cerului.

Caleştile şi-au continuat drumul peste coroanele copacilor, dar covoarele au început să coboare, căutând un loc în care să se strecoare printre crengi. Porumbeii albi cu cozi lungi de un metru au însoţit copiii până când covoarele au început să zboare deasupra coroanelor copacilor. La un moment dat, unul din băieţi a avut impresia că vede pe cer un dragon albastru şi imens, dar s-a dovedit că era doar un nor.

Partea a VII-a

Elena ieși dezamăgită din magazin căutând altul mai promiţător pentru a-i cumpăra fiicei sale cele mai frumoase bijuteri. Până acum a văzut doar unele mari şi grele, neadecvate unei petreceri regale rafinate. În sinea ei plângea, ştiind că a lăsat-o pe Corina supărată, interzicându-i să vină la cumpărături cu ea, chiar dacă știa că îi plăcea foarte mult. Totusi, nu putea să se lase în voia sentimentelor, mai ales că mulţi trecători o cunoşteau şi o opreau să o felicite pentru munca sa extraordinară.

Căuta cu privirea printre capetele mulţimii următorul magazin, dar strălucirea unui păr blond ce reflecta razele Soarelui i-a atras atenţia. Ieşea de undeva din apropiere, salutând politicos. În mână tinea o plasă uşoară. În urma ei se auzeau saluturile Vânzătoarei:

-Arrivederci! Buona giornata!

184401_478744665537817_1739082851_nCând s-a întors, lumea Elenei s-a oprit pentru câteva secunde. Şocată, privea o fată pe care ar fi recunoscut-o oricând. Îi săltă inima de bucurie, dar şi de emoţie. Apoi a realizat că doar îşi imaginează pentru că era cald şi Soarele bătea cu putere, iar ea tocmai s-a gândit la fiica pe care o creştea. Privind mai atent şi-a dat seama că nu se înşelă. Vedea diferenţele, aceleaşi de acum 15 ani. Ochii fetei, albaştri verzui, aveau o nuanţă calda de auriu. Sprâncenele erau maronii spre diferenţă de cele negre, lungi şi subţiri ale fiicei sale brunete. Părul nu era foarte diferit, dar părea mai moale, iar buclele de la vârfuri erau mai numeroase şi mai evidente.

Simţindu-se privită, fata ridică privirea. Se uită atent la femeia cu părul de aur în rochie portocalie şi lungă. Avea cam aceeaşi vârstă cu tatăl ei, din câte îşi dădea ea seama, dar era foarte frumoasă. Observă că avea în părul ondulat, lung până la umeri, o floare albă. Ochii albaştri cu o sclipire specifică nu erau la fel de închişi ca ai săi. Trăsăturile proeminente îi puneau în valoare buzele rozalii şi ochii atrăgători.

-De ce mai ai nevoie?  întrebă Will în timp ce ieșea din magazin ţinând în mâini alte plase cu bijuterii.

A zărit-o şi el pe Elena şi o privea cu coada ochiului, plin de emoţie. Era exact așa cum şi-o amintea. Dar unde era Corina? Ce i s-a întâmplat?

* * *

În timp ce Corina colinda magazinele cu Nicoleta şi Mirela, băieţii o urmăreau pe Doamna Elena, care i-a cumpărat fiicei sale câteva bijuterii de aur şi de argint şi unele medalioane din pietre preţioase. Sorin nu a fost prezent în momentul în care Elena a întâlnit-o pe Irina. Trebuia să le anunţe pe fete că vor merge să servească pizza la prânz la un restaurant din celălalt capăt al străzii. Acolo toţi au început să râdă de uimire când au văzut cum din degetul de vrăjitor al Bucătarului ieşea câte o pizza caldă și gustoasă tocmai în farfuriile lor. Au început să discute, cei patru povestindu-i Corinei ce au făcut cât timp au fost plecaţi. La rândul ei ea le-a povestit cum a fost ziua sa de naştere. Au felicitat-o pentru coroniţa de flori. Imediat ce le-a spus de accident toţi au început să dezbată subiectul, dându-şi cu părerea despre ce ar fi putut să o atace.

