Arhive pe etichete: Contele Stephan

Partea a V-a

-Baldur, nenorocitule, de ce nu ai cercetat si dealul? striga un barbat cu o voce puternica. Trebuie sa cunoastem intreaga zona, ai inteles!?

-Aveti mare dreptate, Inaltimea Voastra, dar dealul era situat la marginea orasului. Inima Naturii e foarte bine pazita de Vrajile ei protectoare, iar acestea includeau si dealul. Nu ne-am putut apropia mai mult.

-Daca erau ss-si a-sss-upra dealului, in-ss-seamna ca e ceva acolo, Maies-ss-state! spuse Echidna, femeia-sarpe.

-Da, e intradevar posibil ca acolo sa-i fie resedinta, dar nimic nu e sigur daca nu cercetam! Te vei intoarce la goblinii-spioni si le vei spune sa cerceteze dealul. Mai ia cinci nevastuici. Ia ce vrei tu, dar adu-mi harta actuala si completa a Inimii Naturii! Ai inteles?

-Asa voi face, Inaltimea Voastra.

-Duceti-va! Plecati de aici, toti! Acum!

Minotaurul Baldur parasi camera insotit de Echidna si cativa vrajitori. In urma lor se auzeau pe coridor pasi, zgomote de copite si un trait serpesc specific femeii.

-Este intradevar posibil sa fie acolo resedinta ei, dar la ce te va ajuta asta? il intreba o femeie tanara iesind din ascunzatoarea ei dupa ce se asigura ca nu mai putau fi auziti.

Nimeni nu i-a remarcat pana atunci prezenta, dar el nu a parut deranjat de faptul ca ea a stat ascunsa. Ceva ii spunea ca ar fi trebuit sa se astepte ca ea sa vrea sa stie totul.

-Nu intelegi, Rahela. Trebuie sa-i stiu toate miscarile! Trebuie sa stiu absolut tot ce face!

tumblr_m3ak1gXrdf1rn8vkeo1_500-De ce? Suna ca si cum ai facut o obsesie pentru ea!

-Nu e obsesie. Trebuie sa o cunosc ca sa o inving. Trebuie sa-i stiu trecutul, prezentul si viitorul. Daca ii stiu miscarile politice ii stiu viitorul, daca ii stiu viata de zi cu zi ii stiu prezentul, iar trecutul il cunosc deja din cauza legaturii scarboase de sange pe care o avem. Prezentul il voi afla de la Samira si Simon, asta nu va fi o problema. Tot ce nu stiu e viitorul ei! Pentru asta am nevoie de Baldur si de goblini. Trebuie sa-i cunosc stilul, gandurile, sa vad cum actioneaza!

-Si iti trimiti razboinicii sa o spioneze? Crezi ca ea nu-i va Simti?

-Ba da, dar trebuie sa plece in curand în Orasul Impadurit. Atunci se vor putea apropia luptatorii de Inima Naturii. Trebuie sa afle ideile ei si noile legi pe care le aplica.

-Si cum vei afla harta din ineriorul protectiei Inimii Naturii?

-Nu-ti fa griji, draga mea. I-am pregatit o surpriza Cassandrei mult timp.

A fost intrerupt de mai multe lumini care ieseau din buzunarul Rahelei. Fara sa fie deranjata, aceasta a scos sursa de lumina: un hologram. A apasat in diferite locuri, fara ca sotul ei sa poata vedea ce face. Intr-o clipa o lumina rosie i-a scanat pe amandoi, iar apoi intre ei a aparut Simon.

-Buna, mama…, tata!

Parea stanjenit de prezenta tatalui sau acolo. Stia ca acum nu mai avea ce rau sa-i faca, dar tot nu-i convenea faptul ca se afla atat de aproape. Chiar daca holograma lui nu era vie, parea aproape natural.
Parintii lui ii puteau vedea parul rosu contrastat de ochii albastri si pielea alba. Nu avea pistui, dar asta nu il facea sa fie mai frumos. Trasaturile lui nu erau armonioase. Fata lui parea dura, rigida, cu chipul ascutit si o cu o privire rece, de gheata. Era inalt, cu brate si picioare suficient de groase inca sa nu fie slab, dar nu era deloc puternic.

Langa el era spirimalul lui, o vulpe mai mult portocalie decat roscata, care era la fel de stanjenita de prezenta tigrului, spirimalul Contelui.

-Simon! exclama mama lui, bucuroasa la vederea Mostenitorului.

-Ce ai descoperit? il intreba direct tatal.

-Am cunoscut o fata…

-Nici sa nu te gandesti! l-a intrerupt Contele.

-… care a disparut inainte de prima ora de Bunele Maniere impreuna cu o alta vrajitoare si doua zanisoare proaste. De asemenea a disparut si Profesoara. Pe aici sunt zvonuri cum ca a innebunit si le-a atacat in padure. Nu se mai stie nimic de ele. A venit alta Lady care sa ne predea.

-Si de ce ar trebui sa ma intereseze asta?

-Pentru ca nu e singurul zvon despre ele. Unii zic ca vrajitoarea are o sora geamana si aceasta ar fi una din zanisoarele ce a disparut impreuna cu ea in padure. Dar asta nu e posibil, nu-i asa?

Nimeni nu i-a raspuns.

-Crezi ca e vorba de Promisiune? si-a intrebat Rahela sotul.

-La asta ma gandeam.

-Ce promisiune? Mama? Ma mai auzi? Despre ce-i vorba?

-Nimic, dragule. Intorce-te la prietenii tai!

-N-am niciunul. Toti se cred veniti dintr-un basm si ajunsi in vacanta.

-Atunci caut-o pe sora ta. Va gasiti voi ceva de facut.

Si-a dat seama ca mama lui voia sa puna capat discutiei. Probabil ca iar trebuia sa vorbeasca cu tatal lui chestii secrete. Oricat de curios ar fi fost, a plecat, lasand-i singuri.

