Arhive pe etichete: Bunicul Timon

Partea a XI-a

 

483615_427368393984444_405630921_n
           Abia mai putea să respire. Încerca cu disperare, dar nu reuşea să preia controlul aripilor. Braţul îi strălucea de la patru zgârieturi pe care le avea probabil de la crengile copacilor. Începuse să o usture, dezmorţindu-se. Presiunea o apăsa pe tot corpul, iar durerea de cap era insuportabilă. Ȋşi vedea moartea cu ochii înlăcrimaţi, ştiind că dacă va supravieţui copacilor cu siguranţă se va lovi de un acoperiş plin de Vrăji de Protecţie. Era biciuită peste tot trupul cu atâta forţă încât nu putea crede ceea ce i-se întâmpla. Mâinile în van încercau să o protejeze. Renunţase la moftul de a rămane cu faţa neatinsă când a realizat că mai poate avea o şansă de a trăi dacă reuşea să se prindă de o creangă mai groasă, dar toate îi fugeau de sub degete ca nisipul. Ȋn schimb se agăţau de pielea şi de hainele ei, sfâşiind-o până la sânge. Totuşi, cel mai mult o dureau aripile. Ramurilele se înfigeau în ele ca nişte suliţe şi tăiau fâşii lungi ca foile rupte în bucăţi. Scoteau un sunet ascuţit şi asurzitor care îi umplea mintea de imagini îngrozitoare. Aripile îi strigau ca din gură de şarpe după ajutor. Pentru o zână nu exista Blestem mai mare decât cel de a-i fi tăiate aripile. Acolo era toată Magia; fără ele nu mai putea face nimic. Odată cu căderea incontrolabilă, o parte din ea rămânea în urmă, înnegrindu-se pe crengi. Îşi lăsa atât Magia, cât şi sufletul. Aripile ei, iubitele ei aripi albe cu pete negre, arătau jalnic, încercând în zadar să îi salveze viaţa. Cum va putea ea trăi fără zbor? Trăia pentru a zbura. Zbura pentru a simţii că trăieşte. Dar nu mai conta. Nu va supravieţui.   
          Un vultur alb începea să se învârtă deasupra ei. Probabil aștepta ca ea să moară. Nu mai avea mult… Natura o rupea deja în bucăţi, de parcă era hrană pentru copacii înfometaţi. Era ca un sacrificiu pe care trebuia să îl plătească lumea în schimbul existenţei Magiei. 

Nu era corect! De ce ea? Ce a făcut ea ca să se termine totul așa? Brusc vulturul zbură în jos, pregătindu-se să o atace. Urma să-şi înfigă ghearele în carnea ei, la fel ca restul naturii. Adio mamă… familie… prieteni… Cristian… Deşi doar s-a gândit la numele lor în timp ce imagini cu chipuri treceau fantomatic pe lângă ea, lăsând-o să se afunde în întunericul pământului care o aştepta jos, simţea că o doare trupul mai tare, ştiind că nu-i va mai vedea. Era singură. I-a dezamăgit pe toţi. Ei o vedeau aşa puternică… Nu se putea întâmpla asta. Nu se putea. Îşi simţea sângele bubuind în tot trupul, iar inima, deşi era îngheţată de frică, încă bătea. Nu era înfrântă; nu încă. Vedea imagini fugare; totul zbura pe lângă ea. A încercat să se concentreze asupra a ceea ce o înconjura, dar tot ce putea vedea erau razele de lumină care treceau printre frunzele şi crengile copacilor, lăsând aparenţa unei zile senine. Poate că aşa era mai bine. Poate asta era ceea ce trebuia să se întâmple. Dintr-o dată două mâini o smulseră din cădere, prinzând-o de talie atât de strâns încât simţea că se sufocă. Totul se învârtea cu ea. Sau ea şi mâinile ce o ţineau se învârteau? Nu mai înţelegea nimic. Leşină.
 
* * *
 

            Irina cobora scările spre Laboratorul tatălui ei, condusă de mătușa Natalia. Capul începea să o doară, fiind din ce în ce mai ameţită. Nu putea să vadă scările sau pereţii holului. Se mişca ca prin vis. Totul era halucinant. Îşi aminti de o tehnică a Vindecătorilor: arătau pacientului două degete şi îl întrebau câte vede. Îşi întinse şi ea mâna dreaptă în faţă. Deşi ştia că sunt doar două degete ridicate, ea văzu patru. Văzu buzele mătuşii sale spunând ceva, dar nu auzi nimic. 