483087_418745838180033_718051020_nNu au stat mult, soarele arzând mai puternic decât erau ei obişnuiţi. La rugăminţile dulci ale fetelor, Cristian acceptă să mai zăbovească câteva minute pentru a-şi cumpăra toţi câte o îngheţată. Pasionată de încercări noi, Corina şi-a luat una cu pepene galben, nuci și lămâie. I-a săltat inima de bucurie când l-a auzit pe Cristian cerând una cu aceleaşi arome şi a încercat să potoleasca entuziasmul lui Blacky înainte să o dea de gol.

Au căutat un loc mai liniştit în care să creeze Portalul, dar era destul de greu să iasă de pe o stradă atât de aglomerată. În graba ei, Corina s-a ciocnit din greșeală de o fată cu părul blond, drept, tuns scurt în stil bob, mai lung în partea din faţă şi mai scurt la spate. Observă că era vrăjitoare și avea cam aceeași vârstă cu ea. Ochii ei argintii păreau inteligenţi și se ascundeau după o pereche de ochelari dreptunghiulari cu ramă de argint. Din fericire îngheţata Corinei nu și-a luat zborul din cornet.

Ea și prietenii săi au ajuns acasă înainte ca Doamna Elena să fi terminat cumpărăturile. Erau epuizaţi, dar cu toate astea fiecare avea un zâmbet larg ce nu doarea să treacă, durându-i pe toţi obrajii. Corina s-a grăbit să despacheteze şi celelalte lucruri, iar apoi să le aşeze acolo unde le era locul. Şi-a ascuns noua rochie în dulap, printre celelalte, iar apoi a început să împacheteze punga. Când să o răstoarne o foaie şi o cutiuţă mică au căzut pe podea.

„Când l-am văzut mi l-am imaginat pe mâna ta. E stilul tău. Consideră-l ca făcând parte din cadoul de ziua ta.

          Cris”

          A rămas câteva momente înţepenită, nevenindu-i să creadă că tocmai Cristian i-a cumpărat ceva de pe Via Fortuna. S-a repezit spre cutiuţă, ştiind că indiferent ce era înăuntru deja îi plăcea enorm de mult. Ridică cu greu capacul. Înăuntru erau un inel din aur care nu se rotea complet pe deget ci se termina în două aripi mici de înger din cristale albe. Şi-l potrivi şi se miră că-i venea perfect. Îi stătea superb. Îl admira alături de celălalt inel de pe degetul mic al mâinii stângi. Inelul sub formă de steluţă primit de la necunoscutul care-i făcea de fiecare dată cadouri.

Înainte să se mai gândească la ceva a auzit uşa de la intrare deschizându-se. Fără tragere de inimă şi-a scos inelul primit de la Cristian, ştiind că şi el făcea parte din secretul acelei zile. Blacky s-a ascuns sub pat, făcând linişte deplină.

-Am venit! o auzi Corina pe mama sa strigând de jos.

Şi de această dată Elena s-a întins pe canapea, cu pungile mari şi uşoare lângă ea.

-Nu o să-ţi vină să crezi ce aglomerat era! Şi o căldură! Sunt sigură că nu ţi-ar fi plăcut! Tu preferi umbra.

Chiar dacă prefera umbra, îi plăcea Via Fortuna, dar nu avea cum să-i spună asta.

-Ai dreptate!

Flafy şi-a aşezat botul pe picioarele Corinei, uitându-se  cum despachetează. Privindu-i ochişorii mari şi boticul cald, Corina tânjea să-i spună mamei sale despre Blacky, dar trebuia să inventeze ceva credibil.

Megan-Fox-On-Hope-And-Faith-megan-fox-29937400-2168-1404-Am ieşit azi cu Nicoleta, Cristian, Sorin şi Mirela în centru, spuse ea fără să se mai abţină. Mi-am luat spirimalul şi bagheta.

