Arhive pe etichete: Bunicul Gabriel

Partea a XII-a

 
531811_318541401533811_378530065_n          A fost doar un coșmar? Trăia? Nu putea să se miște. Se simţea ca lovită de autobuz și călcată în picioare de o herghelie de cai. Totuși, se simţea, ceea ce însemna că era vie și totul a fost real. A încercat să își deschidă ochii și a durat puţin până să se obișnuiască cu lumina puternică. Nu avea suficientă energie ca să se poată ridica în capul oaselor. Era ca după o operaţie. Adevărul e că nu știa ce s-a întâmplat cât timp a  adormit. Nu știa nici în ce zi e. Pe tot corpul avea bandaje strânse. Capul o durea îngrozitor în timp ce frânturi din memorie îi reveneau în minte. Cum de trăia? Cui îi aparţineau mâinile acelea? Ce se întâmplase cu aripile ei?
          -Ești bine, copilă? o întrebă o voce blândă.
          Un căţel veni în grabă şi începu să o lingă pe faţă. Se ridică în capul oaselor cu efort şi cu o mână încercă să o dea pe Flafy de pe ea.
          -Cred că da, mamă. Ce s-a întâmplat?
          -Nu știm nici noi. După ce ai leşinat ai fost adusă acasă. Erai plină de zgârieturi. Eu și Monica te-am tratat cum am ştiut mai bine până când a sosit Vindecătoarea. Ea ţi-a tratat şi aripile. Nu mai poţi folosi Magia până nu îşi revin. Nu ştim ce te-a atacat. Nimeni nu a văzut vreun animal sau vreo pasăre zburând acolo unde eraţi voi.
          -Am văzut când cădeam un vultur alb…
          -Nu era nici un vultur, râse Elena. Era bunicul tău.
Mama tăcu apoi, cercetând-o din privire. De când a început să vorbească, Corina părea mai bine. Când a intrat în cameră era mai ameţită, dar cu fiecare secundă care trecea prindea puteri. Aşa a fost întotdeauna: mereu o luptătoare. Chiar dacă era la pământ, ca acum, era în stare să se ridice şi să o ia de la capăt.
-Ştii, Iuliana vroia să continuăm petrecerea. Nu e nevoie, dacă nu te simţi bine.
          -De fapt, mă simt perfect.
          Chiar era. Se părea că, deşi avea mai puţină Magie în ea, era suficientă cât să îşi revină. Dar cum era posibil? Era o senzaţie ciudată, ca şi cum îşi lua energia de la altcineva. În continuare corpul îi era epuizat, dar în acelaşi timp ar fi putut să danseze.
          Toate privirile s-au întors spre ușa sufrageriei atunci când ea a intrat înăuntru, însoţita de Elena şi Flafy. Unii au răsuflat ușuraţi, alţii se puseră pe plâns, dar toţi s-au îngrămădit să o îmbrăţișeze. Îi erau puse întrebări, în timp ce se vorbea zgomotos, neînţelegând nimeni nimic. Când s-au mai împrăştiat prin cameră, Corina s-a aşezat pe canapea lângă domnul Gabriel.