            Luminile slabe ale torţelor agăţate pe pereţi o orbeau. Natalia o ţinea atât de strâns de talie încât o durea. De unde avea mătuşa atâta forţă? Hainele o strângeau pe tot corpul. Era într-un uragan? Văzu mâna Nataliei întinsă spre clanţa uşii. Apoi totul se întunecă. 
            Dintr-o dată se afla undeva în aer. Nu vedea nimic bine, doar mult albastru care se împletea cu verde. O ustura braţul cumplit și simţea firișoarele reci de sânge cum acopereau rana. Dădu cu cotul de o suprafaţă subţire și foarte firavă. Își dori ca suprafaţa să nu o mai deranjeze, iar în clipa următoare, aceasta dispăru. Atunci apucă să vadă că era deasupra unei păduri ciudate, care nu avea liane şi păsări exotice. Printre coroanele copacilor se vedeau flori gigantice întoarse cu susul în jos. Ce făcea ea acolo? Sub ea părea să fie un oraş înecat în plante. Copacii, în special brazi, umbreau grădinile și străzile de piatră. Cele două mâini care o ţineau înfășurate în jurul taliei au îndreptat-o spre o femeie. Mâinile erau prea puternice ca să fie ale mătuşii Natalia. Femeia din faţa sa era o zână. Avea aripile albe cu pete negre, absolut magnifice. Era uscăţivă, cu faţa alungită și cu o aluniţă pe obraz. Ar fi fost mai frumoasă dacă expresia feţei sale era mai veselă. Avea chipul alb de spaimă și ochii mari, speriaţi. 
            -Dumnezeule! exclamă ea. Ce s-a întâmplat, tată? De ce are Corina zgârieturile astea? Ai văzut ceva care să o atace? 
            Corina? Sigur îi greșise numele. Pe ea o chema Irina. Și cine era femeia? 
            -Nu, Monica, nu am văzut nimic, răspunse bărbatul care o ţinea. Nu îl putea vedea, dar după vocea lui groasă și-a dat seama că era bătrân. Nu a atacat-o nimic, poate doar ceva invizibil. Ar fi bine să ne întoarcem acasă cât mai repede. Ocupă-te acum de răni. Oprește-i sângerarea. Mă întreb dacă nu e o legătură cu geamăna ei. Oare asta să fi păţit Irina chiar acum? 
            Femeia îi dădu ascultare. O simţea cum îi umbla la braţ, și o auzea spunând „ draga mea nepoată, te vei face bine”, dar ea nu mai vedea nimic. I-se înceţoșase privirea și adormi. 

 

            Când a deschis ochii era pe canapeaua din sufragerie, privită de doi ochi albaștri-cenușii. Îi văzu ca prin ceaţă, până se trezi complet. Avea atâtea întrebări și nici măcar nu știa cu ce să înceapă. Cine era Corina? Exista măcar, sau era doar o închipuire? De unde o cunoașteau cei doi? A fost totul doar un vis? 
            -Ești bine? o întrebă Sigrun. 
            -Da. Unde sunt ceilalţi? 
            -Sunt aici, cu noi. Ţi-am dezinfectat rănile, iar mătușa ta a preparat un Leac. Nu sunt zgârieturi adânci, se vor vindeca într-o săptămână. Totuşi… 
            Irina îşi privi mâna stânga. Un bandaj din pânză alba era înfăşurat în locul în care erau cele patru zgârieturi. S-a hotărât în gând că nu era momentul să pună întrebări legate de ceea ce văzuse. Ce rost ar fi avut? A fost doar un vis. 
            -Totuşi ce, Sigrun? 
            -Nu ar fi trebuit să aibe un astfel de efect asupra ta, diferit de cel al unor zgârieturi normale. Nu înţelegem de ce ai leşinat. 
            Le-a spus că după atac a durut-o capul. Apoi s-a trezit în aceea cameră. Altceva nu mai știa. 
            -Măcar bine că ești bine, îi spuse Will fiicei sale. Am fost foarte îngrijorat când te-am văzut pe scările Laboratorului. Natalia era în şoc. Noroc că Sigrun venea să ne spună că mama aducea bandaje. De la ea am aflat şi noi ce s-a întâmplat. Trebuia să veniţi la noi de la început. 