-Ai zburat până în centru?

-Nu, am mers pe jos, minţi ea cu degajare. Nu-i chiar aşa departe. Doar la întoarcere am zburat.

-Si aripile tale? Cum să zbori? Ai înnebunit?

-S-au vindecat când mi-am unit sufletul cu cel al spirimalului… am încercat să-ţi spun asta, explică Corina în timp ce Blacky intră în cameră, aducând cu ea şi bagheta.

Elena se ridică, exclamând de uimire.

-Ce scumpete! Un labrador!

Flafy fugi să întâmpine noua venită, mirosind-o şi pupând-o. După căteva momente o considera ca pe puiul ei. Elena luă cu grijă bagheta, examinând-o. A întors-o pe toate părţile, privind modelul, pietrele, lemnul şi felul în care erau toate îmbinate.

-E puternică, spuse ea. Foarte frumoasă.

-La fel ca ceea ce mi-ai luat tu.

S-au îmbrăţişat, simţind cum orice supărare de mai devreme a trecut. Una lângă cealaltă, păreau amândouă foarte diferite. În adâncul el, Corina simţea din nou că nu face parte din acea familie, dar ştia că se înşeală. Simpla existenţă a aripilor ei identice cu ale celorlalte rude demonstrau că ea a fost născută de către Elena. Îşi dorea din nou să-şi cunoască tatăl. Tată care- acum ştia- trăia şi îi trimitea cadouri în fiecare an.

OKIAN.ro

Partea a V-a

Elena și Flafy, înrămate cu plase pline, făceau ultimele verificări pe listele de cumpărături. Ascuns după treptele de la intrarea unei case înalte Sorin o urmărea concentrat, cu Nicoleta pitindu-se în spatele lui. Nu putea auzi ce îi spune vecina lui spirimalului, dar îi citea gândurile, iar acestea nu erau deloc bune dacă prietenii lui nu ajungeau acolo imediat. După câteva zeci de secunde lungi, le-a simţit chemările lor mintale şi le-a făcut semn să vină lângă el de urgenţă.

-Doamna Elena vrea să se întoarcă acasă. Corina, dacă nu pleci acum nu o să ajungi înaintea ei. Oricum, deja e posibil să fie prea târziu.

-Cum să plece? întrebă Mirela aproape râzând. Dacă se înalţă o să o vadă.

-Îi vom distrage noi atenţia, răspunse Cristian. O să ne prefacem că abia atunci o vedem şi o întrebăm de Corina. În timpul acesta ea o să capete câteva secunde în plus ca să se poată îndepărta. Dacă avem noroc o să o ţinem de vorbă mai mult.

-Facem cum zici tu, zise Sorin agitat, dar trebuie să o oprim.

Corina îşi văzu mama înălţându-se cu greu, în urma plaselor pe care se chinuia să le ţină drepte cu o vrajă. De lângă ea Cristian ţâşni în fugă, ajungând-o din urmă mulţumită vitezei lui. Era prea mult zgomot ca să poată auzi cineva ceea ce i-a spus Elenei, dar aceasta s-a oprit şi s-a întors zâmbitoare spre el. Corina l-a văzut pe Sorin că se încruntă şi devenea mai atent. L-a întrebat dacă e totul în ordine, iar el a aprobat din cap.

-Mirela, să mergem şi noi! spuse Nicoleta. Să-i ajutăm pe Cristian şi Corina!

Fără prea mare tragere de inimă, roşcata o urmă în zbor.

-Ce mai aştepţi? o întrebă Sorin. Pleacă!

Se asigură repede că mama ei şi Flafy erau cu spatele, iar în acelaşi moment îşi desfăcu cele patru aripi albe pătate şi o strânse pe Blacky mai bine în braţe. Nu voia ca spirimalul să o încetinească. În plus, primul ei zbor trebuia să fie ceva special, nu o fugă nebună spre o casă necunoscută.