          -Bunicule, spune-mi! Ce s-a întâmplat?
          -Când zburam nu era nimic în jur în afară de noi trei. Nu înţeleg ce s-a întâmplat acolo sus. Eu cred că e posibil să te fi atacat un spectator de la paradă. Probabil ca a fost un Blestem făcut din invidie pentru că tu ai primit coroana.
          În timp ce petrecerea continuă, Corina se gândea la rănile pe care le avea pe tot corpul. Să fie întradevăr un Blestem? De ce ar fi cineva atât de invidios pe ea încât să o Blesteme? Să o fi atacat cumva inelul de la acel necunoscut? Să posede acesta puteri magice întunecate? Atunci de ce i-a zis mama că e de la un prieten de familie? Un prieten nu ar fi atacat-o. Şi cine era misteriosul prieten? De ce i-a dăruit un inel atât de scump, din aur subţire cu un blazon din diamant? Ce însemna blazonul?
Dianna-Agron-glee-26224211-500-410            Razele lunii luminau slab printre crengile copacilor patul Irinei. Nu putea să doarmă. Visul a fost prea real. De când se ştia avea astfel de vedenii, dar nu erau tot timpul aceleaşi persoane. Era sigură că are o boala mintală. Când era mai mică i-a spus tatălui ei, dar el i-a zis că are o imaginaţie bogată. Acum nu mai credea că e doar imaginaţia ei. Întreaga ei fiinţă era trimisă în acea lume imaginară, de parcă s-ar fi teleportat într-un alt univers unde avea o altă familie. Ar fi vrut să-i spuna cuiva, dar ştia că nu o va crede nimeni. Mai rău, era posibil să o trimită într-un ospiciu. Şi cu toate astea, chiar a simţit mâna caldă a femeii aceea, Monica. A simţit mirosul sângelui ei îmbibat în haină. Şi în plus era ceva ciudat cu femeia aceea. Nu știa de ce, dar părea că o cunoaște. Ochii ei albaștri… părul blond închis…  Să fie oare mătușa ei? Să aibe ea o geamănă sau dacă nu o soră mai mica sau mai mare numită Corina? Şi să fi fost și această zisă soră zgâriată din cauză că ea însăși a fost rănită de Leul Focului? Era prea mult! Mama ei a murit cu mult timp în urmă, iar familia ei nu s-a interesat de ea niciodată. Era peste poate ca mama de fapt să trăiasca și să o îngrijească pe sora ei. Ce motiv ar fi avut să le despartă? Ce motiv ar fi avut tatăl ei să îi ascundă așa ceva? Cu siguranţă a fost doar un vis. O vedenie- aceeași vedenie- care se intensifica și devenea tot mai puternică și mai amplă cu cât ea creștea mai mare.