Black Stephan-1-Inca tin minte ziua aceea, spuse Stephan intr-un sfarsit. Am jurat sa ma razbun! Urma sa o inving pentru totdeauna pe Cassandra Swarovski! Tatal lui Baldur era Generalul goblinilor pe atunci. Soldatii aveau ordine clare. O parte urma sa incendieze padurea din jurul Inimii Naturii. Cand multimea incepea sa intre in panica restul urmau sa distruga orasul. Tinta finala era locuinta nobiliara. Ah, am fi reusit daca nu era batranul acela nechibzuit! Ne-a auzit exact atunci cand recapitulam planul! Ha, ce zi si-a gasit ca sa culeaga ciuperci otravitoare! S-a teleportat cel mai probabil in locuinta neghioabei si i-a spus totul. In nici cinci minute am fost inconjurati de armata ei de vrajitori si in curand li s-au alaturat zburatorii. Sageti-le zburau peste tot… Vrajile la fel… Mi-am pierdut trei treimi din Armata atunci. Au incercat sa ma prinda, dar m-am teleportat la cazarmile din sud-estul Secetei Sufletului. Am jurat sa ma razbun pe intreaga familie Brilliant, ceea ce am si inceput sa fac, dar cred ca merita ceva mai mult! Cand goblinii ramasi in viata au reusit sa se teleporteze inapoi, doi dintre ei aveau informatii despre batran. Erau raniti si intinsi pe jos langa cei morti, dar tot au fost in stare sa le auda pe nesuferite cand i-au promis strastrastranepotilor batranului Alchimist cea mai mare putere. Au trecut multi ani de atunci, e posibil ca aceste gemene de care vorbeste Simon sa fie stra… nepoatele batranului. Ghinionul lor. Vor suferi mult.

-Ce vei face in continuare?

-La asta ma gandesc. Trebuie sa aflu mai multe despre aceste fete. Poate Samira se va imprieteni cu ele.

-Te folosesti prea mult de copii!

-Trebuie sa se faca utili! Trebuie sa invete si altceva decat Vraji si Farmece!

-Sa invete ce? Cum sa se foloseasca de ceilalti?

-Exact! Daca totul merge conform planului, eu voi fi Imparatul Terrei si al Magiei! Omenirea va disparea odata pentru totdeauna! Simon va fi urmatorul la tron si il voi lua ca Ucenic. Samira ii va fi sfatuitoare. Ea e mai inteligenta, dar nu se arata a fi puternica ca sa poata deveni Conducatoare. Dar, daca nu stiu cum sa se foloseasca de Putere, se va folosi poporul de ei!

Rahela nu era atat de sigura. Cei doi aveau origini puternice in Conducere. Prin niciun mod nu s-ar putea lasa condusi de popor. Bunicii lor au fost Marchiz si Marchiza, cel mai inalt rang la care putea ajunge un conducator vrajitor. Ei au fost cei mai cunoscuti Conducatori dupa Regele Oberon si Regina Titania, liderii de atunci ai neamului cu aripi. Stephan era cel mai bine pregatit urmas, dar parintii lui au ales-o pe Cassandra pentru conducere. Atunci el s-a revoltat si s-a stabilit in Seceta Sufletului, capitala lumii magice intunecate, rupand orice legatura avea cu familia lui, dar nu inainte sa se razbune pe parintii sai. De atunci pentru el semnificatia titlurilor nobiliare nu mai conta, inafara de cel de Imparat.

-Trebuie sa ma gandesc cum sa ma folosesc de Puterea gemenelor.

Parul roscat al Rahelei a fluturat in adierea slaba a vantului ce intra pe fereastra, atunci cand s-a apropiat de Conte.

-Cred ca am eu o idee, spuse ea zambind rautacios.

Anunțuri

Partea a III-a

În acelaşi timp, o broscuţă argintie cu coroniţă-semn pe spate se lupta cu munţii de nisip ce mărgineau oraşul în care se aflau destinatarii ei. Nu putea să îşi dea seama cu ce-a greşit ca să aibe atât ghinion. Dintre toate cele nouă broscuţe care au fost trimise cu mesaje numai ea a ajuns în inima Saharei, într-un loc ce îi trezea frica. Dacă ar fi putut vorbi ar fi anunţat expeditoarea despre greşeala pe care o făcea, dar din pacate era o simplă Broscuţă-Poştaş, mică şi neimportantă.