În mod normal existau câteva secunde în care aripile trebuiau să se dezmorţească. De aceea ridicările de la sol erau întotdeauna lente. De această dată Corina îşi forţă aripile să se grăbească. Era conştientă că nu era bine, mai ales că abia ce şi-au revenit, dar nu risca să fie văzută şi de mama ei. Şi aşa îi erau suficiente privirile trecătorilor pe care le simţea cu furnicături pe spate. Probabil că toţi au observat că ea făcea parte din familia Elenei. Ce ghinion avea că mama ei era cunoscută în tot oraşul! Dacă o recunoştea cineva şi îi spunea mamei sale că ea  zboară cu viteză spre casă? Ar fi vrut să îşi poată întoarce privirea şi să se asigure că se înşeală, dar nu avea timp. Tot ce putea face era să se roage ca Sorin să îi audă gândurile.

Harken_ForestDupă ce a trecut de cel mai apropiat copac şi-a schimbat zborul astfel încât să fie protejată din spate de coroana acestuia. În scurt timp traseul a devenit şerpuit. Nu a ştiut până atunci că poate să ocolească trunchiurile arborilor atât de repede. Doar cei mai buni zburători şi zâne puteau face asta, în urma antrenamentelor zilnice. Până şi Cristian se antrena, chiar dacă el era printre cele mai rapide fiinţe din lume.

Prin ochii lui Blacky şi-a văzut mama zburând nu cu mult în urmă. Nu avea timp să se ascundă. Trebuia să se grăbească. Era deja obosită din cauza efortului, dar frica o făcea să ignore durerea. Elena şi Flafy erau prea ocupate cu grija pentru plase şi trunchiurile copacilor care păreau că răsar din senin în faţa lor pentru a vedea şi altceva, aşa că cele două fugare nu au fost observate.

Nu ar fi trebuit să plece de acasă. Trebuia să o asculte pe mama ei şi totul urma să se rezolve într-un final. Dar acum sigur o va certa şi mai mult. Nu putea să îşi ascundă la nesfârşit spirimalul şi bagheta. Într-o zi mama ei îi va spune că trebuia să meargă la magazin să îşi cumpere şi ea, ca toţi ceilalţi. Atunci ce îi va spune? Ce va face?

Până acasă nu mai era mult. Trebuia să treacă de o stradă lunga, din fericire împânzită de copaci, iar apoi ajungea pe strada ei. Stătea în a treia casă de pe şir, la numărul 7.

Mârâitul încet al spirimalului i-a atras atenţia. Au fost descoperite. Flafy le-a văzut şi nu era departe. Gata. S-a terminat cu ziua ei norocoasă. O furtună venea cu viteză spre ea. Nu mai avea ce face. Totuşi, dacă mai era o mică speranţă? Trebuia să ajungă acasă! Nu mai era o dorinţă, era o necesitate. Era ultima ei şansă de a-şi salva ziua. Schimbă aproape fără să gândească drumul şi se avântă într-un curent puternic care trecea printre copacii din curtea ei. Se îndepărtă considerabil, dar în acelaşi timp se relaxa. Abia în acele clipe şi-a dat seama cât de obosită era defapt. Nici nu era de mirare faptul că mama sa a ajuns-o atât de repede. A planat cu viteză până când a ajuns în dreptul curţii sale. Începea să se oprească, dar nu era uşor. Curentul era mai puternic decât aripile ei, care erau întinse şi încercau să se împotrivească înaintării. Reuşi să se apropie de curtea, dar nu suficient de mult încât să iasă din curent. Pe neaşteptate Blacky sări din braţele ei cu o forţă suficient de mare încât să o tragă şi pe Corina după ea. Îngrijorată că spirimalul ei s-ar putea răni, s-a grăbit să o prindă, nevăzând pe unde zboară. A realizat că a ajuns acasă, doar după ce a simţit-o la propriu, lovindu-se de peretele dormitorului ei şi căzând pe ceva tare de pe pământ. În clipa următoare stropitorile au început să împrăştie rouă peste tot, în timp ce ea verifica dacă nu i s-a rupt bagheta.Black_Labrador_Retriever_portrait

-Blacky, ai reuşit! spuse ea aproape râzând. Ne-ai scos din curent şi am ajuns acasa înaintea mamei.