            -Nu era timp, Will, zise Natalia cu o voce guturală. 
         ashley-green-the-apparition-600x371   Stătea adunată pe un fotoliu cu o pernă udă de la lacrimi în braţe şi cu porumbelul-spirimal culcat pe ea. Erau prea multe pentru o singură zi. Înainte să se trezească Irina a cedat nervos şi a început să plângă şi să strige că lumea se ducea de râpă, Contele avea mai multă Putere şi putea controla animalele şi tot el era cel care a trimis Leul să atace Inima Naturii. Mama ei nu îi era de niciun folos. Sophia era prea obosită şi nu mai vroia să audă strigăte şi să vadă lacrimi. Erau suficiente emoţiile pe care le avea pentru Irina ca să se mai poata concentra şi la altceva. A fost nevoie de toată răbdarea lui Will şi a lui Sigrun pentru ca Natalia să se liniştească. 
            -Vreau ca petrecerea să continue, spuse Natalia şi toţi ceilalţi au acceptat de dragul ei. 
            În scurt timp aperitivele erau servite. În mod miraculos orice supărare a trecut. Era efectul Magiei Albe, care îi aduna pe toţi în armonie. 
            În camera ei, Irina îşi rearanja părul pentru cină, în timp ce Sigrun se machia, rujul și trusa de farduri plutind în aer. Cu degetele arătătoare ale ambelor mâini controla cele două piaptăne care se loveau ușor în încercarea lor de a demonstra care e mai bun. Se gândea că ar trebui să îi spună lui Sigrun despre visul ei. Vocea acelui barbat i-se părea cunoscută. Cu siguranţă a mai auzit-o undeva în acea zi. 

             -Ştii, Sigrun… 

        64th Annual Directors Guild Of America Awards - Arrivals    Privi cu coada ochiului faţa zâmbitoare, fericită și plină de entuziasm a verișoarei. Lângă ea vulpea polară ţopăia şi încerca să atragă atenţia. Era fericită. Totul s-a terminat cu bine. Nu dorea să îi strice bucuria de a fi cu familia. Mai bine nu spune nimănui. 
            -Ai spus ceva, draga? Ești gata? Ar trebui să mergem. Să nu-i lăsăm să se distreze fără noi! 
            În timp ce ieșeau din cameră şi mergeau pe hol, Irina se gândea la părinţii lui Sigrun. Mama ei era sora mai mică a Sophiei. În Islanda l-a cunoscut pe tatăl lui Sigrun, un renumit Alchimist. Ca toate rudele de sânge, sora Sophiei avea părul negru. Soţul ei își purta părul lung, blond platinat cu reflexii argintii, întocmai ca cel ai fiicei sale. Aveau doar o fată şi o iubeau foarte mult. Tatăl lui Sigrun s-a obişnuit repede cu viaţa în familia Brilliant, dar nu a devenit atât de cunoscut ca părinţii lui Will. 
            Irina uneori îşi imagina cum a arătat mama ei. Cu siguranţă a fost blondă, cu pielea albă, catifelată. Probabil că a fost înaltă, aşa cum era şi ea. O vrăjitoare foarte frumoasă şi o Alchimistă inteligentă. Ar fi vrut să afle mai multe despre ea, dar nu ştia cum.
            Fără să-şi dea seama când, a ajuns în sufragerie. 
            Lumina camerei era slabă, abia se vedeau siluetele întunecate ale bunicilor şi a lui Will. Natalia intră ţinând în mâini un tort verde cu fructe şi atunci toţi au început să îi cânte „La mulţi ani!”cu voci melodioase, iar din luminile de pe tort au început să ţâșnească artificii. Glazura verzuie strălucea în toate nuanţele în urma siropului pe care Irina singură l-a preparat. Şi-a dorit noroc. Cât mai mult noroc! Suflă în tort chiar când o mulţime de steluţe argintii pocneau prin toată camera. 
            După ce fiecare primi câte o felie, bunica Sophia a ridicat un pahar de şampanie, anunţându-i pe toţi că vrea să ţină un toast. 
            -Pentru raza de soare, îngerul din familia Brilliant! 
            -Pentru Sonny! au zis toţi.

Partea a VII-a

          Locuitorii dintr-o metropolă aflată în cealaltă parte de lume nu aveau parte de un soare atât de luminos, dar puterea sa se simţea alături de umiditatea ridicată a pădurii. Coroanele dese ale copacilor amazonieni delimitau cerul într-un mod rar, uluitor, iar puţinele raze de soare care se strecurau printre frunze erau singurele surse de lumină naturală pe care le aveau locuitorii vrăjitori.
          Străzile umbrite şi răcoroase erau adesea pustii. Uneori câte o ceată de maimuţe se certa pe fructele din grădina unui vecin, şi nu mare era mirarea când peste câteva zile, vrăjitorul respectiv se lăuda cu noua lui seră subterană.