          Simţurile îi spuneau că nu a greşit drumul, dar ochii vedeau dune de nisip care arătau toate la fel. I-se părea că de ore întregi se învârtea într-un cer şi nu mai ajungea la destinaţie. Nisipul aluneca cu ea, iar înaintarea era obositoare. Vântul aspru bătea cu putere şi o împingea necruţător înapoi, iar ea trebuia să se lupte din nou ca să ajungă sus. Abia a reuşit să ajungă în vârful unui alt munte auriu. Acolo o aştepta un peisaj cu totul diferit: un oraş din case albe, joase, cu acoperişuri plate ce aveau câte o scară care ducea într-o cameră şi una care ducea în afara casei. În sfârşit! S-a grăbit să ajungă pe străzile din lespezi de marmură crem, încinse de soare.
          S-a străduit să meargă pe la umbră, deşi nici acolo nu era mai răcoare, dar măcar nu o mai loveau razele arzătoare. Era convinsă că dacă nu ar fi fost o Broscuţă-Poştaş ar fi murit de mult timp, secătuită şi istovită. Magia din ea o făcea nemuritoare până când se întorcea la expeditor. După ce ajungea la acesta era dusă într-un loc special amenajat pentru broscuţe, unde era protejată. Fiecare mesaj care îi era încredinţat o făcea nemuritoare pentru o durată de timp, iar procedeul se tot relua monoton. Asta era viaţa ei şi a celorlalte broscuţe. Pentru asta au fost născute şi crescute.
          Când a intrat în oraş s-a străduit să evite locuitorii, în special copiii, dar cu cât se apropia mai mult de centru cu atât erau mai puţini vrăjitori pe străzi. Nu era normal. În toate oraşele de vrăjitori în care a fost până atunci totul era exact opusul a ceea ce vedea acum. Simţurile îi spuneau încontinuu că e pe drumul cel bun, iar ea credea asta pentru că toţi cei care se fereau de centrul oraşului aveau un motiv întemeiat.
          Destinaţia broscuţei nu era mărginită de vreun gard. Nimeni nu îndrăznea să se aproprie de acea locuinţă. Era de fapt un palat, în stilul caselor ce îl înconjurau, dar mult mai mare decât acestea. Părea a fi desprins din Arabia şi adus în mijlocul Deşertului Sahara. Avea două turnuri, unul în stânga şi celălalt în dreapta, ambele fiind foarte înalte. Acoperișurile lor erau ţuguiate şi placate cu aur, spre diferenţă de cel al clădirii centrale, care păstra specificul caselor din jur. Pe ea era o întreagă grădină cu o piscină ce avea în permanenţă apă sclipitor de curată. Ușa era mare, din lemn șlefuit şi lustruit. Tocul uşii era cu boltă, iar ferestrele la fel.
          Broscuţa a sărit pe un geam deschis, rugându-se în gând să nu aterizeze pe cineva. A ajuns într-o cameră unde totul părea a fi din aur: de la biroul sculptat în diferite forme până la pătura subţire şi perdelele de mătase ale patului cu baldachin. Pe pat stătea așezată pe spate o tânără care citea o carte de Magie.
celebElena_14322          Avea părul roșcat aprins cu câteva bucle rătăcite sub umeri. Ochii verzi de culoarea smaraldului îi erau strălucitori, iar pielea mult prea albă pentru regiunea în care se afla. Avea faţa uşor ascuţită. Şi-ar fi dorit să fie mai înaltă, ca tatăl ei, pentru a fi şi mai impunătoare. Pe cap purta o cordeluţă cu un safir mare şi greu în mijloc care se potrivea cu hainele ei la fel de aurii ca şi camera.
          La picioarele sale, tot pe pat, stătea un băiat cu câteva luni mai mic decât ea. Şi el a citit o carte, dar a fost prea obosit ca să reziste somnului. Doar cu o privire atentă se putea observa gradul de rudenie dintre cei doi. Avea şi el părul roşcat, dar cu nuanţe de blond, spre deosebire de al ei, şi era complet drept. Ochii îi erau albaştri, iar pielea la fel de albă. Era mai înalt decât ea, lucru pentru care îl invidia. Avea buzele alungite, spre deosebire de cele pline și conturate ale fetei.
          Toate simţurile broscuţei îi spuneau că a ajuns la destinaţie. A început să ţopăie, încercând să se facă remarcată.
          -Simon! Simon, trezește-te! strigă fata privind broasca și lovindu-l cu picioarele în spate.
-Ce e? zise băiatul buimăcit. Ce s-a întâmplat? Stai, nu mai da! Citesc acum!
-Nu cartea, tontule! Broasca!
-Ce broască? O, nu! O scrisoare!
-De data asta o duci tu! Nu vreau să mă mai certe ca data trecută.
-Stai să vedem pentru cine e, spuse el în timp ce luă mesajul. Am avea cel mai mare noroc dacă ar fi pentru mama.
          Broscuţa abia aştepta să plece din palat. Zidurile reci îi dădeau fiori şi nici camera aurie nu o încânta. Cum putea o locuinţă atât de luxoasă să fie neprimitoare?
-E pentru noi, zise Simon după ce mesagerul sări pe fereastră.