charlize theron  wallpaper 1024X768          O noapte lungă a avut și Elena care începea să se întrebe dacă nu cumva inelul pe care Corina l-a primit de la Will, tatăl ei, nu forma o legătură între ea și geamăna sa. Încerca să își dea seama ce însemna faptul că fata ei a primit blazonul familiei Brilliant. Cunoștea importanţa acestuia. Îi era dor de amintirile plăcute în care erau toţi patru împreună. S-a dat jos din pat și a căutat în întuneric într-un sertar ascuns după un tablou lănţișorul pe care l-a primit de la Will. Blazonul părea și mai frumos în lumina slabă a nopţii. În timp ce îl privea, Elenei i-se făcu frică. Will probabil vroia să o anunţe pe Corina de existenţa lui și, implicit, de Irina. Ani la rândul fata cu părul negru a primit de ziua ei, de Paște și de Crăciun cadouri de la „un vechi prieten de familie”, dar probabil că a sosit momentul ca ea să afle în sfârșit adevărata lui identitate. Oh, oare cum va reacţiona  Irina când va afla adevărul?

Anunțuri

Partea a XI-a

 

483615_427368393984444_405630921_n
           Abia mai putea să respire. Încerca cu disperare, dar nu reuşea să preia controlul aripilor. Braţul îi strălucea de la patru zgârieturi pe care le avea probabil de la crengile copacilor. Începuse să o usture, dezmorţindu-se. Presiunea o apăsa pe tot corpul, iar durerea de cap era insuportabilă. Ȋşi vedea moartea cu ochii înlăcrimaţi, ştiind că dacă va supravieţui copacilor cu siguranţă se va lovi de un acoperiş plin de Vrăji de Protecţie. Era biciuită peste tot trupul cu atâta forţă încât nu putea crede ceea ce i-se întâmpla. Mâinile în van încercau să o protejeze. Renunţase la moftul de a rămane cu faţa neatinsă când a realizat că mai poate avea o şansă de a trăi dacă reuşea să se prindă de o creangă mai groasă, dar toate îi fugeau de sub degete ca nisipul. Ȋn schimb se agăţau de pielea şi de hainele ei, sfâşiind-o până la sânge. Totuşi, cel mai mult o dureau aripile. Ramurilele se înfigeau în ele ca nişte suliţe şi tăiau fâşii lungi ca foile rupte în bucăţi. Scoteau un sunet ascuţit şi asurzitor care îi umplea mintea de imagini îngrozitoare. Aripile îi strigau ca din gură de şarpe după ajutor. Pentru o zână nu exista Blestem mai mare decât cel de a-i fi tăiate aripile. Acolo era toată Magia; fără ele nu mai putea face nimic. Odată cu căderea incontrolabilă, o parte din ea rămânea în urmă, înnegrindu-se pe crengi. Îşi lăsa atât Magia, cât şi sufletul. Aripile ei, iubitele ei aripi albe cu pete negre, arătau jalnic, încercând în zadar să îi salveze viaţa. Cum va putea ea trăi fără zbor? Trăia pentru a zbura. Zbura pentru a simţii că trăieşte. Dar nu mai conta. Nu va supravieţui.   
          Un vultur alb începea să se învârtă deasupra ei. Probabil aștepta ca ea să moară. Nu mai avea mult… Natura o rupea deja în bucăţi, de parcă era hrană pentru copacii înfometaţi. Era ca un sacrificiu pe care trebuia să îl plătească lumea în schimbul existenţei Magiei. 

Nu era corect! De ce ea? Ce a făcut ea ca să se termine totul așa? Brusc vulturul zbură în jos, pregătindu-se să o atace. Urma să-şi înfigă ghearele în carnea ei, la fel ca restul naturii. Adio mamă… familie… prieteni… Cristian… Deşi doar s-a gândit la numele lor în timp ce imagini cu chipuri treceau fantomatic pe lângă ea, lăsând-o să se afunde în întunericul pământului care o aştepta jos, simţea că o doare trupul mai tare, ştiind că nu-i va mai vedea. Era singură. I-a dezamăgit pe toţi. Ei o vedeau aşa puternică… Nu se putea întâmpla asta. Nu se putea. Îşi simţea sângele bubuind în tot trupul, iar inima, deşi era îngheţată de frică, încă bătea. Nu era înfrântă; nu încă. Vedea imagini fugare; totul zbura pe lângă ea. A încercat să se concentreze asupra a ceea ce o înconjura, dar tot ce putea vedea erau razele de lumină care treceau printre frunzele şi crengile copacilor, lăsând aparenţa unei zile senine. Poate că aşa era mai bine. Poate asta era ceea ce trebuia să se întâmple. Dintr-o dată două mâini o smulseră din cădere, prinzând-o de talie atât de strâns încât simţea că se sufocă. Totul se învârtea cu ea. Sau ea şi mâinile ce o ţineau se învârteau? Nu mai înţelegea nimic. Leşină.
 