Amintindu-şi de Elena se întristă brusc. Opri roua şi îi dădu bagheta lui Blacky, care fugi în curtea din spate, chiar la timp pentru că mama sa şi Flafy tocmai ajungeau pe stradă. Când cele două au aterizat Corina le privi, gândindu-se la ceea ce o aşteapta. Observă privirea mamei sale, care se plimba de la hainele ei ude la furtunul pe care îl ţinea în mână.

-Ai exagerat cu roua, spuse ea cu o voce glaciară. Când ţi-am spus să uzi florile până ne întoarcem noi nu am vrut să zic să le uzi în continuu. Credeam că ştii asta.

Îi veni să riposteze şi să îi spună că defapt a făcut mult mai multe decât ar fi trebuit să facă, dar tăcu, ştiind că nu avea niciun folos dacă mama ei se enerva mai tare.

Spre groaza ei, Flafy adulmeca aerul şi locul în care a stat Blacky. După câteva secunde care păreau să nu se mai sfârşească spirimalul mamei sale plecă de acolo, dezamăgită. Roua a şters intensitatea mirosului.

-Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru că ţi-am luat tot ce scria pe listă. Vino înăuntru să îţi arăt!

Luă câteva plase să o ajute, iar apoi aşteptă până ce mama sa intră. Profită de acele clipe ca să afle unde se afla Blacky. O simţi la aranjamentul de butoaie ornamentale, ascunsă într-unul din ele.

934955_10151385955026128_1438202054_nElena se aşeză pe canapea şi îi făcu semn cu mâna să desfacă plasele. O luă pe cea mai apropiată.

-Mi-a părut rău că nu ai venit şi tu în centru, spuse Elena în timp ce fiica ei îşi admiră noua geantă. Toţi părinţii erau cu copiii.

Pentru un moment crezu că mama ei îşi cerea scuze. Continua să despacheteze, aşteptând să vadă ce urma să zică.

-Dar ştii şi tu că nu aveai cum să zbori.

Confirmă scurt din cap, parţial dezamăgită. Totuşi, a avut o zi mai bună decât se aştepta, chiar dacă încă nu s-a terminat.

-Când te vei face bine va trebui să îţi iei o baghetă.

-Da. Ştiu, spuse ea.

Panica începea să se vada pe faţa ei, gândindu-se cum ar putea să evite ca mama ei să intre atunci cu ea în magazin. Deodată simţi calmul liniştitor al lui Blacky şi un entuziasm care nu era al niciunei dintre ele. Ce se întâmpla? Nu avea niciun motiv să fie atât de fericită!

-Ura! zise ea zâmbind toată, neputând să se mai abţină.

Îşi puse ambele mâini pe gură, încercând să se liniştească. Grăbindu-se să se aşeze la loc văzu privirea şocată a mamei sale.

-Nu am fost eu! spuse Corina după câteva minute. Nu am fost eu! Nu ştiu de ce…

Dar Elena a înţeles imediat ce se întâmplă.

-Probabil este un efect secundar al tratamentului, zise ea, verificându-i temperatura pe frunte. Magia începe să îţi revină. E normal.

Defapt nu era normal. Elena ştia adevăratul motiv, iar Corina ştia că mama sa o minte, însă niciuna nu putea să spună ceva fără să dea explicaţii.

-Stai liniştită în casă astăzi, bine? Eu şi Flafy vom merge să îţi luăm hainele şi ce mai e nevoie pentru petrecerea de ceai. Nu stăm mult.

S-a îndreptat spre uşă, dar s-a oprit înainte să o deschidă.

-M-am întâlnit cu prietenii tăi în centru. S-au întors toţi patru. Poate veţi ieşi mai târziu.

