Arhive pe etichete: David

Partea a II-a

Corina, perfect trează şi vioaie după somnul odihnitor de pe bancheta albă a caleștii, s-a așezat pe canapeaua colibei, cu Blacky lângă ea. Era vremea să-și sune mama, așa că a scos hologramul și l-a pornit pentru a începe conversaţia. Așteptă nerăbdătoare câteva secunde, până când în cele din urmă lumina ce o filma 3D s-a aprins și le-a cercetat pe amândouă de sus în jos. Apoi a clipit și a început să transmită o altă imagine în timp real, chiar în faţa sa.

Elena, cu șorţul de bucătărie pe ea, și-a scos mănușile în timp ce exclama de fericire.

1013079_598147356884329_1685905360_n-Ce gătești? o întreba Corina, de parcă ar fi fost o zi obișnuită.

-Plăcintă cu mere, îngeraș. Ce faci? Cum ești? Cum ţi-se pare orașul?

-Nu am apucat să-mi văd nici măcar locuinţa! Totul pare grozav, deși ne-a speriat Lady Aylin, „prietena cea mai bună a Prinţesei”. Ne-a spus că sunt creaturi în pădure şi ar fi bine să nu ne aventurăm pe acolo. Ce început ospitalier! râse Corina ironică.

-O să vezi că va fi totul bine. Ascultă de ea! Ești sigură că o cheama Aylin? Pentru că Profesoara mea de Bunele Maniere tot așa se numea.

-Sunt absolut sigură! O domnişoară tânară, cu părul platinat, rochie medievală, piele albă…

-Ea e! Dar cum se poate? Oricum, la cum te știu, vei face tu cumva să aflii. Cum a fost zborul?

-Plăcut. Am dormit până când am început să aterizam. Am văzut totuşi o parte din pădure. Pegașii nu au putut să coboare printre copaci așa cum am văzut că au făcut covoarele zburătoare, așa că au aterizat într-un luminiș, unde am fost așteptaţi de Lady Aylin. Când am ajuns jos, am scos toate bagajele din caleașcă şi s-a transformat din nou în dovleacul acela veștejit. Lady a așezat dovlecii la rădăcinile copacilor, iar apoi ne-a condus în oraș. Nu am apucat să vedem multe, pentru că am ajuns repede în mijlocul oraşului, pe una din poteci. Am văzut câteva case, locuitori şi magazine. Nu e nici un drum sau stradă prin oraş, doar cele zece poteci de piatră care duc din pădurea în mijlocul oraşului.

-Şi invitaţii? Ai vorbit cu ei? Te înţelegi cu fetele?

-Nu, nu am avut timp să vorbeasc cu nimeni până acum. Mamă, de-abia am ajuns. Oricum, sunt sigură că mă voi împrieteni repede cu cineva. Să-mi spui cum e acasă! Deja îmi e dor de voi toţi…

Au închieiat după câteva minute convorbirea. Corina i-a promis că vor vorbi şi în acea seară, după ce v-a vedea mai multe.

Cercetă coliba în care stătea, dintr-o singură privire. Un pat moale şi călduros se afla pe peretele opus centrului oraşului. Ȋn stânga lui era un birou cu un scaun confortabil. Ȋn dreapta era un dulap înalt, cu spatele făcut după forma rotunda a peretelui. Mai în dreapta era baia cu faianţă și gresie albă, aflată pe un nivel cu jumătate de metru mai sus. Sfertul rămas din colibă alcătuia camera de zi şi se afla cu jumătate de metru mai jos decât dormitorul. Avea o canapea albă ce se întindea de la trunchiul copacului din mijlocul casei până pe perete și semăna izbitor de mult cu o felie de pizza, mai ales că avea multe perniţe rotunde mai mari și mai mici așezate fără vreun sens pe toată suprafaţa canapelei. Lângă canapea era o măsuţă de cafea, dreptunghiulară, din sticlă. Peretele era plin de rafturi prinse de lemnele ce alcătuiau învelișul casei. Atât jos cât și sus erau alte lemne orizontale care făceau parte din suportul casei. Intrarea era jos, printr-un loc special ce semăna cu un geam mai mult lung decât înalt, perfect pentru cineva care zbura.

Dezamăgită că razele soarelui nu-i încălzesc camera, s-a hotărât să viziteze Oraşul Ȋmpădurit. Peste tot erau cabane pătrate pentru vrăjitori şi colibe rotunde pentru zburători, diferite de cele ale invitaţiilor. Colibele erau case rotunde agăţate prin cârlionţi, ca viţa-de-vie, de crengile copacilor. Ȋntr-un copac putea să fie una sau două colibe, în funcţie de rezistenţa acestuia. Cabanele erau construite direct pe pământ şi aveau două etaje, uneori cu mansardă.