          Casele de piatră sau, cele mai sărace de lemn, erau joase, fără multe etaje, dar cu pivniţe sau cu camere sub nivelul pământului. Acoperișurile erau aproape plate, dar aveau vârfurile puţin ţuguiate şi pe ele atârnau liane şi plante căţărătoare. Erau de fapt o cortină împletită de frunze prinsă cu sfoară la mijlocul casei şi ridicată în sus, formând astfel vârful ţuguiat. Frunzele special cerate erau întărite printr-o Vrajă rostită de proprietarul casei în fiecare an, în cel mai bun caz, pentru că de obicei maimuţele şi alte animale ale junglei distrugeau aceste capodopere vrăjitorești de fiecare dată când se lăsa noaptea.
          Pe un deal la fel de împădurit ca oraşul o vilă din cărămidă, cu trei etaje şi mansardă, era ascunsă privirilor. Era mare, de culoare albă cu ornamente verzi, unele fiind din plante, cu un acoperiș ţuguiat, cu ţigle maroniu deschis, împodobite cu plante căţărătoare ce acopereau şi unii pereti, şi cu liane ce atârnau până la primul etaj. Ferestrele ei erau mari, lăsând să pătrundă lumina slabă. Curtea era mărginită de un gard înalt cu ţepuşe, din fier şi piatră.
          O singură familie, destul de importantă în societate, serba această zi. Împlinirea a cincisprezece ani de la naşterea Irinei Brilliant era un eveniment la care nu trebuiau să lipsească cele mai importante rude.
          Ştiind că fata nu era crescută de ambii părinţi, sora mai mică cu patru ani a lui Will venise în urmă cu câteva zile pentru a organiza petrecerea. Mătușa Natalia îi invitase pe părinţii ei, bunicii copilei din partea tatălui, și pe o verișoară primară, Sigrun, de care Irina era atașată foarte mult. Aceasta era petrecerea privată pe care Natalia a insistat să o organizeze în familie, după ce și-a dat seama că dineul ţinut cu o vineri înainte- la care a participat elita orașului- nu era petrecerea pe care fata și-o dorea.
          Ceasul de pe noptieră arăta ora 10:45 când Irina se trezi din somnul liniștit, fără vise. Afară auzea binecunoscutele cântece ale păsărilor exotice, însoţite de murmurul permanent al insectelor. Camera ei albă părea ruptă de natura verde de afară. Mișcându-se ușor, auzi ceva căzând cu zgomot pe podea.
          -Cadouri! strigă ea și începu să desfacă entuziasmată cutiile.
          De la bunica Sophia şi bunicul Timon.
          Găsi înăuntru o carte de Vrăji şi Farmece complexe, care erau peste nivelul pe care îl făcea ea la cursuri. De la mătuşa Natalia primi un set de bijuterii elegante, iar de la mătușa şi unchiul lui Will un portret de-al ei, în ramă maronie cu cristale în colţuri. Ca să îl poate admira tot timpul îl aşeză pe noptieră. Foarte bucuroasă a fost şi când a desfăcut cadoul de la verișoara Sigrun. O mulţime de haine, din colecţia primăvară-vară a anului următor erau împachetate şi aranjate cu mare grijă într-o cutie purpurie. Pe lângă mulţimea de bomboane, prăjituri şi plăcinte primite de la multe alte rude pe care nici nu ştia că le are, găsi şi o cutie înfăşurată în hârtie galbenă lucioasă.
          -Sigur e de la tata!
       inelul de la will   Era cel mai frumos cadou deoarece conţinea două lucruri pe care le iubea foarte mult: o carte de Alchimie ce avea şi Leacuri şi Poţiuni şi o cutiuţă mică de bijuterii. Din toate domeniile Magiei, Irina prefera Alchimia, moștenind acest lucru de la familia tatălui său. După ce absolvea un Colegiu sau un Liceu, urma să devină Ucenic Alchimic la un Maestru. Din nefericire, legea interzicea ca Maestrul să fie rudă cu Ucenicul, aşa că tatăl ei de mulţi ani căuta o persoană de încredere pentru fiica lui. Cutiuţa de bijuterii conţinea un inel micuţ, de aur, cu un diamant sub formă de stea pe care era blazonul familiei sale, cu care se obișnuise de când era mică. Își puse inelul pe degetul mic și nu înceta să îl privească. A fost învăţată că era o mare onoare să primească o bijuterie cu blazonul familiei, pentru că însemna că era deja suficient de mare încât să facă familia mândră și să ducă tradiţia mai departe. Pentru a primi blazonul de la un al membru al familiei, trebuia ca toţi să fie de acord că avea calităţile necesare: eleganţă, stil, comportament de nota zece, iar modestia să fie nelipsită.