          -Adică și pentru mine? întrebă ea smulgând scrisoarea din mâna lui şi desfăcând-o dintr-o mișcare.
Rupert-Grint-Wallpaper-rupert-grint-26185079-1024-768          -Dragi Samira și Simon Black, citi fata. Sunteţi invitaţi la petrecerea anuală de ceai …
          -Mai nou îmi citești corespondenţa? întrebă o voce dură de bărbat.
-Nu! Era pentru mine. Şi pentru Simon.
-Dă-mi-o să vad! spuse el curios.
-Ha! Cine anume vă scrie vouă? întrebă bărbatul.
          Purta o robă lungă şi albă, cu un brâu de mătase purpurie. Marginile mânecilor lungi până în pământ erau din caşmir auriu. Ochii lui aveau un neobişnuit negru intens, iar părul îi era negru şi drept, până la umeri. Părea tânăr, în jurul vârstei de treizeci de ani. Adevărata lui vârstă era de fapt de 139 de ani, împliniţi în luna august. Arăta chipeş, dar privirea cruntă îndreptată spre fata ce-i stătea în faţă îl făceau să pară nemilos. Aşa şi era. Nu-i păsa de nimeni, înfară de propria lui glorie. Stresul pe care îl avea zi de zi îi lăsase pe faţă riduri. Tot timpul era încruntat, aşa că toţi s-au obişnuit să îl vadă aşa. Niciodată nu râdea, iar atunci când zâmbea nu o făcea decât cu colţurile gurii.
          Spirimalul lui era un tigru feroce. Era înalt, puternic, cu o privire fioroasă şi dinţii ascuţiţi adesea la vedere. Ar fi fost un adevărat pericol dacă nu ar fi devenit acum mulţi ani spirimalul bărbatului. Acesta nu a vrut un corespondent animal, dar când era doar un copil părinţii lui l-au forţat să-şi unească spiritul cu tigrul corespunzător lui. Nici acum nu aveau acea frumoasă legătură de care vorbeau toţi, ci doar profitau unul de altul, vrăjitorul alegându-se cu o magie mai puternică, iar tigrul cu cele mai bune condiţii pe care şi le-ar fi putut dori. Era suficient să se uite în ochii unui slujitor pentru ca acesta să îi aducă o gazelă vie drept gustare. Îi plăcea să o fugărească prin tot palatul şi să o ucidă el însuşi. Un alt lucru care îi plăcea era atunci când se înfuria, asta întâmplându-se des, putea să lovească pe oricine şi orice, înafară de o femeie frumoasă de care stăpânul său era neobişnuit de ataşat deși nu o arăta niciodată şi de cei doi copii care stăteau acum în faţa lui tremurând din toate încheieturile.
          -Păi…. Prinţesa Iolanda Beauregarde, răspunse fata.
          -Iolanda…. Şi ce anume vrea de la voi? întrebă el devenind din ce în ce mai nervos.
          -Păi, ne invită la o petrecere de ceai, răspunse Simon. Şi ceva de un Oraş Împădurit…
          -Vă invită pe voi? Nu știe? Să fi uitat? Să nu fi aflat? începea el să se întrebe singur.
          -Ne putem duce, tăticule? zise băiatul cu o voce mieroasă.
          -Sunt cam ocupat în ultimul timp. Nu am timp de astfel de prostii!
          -Dar se poate ocupa mama de noi!
          -Dacă plecăm, vei putea lucra în liniște, insistă Samira.
          -Echidna, vino imediat aici!
          În cameră îşi făcu apariţia femeia strigată. Era pe jumătate șarpe și se târa umilitor prin cameră cu coada ei verde aurie, pentru a ajunge la stăpânul ei. Avea părul din șerpi taipan pe care îi considera ,,puiuţii’’ ei şi purta bijuterii mari din aur ce o îngreunau mai mult. Singura ei haină era o bluză portocalie fără mâneci, ce nu-i ajungea până la abdomen şi se strâmta la capete datorită elasticelor. Avea un chip frumos, atrăgător, cu buze pline, gene lungi şi un năsuc mic şi perfect.
          Imediat după ea a intrat un satir, adică un om pe jumătate ţap. Avea două picioare de animal şi o coadă scurtă şi stufoasă. Faţa lunguiaţă se termina cu o barbă dreaptă și ascuţită. Ochii îi erau mici şi apropiaţi, iar fruntea lată, mai mare decât a oricărei fiinţe din cameră. Avea un păr ce semăna cu blana de capră, iar acesta îi acoperea şi picioarele ca un fel de pantaloni. Nu avea tălpi, ci două copite ce făceau zgomot de fiecare dată când păşea.
          La intrarea lor cei doi fraţi s-au dat doi paşi în spate. Samira avea o faţă scârbită pentru că Echidna stătea pe covoarele ei preţioase, mototolindu-le sub pielea ei de şarpe.
          -Am chemat-o doar pe Echidna! urlă bărbatul, iar tigrul îşi scoase ameninţător ghiarele. Sunteţi atât de proşti încât să nu ştiţi cum vă cheamă?
          -S-stăpâne…, se bâlbâi satirul Marsias, e-eu…
          -Taci! Nu contează. Copiii mei au fost invitaţi de enervanta și nesuferita Iolanda la o petrecere de ceai. Mi-se pare o idee stupidă să îi las în mâinile ei, având în vedere trecutul. Îi poate folosi ca ostatici. Probabil ca şi petrecerea e doar o capcană. Totuşi, dacă-i trimit, aș putea avea palatul liniștit timp de o lună de zile. Ştiţi, zilele acestea ar trebui să avem invitaţi importanţi.