Instituţiile se aflau atât pe pământ, cât și în copaci. Cele de pe pământ erau mari, maiestoase, cu statui și turnuleţe cu acoperișuri ţuguiate, specifice caselor vrăjitorilor. Cele din copaci erau uniforme, construite în jurul trunchiului. Pentru ca și vrăjitorii să poată intra în ele aveau o scară de lemn pe care urcau și unul sau două topogane răsucite în jurul trunchiului, pe care coborau.

Unii locuitori se plimbau sau zburau din instituţie în instituţie, alţii culegeau plante, iar alţii vorbeau bucuroşi cu vecinii, sau chiar îi vizitau. Din câte observa Corina, nu era nimeni care să lenevească.

Majoritatea magazinelor erau cu alimente, dulciuri, salate şi sandvich-uri, dar a găsit şi câteva cu suveniruri. A ieșit de acolo cu o plasă cu vederi, eșarfe, pălarii, ecusoane, coliere și figurine pe care erau poze din oraș și din împrejurimile lui, toate însoţite de stema regală a familiei Prinţesei Iolanda. Cei de acasă vor putea vedea și ei unde avea loc mica ei excursie și vor fi cu siguranţă încântaţi de cadouri.

Ȋn timp ce se gândea la petrecere şi-a dat seama că nu a văzut Vila Beauregarde, lacul sau ceva ce putea semăna cu el, nici când a zburat cu caleaşcă, nici când a mers prin pădure. Ȋncepea să se simtă ciudat, ca şi cum nu se afla acolo unde ar fi trebuit.

Deodată, împinsă din spate, căzu în genunchi pe iarba moale. Şocul loviturii îi acceleră respiraţiile şi bătaile inimii. Şi-a ridicat mâinile. Ȋn palme avea numai iarbă, dar era convinsă că pe genunchi îi vor rămâne urme.

-Firar să fie! exclama ea când a văzut că plasa ei cu suveniruri s-a împrăștiat peste tot.

-Ȋmi pare rău! Serios, nu te-am văzut! spuse băiatul vinovat și i-a întins mâna să o ajute.

Corina, încăpăţânată, s-a ridicat în picioare fără să accepte ajutorul lui și i-a întors spatele pentru a-și strânge lucrurile de pe jos. Nu îi plăcea să pară vulnerabilă.

-Bine. Am înţeles. Ești supărată, continuă el să vorbească în timp ce-i strângea vederile din iarbă.

harry_styles_from_one_direction_by_demifan101-d4sbk5iConitinuă să îi aplice tratamentul tăcerii. După ce și-a recuperat lucrurile din mâinile lui îl privi, fiind convinsă că urma să fie unul din viitorii ei colegi. Băiatul părea a fi de aceeași înălţime cu ea. Primul lucru pe care l-a remarcat era zâmbetul lui larg, strâmb, cu dinţii albi perfecţi. Ochii lui albaștri sau verzi aveau bunătate și sinceritate în sclipirea lor. Părul șaten se ondula în dreptul ochilor și continua așa până la vârfurile care marcau linia maxilarului. Dacă nu ar fi vrut să-i dea o palmă pentru că a împins-o pe jos, i s-ar fi părut draguţ.

-Eu mă numesc David Thomson.

Vocea lui era puţin joasă, cu un accent britanic pur.

-Corina Anghel.

-Îmi pare rău că te-am lovit, spuse el, fericit că fata necunoscută vorbea în sfârșit. Nu te-am văzut și mă grăbeam să ajung în coliba mea pentru că mi-am amintit că am lăsat ușa deschisă, iar la norocul meu probabil că toate hainele au zburat deja afară, prin copaci.

Când își strângea lucrurile din iarbă se hotărâse să continuie să fie supărată pe el, ca să îi dea o lecţie, dar cum se putea împotrivi imaginilor caraghioase care-i treceau prin minte?

-Nu prea bate vântul, îi spuse ea dură, alungându-și imaginaţia.

-Buna observaţie! o laudă el. Să înţeleg că ești zână?

Zânele și zburătorii aveau instinctul de a verifica vântul, în ce direcţie bate și cât de tare. Era un lucru esenţial în zbor.

-Așa e.

Ochii lui au privit-o pe Blacky cum o urma credincioasă pe Corina. Încercă să se gândească la ce putea semnifica faptului că ea avea un Labrador ca spirimal. Ce le făcea să semene? Loialitatea? Afecţiunea? Voia să o cunoască mai mult, dar de fiecare dată când se uita la ea îl izbea frumuseţea ei. Îl făcea să îi pară și mai rău că a lovit-o. Într-un fel egoist era bucuros, pentru că soarta i-a dat ocazia să o întâlnească.