* * *
 

            Irina cobora scările spre Laboratorul tatălui ei, condusă de mătușa Natalia. Capul începea să o doară, fiind din ce în ce mai ameţită. Nu putea să vadă scările sau pereţii holului. Se mişca ca prin vis. Totul era halucinant. Îşi aminti de o tehnică a Vindecătorilor: arătau pacientului două degete şi îl întrebau câte vede. Îşi întinse şi ea mâna dreaptă în faţă. Deşi ştia că sunt doar două degete ridicate, ea văzu patru. Văzu buzele mătuşii sale spunând ceva, dar nu auzi nimic. 
            Luminile slabe ale torţelor agăţate pe pereţi o orbeau. Natalia o ţinea atât de strâns de talie încât o durea. De unde avea mătuşa atâta forţă? Hainele o strângeau pe tot corpul. Era într-un uragan? Văzu mâna Nataliei întinsă spre clanţa uşii. Apoi totul se întunecă. 
            Dintr-o dată se afla undeva în aer. Nu vedea nimic bine, doar mult albastru care se împletea cu verde. O ustura braţul cumplit și simţea firișoarele reci de sânge cum acopereau rana. Dădu cu cotul de o suprafaţă subţire și foarte firavă. Își dori ca suprafaţa să nu o mai deranjeze, iar în clipa următoare, aceasta dispăru. Atunci apucă să vadă că era deasupra unei păduri ciudate, care nu avea liane şi păsări exotice. Printre coroanele copacilor se vedeau flori gigantice întoarse cu susul în jos. Ce făcea ea acolo? Sub ea părea să fie un oraş înecat în plante. Copacii, în special brazi, umbreau grădinile și străzile de piatră. Cele două mâini care o ţineau înfășurate în jurul taliei au îndreptat-o spre o femeie. Mâinile erau prea puternice ca să fie ale mătuşii Natalia. Femeia din faţa sa era o zână. Avea aripile albe cu pete negre, absolut magnifice. Era uscăţivă, cu faţa alungită și cu o aluniţă pe obraz. Ar fi fost mai frumoasă dacă expresia feţei sale era mai veselă. Avea chipul alb de spaimă și ochii mari, speriaţi. 
            -Dumnezeule! exclamă ea. Ce s-a întâmplat, tată? De ce are Corina zgârieturile astea? Ai văzut ceva care să o atace? 
            Corina? Sigur îi greșise numele. Pe ea o chema Irina. Și cine era femeia? 
            -Nu, Monica, nu am văzut nimic, răspunse bărbatul care o ţinea. Nu îl putea vedea, dar după vocea lui groasă și-a dat seama că era bătrân. Nu a atacat-o nimic, poate doar ceva invizibil. Ar fi bine să ne întoarcem acasă cât mai repede. Ocupă-te acum de răni. Oprește-i sângerarea. Mă întreb dacă nu e o legătură cu geamăna ei. Oare asta să fi păţit Irina chiar acum? 
            Femeia îi dădu ascultare. O simţea cum îi umbla la braţ, și o auzea spunând „ draga mea nepoată, te vei face bine”, dar ea nu mai vedea nimic. I-se înceţoșase privirea și adormi. 

 