          -Poate stăm acolo mai multe luni, dacă ne invită şi la Colegiul Lug, adăugă Simon uitându-se şi pe celelalte foi.
          -O idee foarte bună, stăpâne! spuse Marsias. Avem nevoie de întreaga dumneavoastră concentrare pe armată şi pe conducerea statului, în lunile ce urmează.
          -Nu, nu e o idee bună! zise inverşunată femeia cu sâsâituri de şarpe. E doar un  ş-ş-şiretlic de pros-s-st gust! Nu putem risca ca moş-ş-ştenitorul s-s-să fie în mâinile Contes-s-sei.
          -I-aţi putea folosi pe micuţi pentru a vă spiona sora, adăugă satirul.
          -Nu îndrăsni să o numești așa! strigă bărbatul. Dar aveţi dreptate amândoi. Plecaţi! Sunteţi doi proști cu momente de iluminare. Voi lua singur o decizie.
          Totuși, nu a luat-o singur. S-a sfătuit cu cea mai înţeleaptă fiinţă pe care o cunoştea şi pe care o ţinea prizonieră. Ea i-a spus ca invitaţia e reală, iar Prinţesa Iolanda nu cunoaşte adevărata origine a celor doi copii. Era uimitor cum acea femeie ştia tot ce se întâmpla în lume, chiar dacă stătea închisă într-o celulă.
Keanu-Reeves-798165          Nu le venea să creadă că tatăl lor le-a dat o veste bună. Nu s-a mai întâmplat niciodată. Amândoi se aşteptau ca răspunsul să fie negativ, aşa cum era mereu. Se bucurau că în sfârşit scăpau din acea „temniţă” bogată în care erau ţinuţi. Nu aveau voie să iasă afara, doar însoţiţi de creaturi înfricoşătoare cu care s-au obişnuit de când erau mici. Ar fi vrut amândoi să râdă şi să se poată bucura aşa cum făceau toţi ceilalţi vrăjitori, dar din experienţă ştiau că nu au voie să fie fericiţi. Nu mai ştiau cum se zâmbeşte. Dacă ridicau puţin colţurile gurii îi dureau obrajii înţepeniţi de ani de zile. Aveau amândoi feţele întotdeauna posomorate sau serioase, iar uneori înlăcrimate. Ştiau ca în calitate de copiii ai tatălui lor trebuie să fie respectaţi, să fie conducători şi să îşi arate mereu autoritatea, dar uneori era imposibil. Nu rare erau bătăile pe care le primeau, iar certurile erau aproape zilnice.           -Mâine veţi merge negreşit cu mama voastră la cumpărături, le spuse bărbatul celor doi copii câteva ore mai târziu. Vreau liniște deplină în palat! Voi decide soarta lumii şi nu trebuie să fac nicio greşeală, iar dacă voi veţi sta prin preajmă nu voi reuşi.
          Neştiind cum altfel să se bucure, au fugit în camera mamei lor, Rahela. Chiar dacă vârstă ei adevărată era de 120 de ani, ea nu părea să aibe mai mult de 25 de ani. Dacă nu se căsătorea cu Stephan nu ar fi putut trăi două secole, ca toţi Conducătorii lumii magice. S-a născut în Arabia, fiind fiica unui Lord vrăjitor foarte bogat. Era frumoasă, cu chipul ascuţit, suplă și puternică. Atrăgea inima tuturor din privirea cu ochii verzi, cu buze perfect conturate şi cu semnul din naştere: două fulgere încrucişate pe braţul stâng. Părul ei lung, roşcat închis şi ondulat era mereu împletit sau ascuns sub eşarfe de fiecare dată când ieşea afară, ceea ce se întâmpla rar. Pielea aurie şi catifelată părea prea delicată pentru pericolele ascunse ale palatului.Mona-Abou-Hamzeh
          -De ce trebuie să vină şi el cu mine? întrebă Samira uitându-se urât la fratele ei.
          -Eu am deja cincisprezece ani, aminti ea supărată.
          -Pentru că, deşi ești cu zece luni mai mare decât el, sunteţi născuţi în acelaşi an, deci anul acesta împliniţi amândoi vârsta de cincisprezece ani. La petrecere şi la Colegiu sunteţi invitaţi în funcţie de anul în care v-aţi născut. În plus, e mai bine să fie şi el acolo. Nu poţi şti ce copii vor mai fi acolo şi nici câţi dintre ei sunt fii sau fiice de ţărani.
          -Şi în curând va avea şi Simon.
          -De abia aștept să plecam, zise el. În sfârșit ieșim din oraș.
          -La ce lucrează tata? întrebă încet Samira.
          -De ce tot vorbește cu șerpoaica aceea? E oribilă! spuse şi Simon.
          -Tatăl vostru are mult de lucru la planurile sale. Nu îl deranjaţi acum sau veţi regreta toată viaţa. Nici măcar eu nu vă voi putea scăpa de furia lui. Echidna este Sfătuitoarea. În ciuda aparenţei este foarte înţeleaptă.
          -Atunci, dacă Echidna e înţeleaptă, la ce mai are nevoie de prizoniera aceea, femeia-scorpion? întrebă nelămurit baiatul.
          -Puterea Laylei e de a înţelege şi de a gândi lucrurile mai mult decât oricine altcineva. O ţine prizonieră pentru că nu vrea ca ea să fugă. Poate fi un aliat împortant pentru mătușa voastră. Layla știe prea multe.