-Şi eu am vrut un spirimal, dar mama mi-a spus că sunt suficient de extrovertit. Mi-ar fi plăcut foarte mult să aflu ce animal îmi corespunde. Ai avut emoţii înainte să aflii?

-Da, recunoscu ea. Nu știu ce simţeam… cred că teama sau…nerăbdare. O parte din mine nu mai era conștiientă de ce făceam sau unde eram. Tot ce vedeam era spirimalul; nimic altceva. Ca și cum nimic nu mai conta.

Au mers împreună în tăcere.

-De unde ești? întrebă el după un timp.

-Sarmisegetuza. Este un oraș mic, antic, din Romania.

-Eu sunt din Winster. Este un sat dintr-un parc naţional din Anglia.

Asta explica accentul lui britanic.

-Înseamnă că și tu trăiești într-o pădure, zise Corina. Şi eu. Îmi place să zbor cu viteză printre trunchiurile copacilor. Făceam întreceri cu un prieten specializat în viteză. Desigur, câștiga întotdeauna, dar m-a ajutat și pe mine să zbor mai repede decât toţi ceilalţi pe care-i cunosc.

-A, da? Atunci hai să facem și noi o întrecere! Zburăm de aici până în centru. Ştiu că nu-i departe, dar sunt sigur că te întrec.

-Asta rămane de văzut, răspunse ea acceptând provocarea.

Şi-au desfăcut amândoi aripile. L-a surprins plin de admiraţie atunci când i-a văzut aripile mari, ca de fluture, albe cu pete negre. Aripile lui erau frumoase, dar în comparaţie cu cele ale lui Cristian păreau mai firave și nu erau atât de elegante. Şi-a amintit cu dor penele lui albe, ușor dantelate. A încercat să și-l scoată din minte cât mai repede și să se concentreze pe cursă.

Nu s-a străduit prea tare la început. A văzut cu coada ochiului că el avea câteva dificultăţi cu copacii. Spre diferenţă de ea, înălţimea lui nu-i aducea avantaje. Aripile lui erau lungi, pe o direcţie orizontală faţă de corp și de aceea trebuia să se sincronizeze perfect pentru a putea trece printre trunchiurile înalte ale pădurii. Ea se strecura fără probleme cu aripile ei mai lungi în înălţime și mai puternice mulţumită întrecerilor cu Cristian.

Când David a început să accelereze, Corina s-a hotărât să îi arate cu adevărat de ce era în stare. Dacă învingea îi plătea pentru vânătaile pe care le avea din cauza lui. S-a întins mai mult, fiind și mai concentrată. Aerul îi șuiera pe la urechi. Vântul îi electriza părul. În suflet parcă îi ardea o flacără ce îi alimenta spiritul competitiv. În acea clipă nu-i mai păsa de nimic înafară de ea și destinaţie. După puţin timp și-a dat seama că David nu mai era prin preajmă. Furioasă că el a zburat pe vreo scurtătură pe care ea nu o cunoștea , a accelerat mai mult, bucuroasă că nimeni nu-i stătea în cale.

Își făcea în minte predica despre trișat când a trecut de prima cabană. În centrul orașului erau doar două fete, probabil vrăjitoare, care vorbeau cu patimă despre ceva prea neimportant ca ea să le asculte. Se uită în jur, dar David nu era niciunde. De parcă nu ar fi existat deloc. Aproape disperată să-l găsească, se învârtea și se foia, sperând că poate-poate el va ieși de după vreun tufiș și va încerca să o sperie.

Simţindu-se singură, o chemă mental pe Blacky, care a rămas în urmă cu plasa de suveniruri. Foșnete se auzeau de după copacii prin care a trecut și ea când a ajuns în centru. Ca o ghiulea ieșită din tun, David sări printre frunze și crengi, aterizând spectaculos lângă ea.

-Dacă știam cât de repede zbori nu m-aș fi întrecut cu tine, spuse el sincer.

Nu părea afectat de faptul că a pierdut. Zâmbea în continuu și o privea puţin stinghierit.

-Credeam că nu mai ajungi azi, zise ea încrucișându-și mâinile.

-Am avut probleme technice.

Glumeţul.