          Nu știa de ce sau de când familia ei era o casă nobiliară, cum de tatăl ei avea curtea până în adâncurile pădurii sau de ce aveau un blazon, dar ei îi plăcea acest lucru. Încercase anul trecut să caute prin documentele vechi ale familiei, sperând că poate găsi ceva în legătură cu casa sau cu familia ei, dar a fost descoperită de Doamna Mika, Doica şi Dădaca ei, care a certat-o spunându-i că nu are ce căuta acolo. Deși nu mai avea nevoie de o Dădaca, tatăl ei a dorit să o păstreze pe Domna Mika pentru a avea grijă de fiica lui, să o înveţe și să o supravegheze, el fiind de cele mai multe ori în Laborator afundat în munca sa sau în birou preocupat de grijile domeniului său care cuprindea unul din cartierele orașului.
          -A, te-ai trezit deja! o sperie o voce familară.600full-ashley-greene
          Era mătuşa Natalia. În mâini ţinea o tavă cu micul dejun: clătite cu glazură de mentă şi o cană cu lapte, iar pe umărul drept stătea spirimalul ei, un porumbel alb.
          -Doar mă ştii. Cum să uit eu de ziua mea?
          Natalia zâmbi şi îşi flutură părul şaten pe spate. Era o femeie tânără, frumoasă, dar prea ocupată pentru a-şi găsi marea iubire. Lucra la un Leac împotriva bolilor de piele, fiind o Tămăduitoare cunoscută în Grecia, ţara în care a reușit să-și găsească atmosfera potrivită pentru lucru. Mereu purta un colier pe gât, de aur, şi multe brăţări subţiri care zdrăngăneau la fiecare mișcare.
          -Vom avea musafiri. Trebuie să arăţi sclipitor astăzi, mai ales în fata părinţilor mei. Ei au fost primii care-au vrut să primeşti blazonul. Hai, trebuie să te aranjezi acum! Nu fă multă dezordine! Menajera și ceilalţi angajaţi au liber astăzi, adaugă ea când ieşi pe ușă.
          În mai puţin de o oră Irina era pregătită pentru a primii invitaţii. Stând singură pe hol, încerca să audă un zgomot ca să îşi de-a seama unde sunt ceilalţi din casă. O linişte apăsătoare venea atât de afară cat şi din casă.
          -Tată? Natalia? Pe unde sunteţi?
          Cineva? Oricine? Simţi o briză rece la spate şi se răsuci ca arsă. Nu era nimic acolo înafară de uşa de lemn a camerei ei. Singur îi făceau o glumă! S-au ascuns pe aici pe undeva cu toţii. Poate în bibliotecă? Coridorul rece de piatră stătea tăcut, înfricoşând-o si mai mult. În bibliotecă… unde sunt cărţi de groază cu vampirii care atacă fetele pentru sânge. O muşcătură era suficientă ca să… Ca să ce? Ce se întâmpla dacă o muşca? Totuşi, un vrăjitor priceput li-se poate împotrivi, dar ea?
          -Cine-i acolo? întrebă ea abia şoptit.
          Se auzi un scârţâit lung. Nicio uşă nu se mişca-se, iar scârţâitul continua să se audă. O fi vântul… Dar de ce se apropia? Cum era posibil aşa ceva? Era un truc de vânător de-al vampirilor! Era un vampir în casă! Mereu a fost fascinată de asemenea creaturi, dar să le vadă pe viu când nu ştia nimic concret despre ei? Trebuia să ajungă la tatăl ei! Dar dacă cobora pe scări acolo ramânea. Cum să plece ea de acolo? Unde să se ascundă?
          -Uşa asta ar trebui unsă, spuse o voce de bărbat.
          Vedea în faţa ei uşa de sticlă a bucătăriei. Bărbatul care vorbise o cerceta atent, închizând-o și deschizând-o. Primul lucru pe care l-a văzut Irina la el era cicatricea în formă de „z” de pe braţul lui puternic. În ce casă erau? Cine era el? Unde era ea? De ce avea sentimentul că-l cunoaşte?