Ambii se gândeau la doamna cea frumoasă care a avut nenorocul de a fi capturată de soldaţii tatălui lor. Mereu ea s-a purtat iubitor cu amândoi. Deşi le părea rău pentru ea, nu puteau să nu se bucure că statea la palat, fiind una dintre puţinele fiinţe frumoase sau măcar normale de acolo.

Promisiunea

Beauregarde Iolanda-Liv-Tyler
          Planeta Pământ nu este locuită doar de oameni, aceasta fiind sălaşul mai multor fiinţe inteligente şi mult mai puternice decât omenirea. Ele trebuie să rămână ascunse, datoria lor este de a păstra Secretul.
          Ȋn Vremurile Trecute au existat zvonuri despre aceste creaturi, dar zvonurile au devenit poveşti, poveştile au devenit legende, iar acum nimeni nu mai ştie de existenţa vrăjitorilor, zburătorilor, a sirenelor şi a multor altora.
          Din Timpurile Vechi lumea lor este bine delimitată şi împărţită. Până astăzi toate aceste lucruri au fost respectate de către Suveranii lumii magice. Dar cât va mai dura această înţelegere?
          Acesta era lucru la care se gândea o tânără Prinţesă, în timp ce își plimba ochii albaştri peste agitaţia reşedinţei sale, Lumina Lumii, aflată în Munţii Himalaya. Oraşul era simbolul Puterii ei, construit astfel încât să înspăimânte şi să impresioneze în acelaşi timp. Era în continuă dezvoltare,deşi păstra acelaşi aer medieval al unei cetăţi europene, care a constituit sursa de inspiraţie a strămoşilor Prinţesei, vechii Conducători. Fiecare şi-a lăsat amprenta asupra oraşului, oglindind astfel propria lor domnie. Marmura albă şi lespezile cafenii din piatră erau cele mai răspândite. Arhitectura era impresionantă, imbinând-o pe cea peisagistică cu cea romanică. Fiecare locuinţă avea mobilierul vechi, luxos, din lemn masiv poleit cu aur sau vopsit în alb. Pe pereţi erau tablouri desăvârşite, care ar fi fost vândute pe un preţ bun la o licitaţie, dacă nu ar fi avut o mare importanţă sentimentală pentru proprietari. Seturile din tacâmuri de argint erau nelipsite, iar farfuriile erau toate din porţelan încrustat cu cristal. În agitaţia ei permanentă, Lumina Lumii era totuşi oraşul zburatorilor bogaţi.
          Zburătorii erau cunoscuţi de către oameni cu numele de îngeri. Aripile lor albe, ca de păsări, erau mai mari decât cele ale vulturilor, trecând astfel de 3 metri lungime în anvergură. Instinctul lor era să ofere ajutor celor care erau în pericol, fiind astfel cunoscuţi de către oameni. De asemenea, ei luptau pentru dreptate. Zânele erau mai puţin cunoscute pentru că ele au încetat să se arate de când oamenii au început să fie interesaţi de aripile lor de fluture, din cauza dezvoltării ştiinţei umane. Spre diferenţă de zburători, aripile lor erau înalte și nu foarte lungi ca la aceștia. Le ajungeau până la glezne și întreceu înălţimea posesoarei. Aripile le făceau farmecul natural foarte elegant, fiind printre cele mai frumoase fiinţe magice.
          Prinţesa era Conducătoarea lor. Aceasta controla norii, fiind stăpâna și peste ploaie și ninsoare. Ȋncet, s-a întors pe călcâie și s-a uitat prin cameră, gândindu-se că era începutul unei noi zile plictisitoare. Pe pat moţăia relaxată pantera-spirimal de care era legată sufletește. Ceea ce simţea ea simţea și animalul și  invers. Ar fi vrut să i-se alăture prin așternuturile catifelate, dar știa ca nu era demn de o Suverană. Colecţia mică de cărţi de pe noptieră a fost citită de zeci de ori în cei 85 de ani pe care îi avea. Cărţile au fost împrumutate, ca de obicei, din Biblioteca cu unsprezece etaje, împodobită cu rafturi, toate adunate în jurul unei scări circulare dintr-un turn al castelului. Domniţa nu prea avea altceva de făcut timp de două sute de ani, maximul la care putea trăi un Conducător al lumii magice. De când devenise Prinţesă Conducătoare nu a mai îmbătrinit absolut deloc, fiind în continuare pentru ceilalţi în vârstă de 24 de ani.
          La acea vârstă mama sa a murit, iar ea i-a luat locul după trei zile. Tatăl său a refuzat să mai fie Rege Conducător fară iubita lui soţie și s-a închis în apartamentele lui, lăsând-o pentru prima oară pe cont propriu. Ȋn mai puţin de un an și-a găsit și el odihna veșnică alături de jumătatea sa.
           Prinţesa se afla printre puţinele cazuri în care era sânge din sângele mamei și a tatălui său, de obicei tronul fiind moștenit de un copil care avea inima și sufletul la fel ca al Conducătorul sau Conducătoarei din timpul respectiv. Suveranul știa când era timpul ca acesta să fie căutat prin toată lumea de un grup special trimis, iar copilul se lăsa găsit, simţind că ceva uimitor avea să i-se întâmple.
          Brusc, ușa camerei regale se izbi de perete. Ȋnăuntru năvăli un Lord de la curte pe care Prinţesa îl indrăgea mai mult decât vroia să recunoască. Ochii lui verzi o priveau  cu o groază teribilă. Purta veșmântul roșu și ţinea în mâna dreaptă sabia, ceea ce însemna un singur lucru: Război.
          -Iolanda! o striga el pe nume. Contesa a fost atacată de către Stephan! Ne cere ajutorul!
          Ȋntâi nu a conștientizat ceea ce-i spunea; era doar el și glasul lui… glas care nu-i spunea cuvintele dulci după care tânjea de mult timp. Simţea cum lumea i-se mișcă sub picioare, iar ea cădea fără să se mai poată oprii. Ani de zile s-a temut de lucrul acesta și nu avea voie să spună nimănui pentru că își descuraja supușii. Acum trebuia să fie mai puternică ca niciodată. Prietena ei, cea mai bună prietenă a ei, era în pericol. Ȋși văzu pantera încordandu-se, fiind pregătită chiar în acel moment de un atac. Hotărârea animalului îi dădu putere, reușind astfel să își păstreze calmul.
          -Nu avem timp de pierdut! zice cu o voce rece pe care nu și-a recunoscut-o. Pregătește soldaţii! Ȋn mai puţin de cinci minute trebuie să fim gata pentru a rosti Farmecul de Teleportare!
          Ȋn timp ce se înarma cu arcul și tolba de săgeţi, în  mintea ei nu mai era loc de nimeni altcineva înafară de Cotesa Cassandra. Lumea vrăjitorilor era condusă de către doi tineri fraţi:  Cassandra și Stephan. Contesa, sora cea mică și moștenitoarea de drept, avea o inimă mai mare decât credea cineva că poate avea orice vrăjitoare. Ȋn schimb fratele său era cel mai rău vrăjitor întâlnit în toată lumea magică și  parcă în zadar încerca Cassandra să îl oprească. El nu stătea mult timp doborât.