Fără să aştepte un răspuns ieşi din casă. Pe geam a văzut-o că şi-a luat zborul spre locul în care putea face un Portal. Locul în care ziua trecuta abia aştepta să ajungă. Se aşeză din nou pe fotoliu şi continuă să despacheteze. Nu după mult timp Blacky intră în casă pe uşiţa lui Flafy. O mângâie neatentă pe căpuşor. Se gândea neîncetat la cei ce i-au promis că o vor duce pe Via Fortuna. Ar fi vrut să vină să o ia şi pe ea, dar nu-i acuza dacă au plecat deja. Totuşi, Cristian avea un plan. Ce l-ar fi putut împiedica să îl aplice?

Uşa casei s-a deschis brusc.

-Am venit! anunţă Nicoleta.

-Şşş! şopti Mirela. Dacă e Doamna Elena acasă?

-Nu-i nimeni, o linişti Sorin. Am verificat.

-O, tu…! îi replică Mirela pufnind.

-Eşti gata de plecare? o întrebă Cristian, potolindu-i pe toţi.

Oftă, realizând cât de liniştită era casa cu câteva minute înainte.

-Să mergem! Aveţi un plan, nu-i aşa?

images (3)-Da, răspunse Cristian. Este acelaşi plan, partea a doua. Facem un Portal în curtea ta şi ajungem pe Via Fortuna. Eu şi Sorin o vom urmări pe Doamna Elena, iar voi puteţi merge la cumpărături.

-Eu sunt de acord, zise Mirela repede. Cum facem Portalul?

-Eu ştiu cum, dar… mama spunea că este un loc în pădure potrivit pentru Portal.

-Ştim. Am urmărit-o. Potrivit spaţiului luminişul acela era mai potrivit, dar şi aici încape dacă va fi făcut perfect.

Au mers în curtea din spate, care era mai spaţioasă, în ciuda multitudinii de plante.

-Poftim orhideea, zise Cristian înmânându-i o floare albă. Ai grijă cum o ţii! Acum închipuie-ţi că ai ajuns pe un bulevard plin de trecători şi de magazine. Rostește Vraja şi ţine bine floarea!

-” Floare, floricica mea,

Multe lucruri am a lua.

Du-mă dar tu, te rog,

Pe Via Fortuna!”,

spuse Corina emoţionată, cu inima mai să-i spargă pieptul.

Floarea emană o lumină albă care începea să se măreasca. Lumina a ajuns de mărimea unui fel de uşi rotunde şi începea să pălească. În scurt timp o ușă de lemn, cu mâner de argint şi cu boltă, stătea semeaţă în faţa lor, total nepotrivită cu peisajul rustic al grădinii. În spatele ei erau acelaşi plante ca mai devreme. Nici o cameră, nici un bulevard.

-Acesta e un Portal, îi lămuri Cristian. Pentru a ajunge mai avem de făcut un singur pas: trebuie să deschidem ușa.

Rotindu-şi ochii drept răspuns la tonul lui misterios, Corina, care era cea mai aproape, a întins mâna şi apucă clanţa de argint. Era rece. Apăsă şi trase. În spatele ei apăru o mulţime de trecători, de părinţi cu copiii lor. Un drum mare de piatră ce părea să se întindă la nesfârşit era marginit în laturi de magazine de tot felul.

Curioşi, au păşit pe pietrele prăfuite ale drumului şi s-au uitat în jur. Casele mari, de piatră, în stil veneţian gotic, adăposteau o mulţime de magazine cu haine şi accesori de tot felul sau restaurante și dulciuri de toate tipurile. Oriunde se uitau vedeau zâne, zburători, sau chiar vrăjitori și vrăjitoare veniţi pentru cumpărături sofisticate. Erau un loc în care toate gusturile, toate genurile, se împleteau cu rafinamentul și ultimele tendinţe în modă. Era o ţară nouă; o Magie nouă, iar ei nu știau de unde să înceapă.