          Îl cercetă atent şi spre bucuria ei nu părea să fie vampir. Deşi avea pielea albă semăna mai mult cu nuanţa piersicii decât cea a porţelanului. Privirea lui, cu ochii ciocolatii, nu avea nici un strop de Magie Neagră. Părul blond închis îi stătea drept, puţin ciufulit.
          Casa era toată de sticlă colorată cu modele. Era atât de luminoasă încât se întreba cum de nu o dureau ochii. Într-un mod ciudat totul i-se părea familiar, iar ea era fericită.
          -O repari tu altă dată, Daniel, zise o voce de bătrân. Acum e sărbătoare.
          Abia atunci Irina îşi dădea seama ca cei doi nu vorbeau în engleza, ci în română, una din cele patru limbi pe care ea le învaţa încă de când era mică.
          Se simţea dintr-o data mai bine, ştiind că Daniel nu îşi va face de lucru tocmai de ziua ei. Îi mulţumi în gând bătrânului, dar abia după ce a făcut-o s-a întrebat de ce simţea ceea ce simţea. Ce se întâmpla cu ea?
          Îşi dorea să se întoarcă pe vârfuri și să-l vadă pe bătrân, dar corpul nu o asculta. Avea sentimentul ca ştie foarte bine cum arată. Un bătrân înalt şi slab, cu părul cărunt şi cu nasul cârn. Semăna cu un vultur pleşuv sur, dar ea era obişnuită cu el. Cum să fie obişnuită dacă nu îl cunoştea? De unde ştia ea cum arată?
          Auzi pe cineva în spatele ei şi întoarse doar pentru o secundă capul ca să vadă un băiat mai înalt decât ea dând-o uşurel din drum.
          -Vlăduţ, vii și tu în oraş? întrebă ea, neştiind de ce.
          Ar fi vrut ca măcar acum când vorbea cu el să se întoarcă şi să-l mai privească odată, dar corpul nici de această dată nu o asculta. Stătea pur şi simplu şi se uita la bărbatul numit Daniel care încerca să repare pe tăcute uşa, fără să îi atragă atenţia bătrânului.
          -Nu. Am fost anul trecut la Festival.
          -Eu de abia aştept, îi zise ea băiatului pe care simţea din nou că îl cunoaşte şi pe el. Anul acesta sigur va fi cu noroc!
camera Irinei-acasa          Dintr-o dată imaginea dispăru, iar ea stătea singură pe holul rece şi pustiu din casa sa. Ce-a fost asta? Totul era aşa de real. Cum de corpul ei nu o ascultase? De ce îi cunoştea pe cei trei? Unde a fost? Cuprinsă din nou de frică, fugi în dormitor şi se îngrămădi în fotoliu. Auzi paşi pe scări şi îi recunoscu ca fiind a Nataliei. Nu se mişcă din poziţia ei nici când mătuşa sa deschise uşa şi nici când o întrebă ce păţise.
          -Tatăl tău te așteaptă în Laborator, îi spuse Natalia, văzând că nu poate scoate nicio explicaţie de la ea, deși i-a promis că îi va da un bol mare de budică dacă îi va spune.
          Irina încuvinţă din cap şi începu să coboare scările.
          Laboratorul, o cameră subpământeană plină de Substanţe, Leacuri şi Poţiuni era locul în care Alchimistul William Brilliant îşi petrecea majoritatea timpului. Era întuneric, dar și lumină, fiecare lucru sclipind mai mult sau mai puţin. Deși pereţii păreau că sunt într-o continuă luptă cu luminile supărătoare, atmosfera călduţă, fotoliul mare și alb, dar și mesele imaculate îl făceau să fie un loc primitor. Era împânzit cu ceaune, pahare, ustensile, tuburi răsucite, ingrediente ciudate și foarte rare, mii de foi ce conţineau rapoarte, rezultate, calcule și instrucţiuni. Avea patru rafturi lungi cât un perete împodobite cu cărţi neprăfuite și folosite toate aproape în fiecare săptămână. De nelipsit erau şi mulţimea de ceasuri aflate pe fiecare suprafaţa plană. Exista și o nișă care niciodată nu era deschisă când se afla Irina în Laborator sau când Will urca sus, în casă. Fata bănuia că acolo sunt ascunse măturile zburătoare și bagheta tatălui și cele ale angajaţilor, dar nu era sigură.
          -Ai nevoie de mine, tati?
          Simpla lui prezenţă o facu să uite de orice grijă. Cu el se simţea în singuranţă.