           Faptul că Iolanda avea titlul de Prinţesă era doar o formalitate, cei trei fiind la egalitate în importanţă, alături de Conducătorul tritonilor și al sirenelor, Marele Duce Adonis. El controla apa şi toată lumea din adâncuri. Ducatul, format din toate apele Pământului, avea capitala în Aquatown, în mijlocul Oceanului Pacific. Adonis, ca toate sirenele şi toţi tritonii, era lacom, mândru şi încrezut, dar putea avea o inimă bună şi rar, milostivă. Cu toate acestea, el nu considera că avea legătură cu ceea ce se întâmpla la suprafaţă, așa că într-o astfel de situaţie el nu ar accepta să ofere ajutor.
           Egalitatea lor în importanţă era din cauza specilor diferite. Dacă cei doi fraţi vrăjitori ar fi acceptat destinul, Cassandra ar fi devenit Marchiză Conducătoare peste toţi vrăjitorii, iar el ar fi rămas la rangul de Conte. Cât timp cei doi trăiau și Stephan refuza să o accepte ca Conducătoare, nici unul nu putea ajunge Marchiz. Pentru a obţine un rang mai înalt trebuia să cucerească teritoriul stăpânit de celălalt. Dacă dorea mai mult, ar fi putut ajunge Împărat sau Împărăteasă a Terrei și a Magiei, prin cucerirea teritorilor stăpânite de Iolanda și de Adonis. Acesta era exact lucrul pe care știa Iolanda că vrea el să îl facă.
           Pegasul pe care urma să călărească o aștepta în faţa castelului, alături de armata pe care o va conduce în Război. Era pregătită de acest moment de când Contele s-a hotărât că e mai superior decât sora lui și a refuzat să mai accepte conducerea ei. Ȋncălecă, întorcându-se cu faţa spre supușii.
          -Ne-am așteptat la acest moment de ani de zile, spuse ea, ridicand tonul cu fiecare cuvant. Ne-am pregătit cum am știut mai bine. Sufletele noastre știu că trebuie să ne ajutăm prietenii. Ştim că împreună vom reuși! Am încredere în voi că veţi lupta cot la cot cu fraţii noștrii! Ȋmpreună suntem de neînfrânt! Ȋmpreună suntem puternici! Ȋmpreună vom câștiga!
          Soldaţii au izbucnit în urale ce însemnau pentru toţi puterea de care erau conștienţi că o au împreună. Marea de armuri se mișca la unison cu glasurile lor puternice. De undeva din stânga, pe un alt pegas, venea spre Prinţesă Lordul Viktor, cel ce a anunţat-o de atac. Ȋn urma lui călărea pe un unicorn vrăjitorul soldat care a fost trimis de Contesa să ceară ajutorul. Veșmântul lui verde se vedea foarte puţin, fiind acoperit de armura strălucitoare.
          -Maiestate, trebuie să plecăm chiar acum! spuse Viktor.
          -Soldaţi, a venit timpul! strigă Iolanda în același moment în care zgomotele au încetat. Spre Inima Naturii!
Lumină albastră,
Vino de niciunde!
Ȋnvăluie-mă în ceaţă,
Ceaţa unui munte!
Fă-mă să pornesc din loc
Şi ca printr-un joc
Să apar instantaneu
Ȋn Inima Naturii!
          Când termină de rostit Farmecul, însoţit de mișcările repezi și elegante ale mâinilor, văzu cum o lumină albastră, ca un cerc, înconjură pegasul pe care călărea și pantera care statea încordată la picioarele lui.
          Nimic nu se mai auzea și nimic altceva înafară de ea, calul înaripat, spirimalul și lumina albastră nu se mai vedea. Ȋntr-o clipă prelungă lumina a disparut. Un luminiș încăpător din mijlocul unei păduri tropicale era tot ceea ce putea să vadă, orbită de razele soarelui. Natura părea îngheţată în timp, neavând nici o reacţie la venirea ei bruscă. Dură cât o respiraţie până ca soldaţii ei teleportaţi să umple luminișul. Cei trei Generali și vrăjitorul au venit spre ea, punând-o la curent cu ceea ce se întâmpla.
          -Contele a fost descoperit înainte să atace, zise vrăjitorul. Vrea să cucerească Inima Naturii, iar apoi să informeze omenirea despre existenţa noastră. Reacţia oamenilor poate declanșa un nou Război Mondial, din disperarea lor de a distruge anormalul și din pura lor înclinaţie spre pericole. Oamenii nu știu că orice ar încerca, nouă nu ne vor putea face atât de mult rău, cum își vor face lor, pentru că noi avem Magia, dar îi putem răni în încercările noastre de a ne apăra. Majoritatea vrăjitorilor sigur vor încerca să înlăture omenirea pentru că vor constitui un pericol pentru copii și pentru fiinţele magice, care nu sunt la fel de capabile să se apere, așa cum suntem noi. Dacă planul îi reușește Contelui, va exista un singur sfârșit: dispariţia omenirii de pe Terra, urmată de mulţi ani de întuneric și teroare. Momentan lupta se dă în pădure, înafara orașului. Cunosc zona și trebuie să vă atenţionez că e mai primejdioasă decât pare. Cel mai bine ar fi să înaintăm în tăcere și să atacăm prin surprindere.
          -De acord, spuse Prinţesa. Ronald, conduci prima armată. Voi incepeti atacul din nord. Jhonatam, conduci armata a doua. Voi veţi veni din vest, după ce Ronald a început lupta. Vicktor, noi atacăm ultimii. Să meregem!
          Generalii își împărţiră soldaţii, iar apoi, ghidaţi de vrăjitor, au înaintat cu toţii în umbra pădurii tropicale. Nici un zgomot, nici un animal, nimic nu se mai înfăţișa înaintea lor. Natura nu mai îndrăznea să vorbească. Soldaţii, chiar dacă purtau armuri de metal, nu dădeau de gol prezenţa lor. Spirimalele celor care aveau mergeau tăcute în urma posesorilor, asemenea unor umbre. Pădurea, totuși, nu le ușura prea mult drumul. Trunchiurile copacilor trebuiau mereu ocolite, iar arbuștii și iarba înșelau privirea și ascundeau gropi nevăzute. După un timp, au început să urce pe un deal care părea nesfârșit. Pegașii își purtau aripile strânse, protejând călăreţii. Nu puteau zbura și trebuiau să ocupe cât mai puţin spaţiu pentru a putea trece printre trunchiurile copacilor. Când au ajuns în vârful dealului,vrăjitorul s-a oprit, iar la un semnal armata încetă înaintarea. Prinţesa veni lângă el, pentru a vedea scena bătăliei.
          Spre groaza și oroarea ei, care în ciuda orelor de tactică și technică militară niciodată nu a asistat la o luptă, imaginea era infiorătoare. Nu mai exista pădure, ci doar un loc imens și pârjolit, cu copaci arși, căzut pe pământ în pline flăcări. Goblinii, soldaţii întunecaţi, și vrăjitorii se luptau mai înverșunat ca niciodată. Vrăjitorii își foloseau puterile secrete pentru a da atacuri magice și extrem de puternice, dar scuturile goblinilor rezistau la orice. Armele lor unse cu magie erau puternice, aproape imposibil de oprit. Ȋn aer plutea mirosul morţii. Cadavre peste cadavre erau împrăștiate pretutindeni, prin pămantul malos care părea că îi primește în braţele lui pe toţi cei de faţă. Era o luptă pe viaţă și pe moarte, în adevăratul sens al cuvântului.