A continuat să râdă de metoda lui de zbor și să-i dea câteva sfaturi. După câteva minute s-a scuzat, spunându-i că trebuie să plece după Blacky. Împreuna cu spirimalul său și-a continuat plimbarea prin oraș. Nu avea ce face în colibă. Îi plăcea să stea mai mult afară, să facă mișcare și să exploreze locuri noi. Înconjurată de ceilalţi locuitori, nu se mai simţea o străină. Totuși, când vedea copii jucându-se își amintea de prietenii ei. Era emoţionată pentru ceea ce avea să se întâmple și ar fi vrut să își cunoască mai mult viitorii colegi, să nu mai fie singură, dar oriunde îi căuta ei nu erau acolo. Nu ii știa prea bine pentru a-i recunoaște fără nicio problemă, dar pe sine se știa destul de descurcăreaţă. A reţinut câteva feţe, ca cea frumoasă a unei zâne cu ochii verzi și părul șaten sau cea cu trăsături arăbești bine definite a unei zâne cu părul lung în bucle negre și ochi migdalaţi, căprui.

După o oră avea deja o hartă mentală a Oraşului Împădurit. Ar fi vrut să vadă unde duc și potecile care mergeau înafara lui, dar erau prea întunecate, iar ea prea obosită pentru o mică excursie. Ȋn plus, avea încă în minte avertismentul lui Lady Aylin. Nu știa suficiente Farmece de Apărare, iar Blacky nu i-ar fi fost de prea mare folos. În niciun caz nu va merge acolo. Cel puţin nu singură.

DEBBY RYANAuzi o răsuflare şi bătăi de inimă în spatele ei, așa că, speriată, s-a întors mai repede decât un titirez. Ȋn rotirea ei era aproape să cadă peste fată ce o privea insistent. Era mai scundă și avea o faţă în formă de inimă, dar trăsăturile nu erau atât de pronunţate. Ochii căprui erau puși în evidenţă de părul arămiu cu câteva șuviţe ondulate, lungi până la umeri. Obrajii plinuţi şi trandafirii accentuau zâmbetul larg. Purta o bluziţă albastră, un bolero alb tricotat şi o fustiţă umflată şi imaculată, până la genunchi. Ceva din îmbrăcămintea ei a făcut-o pe Corina să-şi de-a seama că era o zână.

-Bună! îi spuse fata. Tu ai coliba în acelaşi copac cu mine.

Dură mai mult decât o secundă până să înţeleagă. Copacul ce găzduia locuinţa ei provizorie se despica în două trunchiuri în jurul cărora au fost construite două colibe. Ȋntr-una din ele locuia ea, iar cealaltă probabil era a fetei zâmbitoare.

-Bună! zise Corina într-un târziu. Cum te numești?

-Numele meu este Catharina-Amalia Meyer, răspunse ea cu o strâmbătură, ce a lăsat-o pe Corina să înţeleagă că nu-i plăcea numele ei întreg.

-Eu sunt Corina Anghel.

-De unde vii? Eu sunt din Parfumul Lalelelor, din Olanda.

Catharina a început să sporovăiască despre familia ei, în timp ce Corina o asculta cu atenţie, încercând să reţină cât mai multe detalii. Venea dintr-o comună din vestul Olandei. Ȋmpreună cu familia ei trăia la o fermă construită de bunicul său la marginea satului. Familia avea şi o moară cu mult teren pe care semănau grâu. Mama sa avea o grădină mare plină de legume, fructe şi o livadă. Nu aveau mulţi bani, dar nici nu le trebuiau, pentru că aveau produse vegetale cultivate de ei, cereale, carne de la animale şi lactate. Tatăl ei se ducea uneori în Piaţa Centrală pentru a vinde unele alimente. Ea de obicei o ajuta pe mama sau pe bunica sa, iar fratele ei mai mic, Edwin, îl ajuta pe tatăl lor. Aşa cum cerea tradiţia, el va fi moștenitorul fermei. Mama lor spunea că ea era cea care trebuia să înveţe şi să facă ceva folositor în viaţa, iar fratele ei îi va ajuta pe ei la fermă, deşi dacă vor avea șansa, îl vor trimite şi pe el la Colegiul Lug.

Ȋn timp ce-i povestea Catharinei propria ei viaţă, Corina şi-a dat seama că începea să se schimbe. Chiar dacă nu cunoștea pe nimeni se simţea în largul ei. A glumit cu uşurinţă împreună cu David, iar în acele clipe vorbea cu Catharina de parcă o cunoştea de o viaţă. Era liberă. Părea că trăieşte o altă viaţă, lăsând în urmă persoana ce a fost. Şi-a ascuns melancolia prin replici sarcastice, menite să amuze nu să rănească, iar cei doi le-au „gustat” din plin. Acum avea şansa să se schimbe. Putea face orice îşi dorea şi putea fii oricine voia. Ȋn sfârişit avea ocazia de a fii mai impulsivă, mai sociabilă. Nu mai era persoana care se gândea de fiecare dată când vorbea. Ȋşi asuma riscul de a spune ceva greşit pentru că simţea norocul de partea ei. Avea un nou început.

Wild Fashion - Premium