          -La mulţi ani, Sonny, rază de soare! Da, am nevoie de tine. Vreau să faci o Esenţă de mentă. Formula e chiar pe măsuţa de lângă tine. Îmi pare atât de rău că trebuie să lucrez și de ziua ta, dar Poţiunea nu poate aștepta. După ce adaug infuzia de plante voi termina pe ziua de azi.
          -La ce-ţi va trebui siropul de mentă? întrebă fata în timp ce lua foaia de pe masa plină de Substanţe luminoase.
          -A, nu mie! exclamă Will aproape râzând. Mie nu-mi va fi azi de folos, în schimb Natalia are nevoie pentru prăjituri.
          -Nu mă vei ajuta? E prima oara când nu mă ajuţi! Nu o lăsa pe Natalia să o pună în prăjituri! Voi otrăvi întreaga familie! spuse Irina îngrijorată.
          -Nu vei otrăvi pe nimeni, îţi va ieşi la perfecţie, o liniști Alchimistul. Am încredere în tine.
          -Să nu spui că nu ţi-am zis!
          Deşi mustăci pesimistă, cercetă lista. Nu era greu de preparat. După ce își pregăti toate instrumentele de care ştia că va avea nevoie se apucă de amestecat şi de turnat uleiuri. Bufniţa lui Will o supravegea de pe un raft. O făcea să se simtă în siguranţă, ştiind că între tatăl ei şi bufniţa cea albă existau doar diferenţe fizice. Cum Will putea prepara o Poţiune, aşa putea şi Buhu. Exact în cinci minute şi trei secunde siropul magic a fost gata.
          -Poate o voi mai ajuta pe matuşa Natalia şi la altceva, spuse fata şi ieşi din Laborator grăbită.
          Urcă scările în fugă, vărsând pe covor trei picături de sirop- ca de obicei- care începură să sclipescă, şi fugi în bucătărie sperând să-şi găsească mătușa acolo.
          -Sărbatorita mea dragă! strigă o voce cunoscută.
          -Verișoară Sigrun! Nu pot să cred ca ai venit!936full-amber-heard
         Era cu un an mai mare decât Natalia. Acum şapte ani când a întâlnit-o prima oara, Irina a fost foarte bucuroasă să vadă că are o rudă de sânge cu părul blond, chiar dacă era neted, de culoarea platinei. Ochii ei verzi ca jadul păreau că zâmbesc în orice moment, iar pielea alb-rozalie era catifelată, în ciuda vântului aspru din ţara ei natală. Înaltă si mlădioasă, cu farmecul nordic nelipsit, era mai puternică și mai curajoasă decât Natalia.
          Era născută în Islanda, tatăl ei fiind un renumit Alchimist din acele locuri. Locuia într-un mic port aflat în apropierea capitalei oamenilor, convieţuind în pace cu aceștia, dar și cu elfii. Deși elfii erau nevoiţi să își acopere urechile lungi, pentru familia ei și pentru celelalte familii de vrăjitori era mult mai ușor să iasă pe stradă şi să nu fie descoperiţi. Spre surprinderea ei, Sigrun îşi afla corespondentul animal într-o vulpe polară pe care a găsit-o într-una din expediţiile ei. Era doar un pui, dar ea a crescut-o si a educat-o. Când a aflat cum putea avea un spirimal s-a decis să rămână pentru totdeauna cu micuţa ei.
          Mătușa Natalia şi Sigrun erau total diferite ca înfăţișare. Natalia avea ochii verzi strălucitori și calzi, iar părul șaten voluminos, lung până la umeri. Faţa ei era ușor ascuţită, mică, ca de copil. Era doar puţin mai înaltă decât Irina. Cu pielea ușor bronzată și mâinile mici, delicate, părea doar o copilă, dar pentru Irina ţine locul mamei.
          -La mulţi ani, scumpa mea! exclamă bucuroasă verișoara.
          -Ai terminat siropul? întrebă Natalia preocupată.
          Îl luă repede din mâinile Irinei- care se mira în sinea ei că nu îl scăpase cu totul pe jos- şi îl turnă deasupra blatului tortului şi al prăjiturilor.
          -Un tort făcut în casă e cel mai sănătos, zicea Natalia. Vroiam să-l fac astăzi pentru că e mai bine să-l mâncăm proaspăt făcut.
          -Acum vrea să-şi arate talentele de Tămăduitoare, îi şopti Sigrun Irinei.
          -Te-am auzit! Oricum, nu asta era intenţia mea. Nu credeţi că e mai bine să ne bucurăm de munca noastră după ce am terminat-o?