Wild Fashion - Premium

Partea a II-a

Elena vorbea cu Vânzătoarea de la ”Scrierile Scriitorilor”, care se plimba prin toată libraria după carţile cerute. Îşi putea da seama cât de mare era libraria după bocănitul tocurilor pe lemnul vechi care păreau să se îndepărteze din ce în ce mai mult de fiecare dată când ea citea un nou titlu de manual de pe listă. Uneori o speria faţa ascuţită şi uscăţivă a Vânzătoarei cu părul alb prins într-un coc din care ieseau câteva suviţe, care se arăta de după un alt raft din direcţia opusă a celui după care dispăruse.3004
-Şi… „Stăpânirea Puterii”, spuse Elena.
Vânzătoarea a scos dintr-un raft o carte subţire şi înaltă, iar apoi a pus-o alături de celelalte manuale pe tejghea.
După ce a plătit toate manualele, Elena s-a străduit să le îndese cât mai repede într-o plasă, încercând să evite ochii sfidători şi studioşi ai femeii din faţa sa.
-Ştiţi, sunteţi prima doamnă pe care nu o văd venind cu copilul…
-Da, este…bolnavă. Va veni mai târziu pentru spirimal, împreună cu tatăl ei, minţi ea fără să clipească.
-A, înţeleg! Spirimalele sunt cu adevărat fascinante.
Ochii Elenei şi a lui Flafy au observat absenţa vreunui animal de suflet a Vânzătoarei. De altfel, nici nu şi-o puteau închipui având grijă de orice fel de fiinţă necuvântătoare.
-Desigur, eu niciodată nu m-am considerat o persoană potrivită pentru a trăi în permanenţă cu un spirimal, zise aceasta observând privirile lor. Datorită serviciului…
-Bănuiesc că este o slujbă stresantă…
-Da, da, aveţi dreptate!
Elena a ieşit din magazin mulţumind, cu Flafy zburând înaintea ei. Cercetă din nou lista, bifând în dreptul manualelor.
charlize-therone-henry-belle2       -Să mergem să-i luăm atlasele? E un magazin la două case departare care are o colecţie mai nouă decât orice carte din această librărie. Cât e ceasul? Ar fi bine să terminăm până la ora 13. Trebuie să mergem și pe Via Fortuna.
Flafy se uită ciudat la ea, neştiind ce altceva să-i spună înafară de „ham!”.
Elena a cercetat cu privirea mulţimea de trecători în speranţa că va putea găsi magazinul pe care îl căuta. I s-a părut că o vede pe Mirela, dar s-a gândit că se înşeală. Mirela era încă plecată. Nu era aici cu părinţii ei perfecţi. Nu toţi copiii mergeu cu părinţii la cumpărături. De ce ar merge? Nu tuturor le plac rechizitele. Nu doar fata ei a rămas acasă…
Între timp a intrat la un magazin ce îi era în cale pentru a lua cele necesare orelor de Laborator. Vânzătorul nu prea avea chef de clienţi, fiind aproape ora amiezei, așa că Elena a terminat mai repede decât a anticipat. În următoarele cinci minute a ajuns la ”Enciclopediile lui Gregori” ţinând în mâini încă o plasă.
-Ei, aţi găsit ce căutaţi, doamnă? o întrebă Vânzătorul vesel după douăzeci de minute în care a încercat să se ocupe de mulţimea de clienţi ce îi traversau magazinul.
-Nu tot! răspunse aceasta supărată foc. Am despre spirimale şi animalele magice, despre Farmece, Vrăji, Magie, dar acum caut una despre Natură. A spus copilul unui vecin că lui îi este foarte folositoare. Cuprinde și Puterile Secrete, Elementele Naturii, fenomene, Farmece Naturale și multe altele.
După încă câteva minute de căutări, a ieșit din magazin mulţumită. A cercetat pentru a suta oară lista şi s-a uitat în jur, gândindu-se la ce magazin mai trebuia să intre.