          Părul negru și mătăsos al Prinţesei flutură în vânt în timp ce se întoarse spre ceilalţi.
         -Situaţia e mai gravă decât am crezut. Atacăm acum, cu toţii deodată!Beauregarde Iolanda (2)
         Conduși de cei trei Generali zburători, soldaţii fugeau în jurul câmpului de luptă, pentru a-l încercui. Generalii așteptau comanda Prinţesei. Aceasta își ridică sabia. Se uită la supușii ei, încurajându-i cât de mult putea, deși știa că pe mulţi îi vedea pentru ultima oară. Ei însăși îi era frică. Ȋși lăsă sabia în jos, tăind aerul cu o hotărâre de care nu știa că  are parte, comandând atacul. Urletele zburătorilor nu se puteau compara cu ploaia de săgeţi care a căzut în clipele  următoare peste goblini. Când ultima săgeată și-a atins ţinta, zburătorii s-au aventurat în luptă. Tăișul săbilor definea ritmul luptei. Era ca un cântec trist, dar alert, o luptă teribilă, dar sublimă. Ȋntunericul ce acoperea pământul făcea ca flăcările care stăpâneau natura să se oglindească în armurile argintii ale soldaţilor. Prinţesa dirija atacul supușilor ei, văzând totul din vârful dealului pe care se afla. Era pregătită ca în orice moment să intre ea însăși în luptă, deși viaţa ei era preţioasă, mai ales că nu avea moștenitor și nimeni altcineva înafară de ea nu putea știi când va sosi timpul ca urmașul să fie găsit și instruit pentru a prelua coroana. Dar adrenalina luptei domnea în aer și a cuprins-o până și pe ea.Swarovsky Cassandra-1
        Contele rânji când își văzu noul inamic. Ȋși luă scutul, iar apoi înaintă spre Prinţesă, lovind încă doi zburători în drumul lui. Goblinii începeau să sară pe pegas, dar Prinţesa îi lovea cu sabia ei special făurită, încrustată cu pietre preţioase. Ȋncă o dată dădu pinteni calului înaripat și alergă spre dușmanul ei. Paralel cu ea, pantera alerga spre leul cu coamă neagră, spirimalul Contelui. Pentru câteva secunde, Iolanda a fost prea absorbită de inamicului său pentru a mai vedea restul luptei. Vedea silueta lui înălţându-se tot mai mult pe măsură ce ea se apropia, înconjurat de o aură neagră. Pe faţă i-se vedea un rânjet nepotrivit, văzând în ea un adversar de talia lui. După câteva momente, Iolanda a observat în spatele lui Stephan o persoană ce alerga pe propriul ei unicorn, îndreptându-se spre ei doi. Prinţesei îi săltă inima de bucurie când văzu părul negru-castaniu și ochii ciocolatii, apăraţi de un coif argintiu și de o arumură strălucitoare. Contesa își ataca fratele. Nechezatul unicornului îl făcu pe Stephan să își ia privirea de la Iolanda și să dea ochii cu cea pe care o căuta de când a început lupta.
         Nervos, și-a dat seama că nu se putea pune cu amândouă în același timp, mai ales că se afla între ele, înconjurat. Nu putea risca să își piardă viaţa acum, când trebuia să cucerească lumea. Trebuia să se gândească bine și să acţioneze în cel mai bun mod. Dintr-o dată începu să rostească cuvinte magice, fluturându-și mâna. Dispăru departe de lupta din Jungla Amazoniană, cu tot cu leul-spirimal, dar nu înainte de a le lovi cu un Farmec ce le-a făcut pe amândouă să alunece din șa în mulţimea de goblini slinoși ce se agăţau de hainele lor, rupând și lovind oriunde apucau.
          După ce vrăjitorul dispăru, supușii lui au fost ușor de învins. Unii au reușit să se salveze, teleportându-se și ei. Ȋn câteva minute, în ceea ce a mai rămas din acea zonă de pădure în picioare mai stăteau doar zburători și câţiva vrăjitori aflaţi sub comanda Contesei Cassandra. Lupta s-a sfârșit.
          -Cassandra, ce s-a întâmplat? întrebă Prinţesa, alergand călare spre ea, dorinică să înţeleagă. Cum aţi aflat de atac?
          Din spatele unui copac înca viu și verde, ieșea un bătrân scund, slab, cu o barbă argintie ce îi ajungea pâna la  piept. Purta haine simple, dar frumoase, ceea  ce însemna că nu ducea lipsă de bani. Văzând semnul pe care i l-a făcut Contesa, s-a apropiat tăcut de ele, trecând printre soldaţii care încercau să se regrupeze și  să acorde primul ajutor celor căzuţi în luptă. Ar fi dorit să plece de langă ei cât mai repede pentru că nu-l lăsa inima să vadă astfel de imagini triste, dar nu putea să ignore ordinul Conducătoarei sale.
          -Prinţesă Iolanda, ţi-l prezint pe Alchimistul Albert Brilliant, zise Cassandra respirând greu, fiind obosită din cauza luptei. El a fost cel care a descoperit dușmanii chiar în acest loc și a venit să mă anunţe pentru a ne pune în gardă.
          -Maiestate, am făcut doar ce am crezut mai bine. Am un fiu acasă, e de datoria mea să îl protejez.
           -Bunule om, spuse Prinţesa, tocmai ai salvat Pământul de cel mai mare dezastru. Te vom răsplăti cu orice vei dori.
           -Domna mea, eu nu duc lipsă de nimic. Am suficienţi bani încât să nu îmi mai trebuiască. Am o familie frumoasă pe care o iubesc din tot sufletul. Nu am nevoie de nici o răsplată.
           -Dar așa ceva nu se poate! spuse și Contesa în timp ce leopardul ei toarse, încântat de raspunsul bătrânului. O inimă atât de mare trebuie răsplătită pentru bunătatea ei!
          -Domnă, tot ce îmi doresc este ca, într-o zi, cineva să aibe puterea de a face ce am făcut eu astăzi. Spuneţi că am salvat lumea. Eu îmi doresc că într-o zi cineva suficient de puternic să o salveze din nou, pentru ca răul niciodată nu va dispărea.
           -Prea bine atunci, îi răspunse Prinţesa. Ȋntr-o zi, cineva din sangele tau va avea această putere, cea  mai mare pe care lumea noastră o cunoaște. Amândouă, eu și Cassandra, îţi promitem acest lucru. Va trăi în timpul nostru, iar noi vom avea grijă de el. Bucură-te de familia ta! E cel mai preţios dar pe care îl ai.
          -Pentru a-ţi oferi și ţie o onoare te voi numi Baron, iar acest titlu îl vei lăsa  moștenire urmașilor tăi. Domeniul tău va fi lângă Inima Naturii, suficient de aproape încât să te pot apăra.
          Dar de atunci au trecut foarte mulţi ani, iar în familia Brilliant nu s-a născut nimeni cu puteri speciale care să devină într-o zi un erou. Au uitat cele două de Promisiune, sau o vor împlini?

Elefant.ro - Premium