          Tămăduirea era o ramură a Alchimiei care se ocupa doar cu Leacuri şi Poţiuni de Vindecare. De obicei Alchimiştii nu erau foarte interesaţi de Vindecare. Cu timpul cei care se ocupau cu acest domeniu au fost numiţi Tămăduitori dacă creau Leacuri, sau Vindecători dacă foloseau Leacurile. Toţi Tămăduitorii doreau să obţină Elixirul Vieţii, o Substanţă care putea trata orice, inclusiv îmbătrânirea. Pentru această Substanţă trebuiau mai întâi să obţină Piatra Filozofală, dar până acum nici unul din cei care au încercat nu a reuşit.
           Alchimiştilor le plăcea mai mult partea de Cercetare, care avea două obiective, dar unul singur era principal: transformarea metaleleor în aur sau argint. Cu timpul cei care lucrau la acest proiect erau din ce în ce mai puţini, cei mai mulţi renunţând în favoarea celui de-al doilea obiectiv: preparearea unor noi Poţiuni sau Amestecuri, cu diferite întrebuinţări. Familia Brilliant era una din puţinele care se ocupa de ambele obiective, dar pe primul îl ţineau secret, pentru siguranţa lor.
           Linguri mari de metal amestecau singure în oalele cu budincă, în timp ce unele cuţite tăiau fructele. Chiuveta spăla vasele murdare, în timp ce aragazul își aprindea ochiurile când una din cele trei pocnea din degete.
          În timp ce ele găteau s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Natalia se grăbi să întâmpine oaspeţii, uitându-se pe furiş la ceas.
          -Am întârziat puţin. Credeam că nu ne mai primiţi, se auzi o voce puternică de bărbat.
          -Cum să nu te primim, tată? întrebă Natalia surâzând.
          -Bunicule Timon! exclamă sărbătorita şi se aplecă spre braţele larg deschise.
          După câteva momente, amândoi s-au depărtat ca să se privească mai bine. Bunicul era un vrăjitor scund şi grăsuţ. Nu mai avea niciun fir de păr pe cap, dar barba lui tunsă şi mustaţa îngrijită îl făceau oarecum respectabil. Degetele lui dolofane o împingeau usor pe Irina spre braţele deschise ale bunicii.
          -La mulţi ani, Sonny, rază de soare! îi spuse bunica Sophia. Ai primit cadoul nostru? Vrăjile şi Farmecele îţi vor fi de folos.
          -Ai mare dreptate, dragă! adaugă bunicul. Mare dreptate!
          Sophia era puţin mai înaltă decât el, cu părul lung, sur şi drept, mereu prins într-o coadă. Avea faţa rotundă cu obrajii plinuţi şi mai tot timpul o urmărea un miros de prăjituri. De fiecare dată când se gândea la ea, Irina îşi amintea zâmbetul ei plin de viaţă şi dexteritate neobişnuită. Când Irina era mai mică, într-o seară de Crăciun, bunica salvase bradul bogat împodobit. Globul cu oameni de zăpadă de care trase copila a fost bine prins în acele imensului brad, iar acesta se prăbuşea peste fetiţă şi masa plină cu delicatese când bunica venise din camera alăturată. În doar câteva milisecunde rostise un Farmec Scurt de Oprire şi îl ţinuse suficient de mult încât ceilalţi să aibe timp să îndrepre bradul şi să o îndepărteze pe Irina cea năzdravană. Ce-i plăcea cel mai mult Irinei la acea amintire era râsul bunicii, care era atât de molipsitor încât până şi Natalia ce avea faţa albă de spaimă începuse să râdă, doar auzind-o.
          Nici unul din bunici nu avea un spirimal. Bunica a crezut tot timpul că animalele sunt murdare, iar pentru ea, o iubitoare a curăţeniei în exces, nu exista un spirimal potrivit. Bunicul nu se considera capabil să răspundă pentru un suflet nevinovat. Considera că unui animal îi este mai bine fără el, decât cu el. Amândoi erau de părere că un animal este o grijă în plus, iar ei aveau nevoie de cât mai mult timp posibil pentru invenţiile lor. Niciodată nu au înţeles cât de frumoasă era legătura de suflet dintre un vrăjitor şi un animal magic, pe care Irina o aprecia foarte mult.
          -Ce gătiţi? întrebă bunica curioasă.
          Natalia și Sigrun s-au bucurat de ajutorul primit de la bunica Sophia. Fiind o mare perfecţionistă în aproape orice, bunica devenise o mare bucătăreasa, iar cu tigaia în mână făcea minuni.