            Când a deschis ochii era pe canapeaua din sufragerie, privită de doi ochi albaștri-cenușii. Îi văzu ca prin ceaţă, până se trezi complet. Avea atâtea întrebări și nici măcar nu știa cu ce să înceapă. Cine era Corina? Exista măcar, sau era doar o închipuire? De unde o cunoașteau cei doi? A fost totul doar un vis? 
            -Ești bine? o întrebă Sigrun. 
            -Da. Unde sunt ceilalţi? 
            -Sunt aici, cu noi. Ţi-am dezinfectat rănile, iar mătușa ta a preparat un Leac. Nu sunt zgârieturi adânci, se vor vindeca într-o săptămână. Totuşi… 
            Irina îşi privi mâna stânga. Un bandaj din pânză alba era înfăşurat în locul în care erau cele patru zgârieturi. S-a hotărât în gând că nu era momentul să pună întrebări legate de ceea ce văzuse. Ce rost ar fi avut? A fost doar un vis. 
            -Totuşi ce, Sigrun? 
            -Nu ar fi trebuit să aibe un astfel de efect asupra ta, diferit de cel al unor zgârieturi normale. Nu înţelegem de ce ai leşinat. 
            Le-a spus că după atac a durut-o capul. Apoi s-a trezit în aceea cameră. Altceva nu mai știa. 
            -Măcar bine că ești bine, îi spuse Will fiicei sale. Am fost foarte îngrijorat când te-am văzut pe scările Laboratorului. Natalia era în şoc. Noroc că Sigrun venea să ne spună că mama aducea bandaje. De la ea am aflat şi noi ce s-a întâmplat. Trebuia să veniţi la noi de la început. 
            -Nu era timp, Will, zise Natalia cu o voce guturală. 
         ashley-green-the-apparition-600x371   Stătea adunată pe un fotoliu cu o pernă udă de la lacrimi în braţe şi cu porumbelul-spirimal culcat pe ea. Erau prea multe pentru o singură zi. Înainte să se trezească Irina a cedat nervos şi a început să plângă şi să strige că lumea se ducea de râpă, Contele avea mai multă Putere şi putea controla animalele şi tot el era cel care a trimis Leul să atace Inima Naturii. Mama ei nu îi era de niciun folos. Sophia era prea obosită şi nu mai vroia să audă strigăte şi să vadă lacrimi. Erau suficiente emoţiile pe care le avea pentru Irina ca să se mai poata concentra şi la altceva. A fost nevoie de toată răbdarea lui Will şi a lui Sigrun pentru ca Natalia să se liniştească. 
            -Vreau ca petrecerea să continue, spuse Natalia şi toţi ceilalţi au acceptat de dragul ei. 
            În scurt timp aperitivele erau servite. În mod miraculos orice supărare a trecut. Era efectul Magiei Albe, care îi aduna pe toţi în armonie. 
            În camera ei, Irina îşi rearanja părul pentru cină, în timp ce Sigrun se machia, rujul și trusa de farduri plutind în aer. Cu degetele arătătoare ale ambelor mâini controla cele două piaptăne care se loveau ușor în încercarea lor de a demonstra care e mai bun. Se gândea că ar trebui să îi spună lui Sigrun despre visul ei. Vocea acelui barbat i-se părea cunoscută. Cu siguranţă a mai auzit-o undeva în acea zi. 

             -Ştii, Sigrun… 

        64th Annual Directors Guild Of America Awards - Arrivals    Privi cu coada ochiului faţa zâmbitoare, fericită și plină de entuziasm a verișoarei. Lângă ea vulpea polară ţopăia şi încerca să atragă atenţia. Era fericită. Totul s-a terminat cu bine. Nu dorea să îi strice bucuria de a fi cu familia. Mai bine nu spune nimănui. 
            -Ai spus ceva, draga? Ești gata? Ar trebui să mergem. Să nu-i lăsăm să se distreze fără noi! 
            În timp ce ieșeau din cameră şi mergeau pe hol, Irina se gândea la părinţii lui Sigrun. Mama ei era sora mai mică a Sophiei. În Islanda l-a cunoscut pe tatăl lui Sigrun, un renumit Alchimist. Ca toate rudele de sânge, sora Sophiei avea părul negru. Soţul ei își purta părul lung, blond platinat cu reflexii argintii, întocmai ca cel ai fiicei sale. Aveau doar o fată şi o iubeau foarte mult. Tatăl lui Sigrun s-a obişnuit repede cu viaţa în familia Brilliant, dar nu a devenit atât de cunoscut ca părinţii lui Will. 
            Irina uneori îşi imagina cum a arătat mama ei. Cu siguranţă a fost blondă, cu pielea albă, catifelată. Probabil că a fost înaltă, aşa cum era şi ea. O vrăjitoare foarte frumoasă şi o Alchimistă inteligentă. Ar fi vrut să afle mai multe despre ea, dar nu ştia cum.
            Fără să-şi dea seama când, a ajuns în sufragerie. 
            Lumina camerei era slabă, abia se vedeau siluetele întunecate ale bunicilor şi a lui Will. Natalia intră ţinând în mâini un tort verde cu fructe şi atunci toţi au început să îi cânte „La mulţi ani!”cu voci melodioase, iar din luminile de pe tort au început să ţâșnească artificii. Glazura verzuie strălucea în toate nuanţele în urma siropului pe care Irina singură l-a preparat. Şi-a dorit noroc. Cât mai mult noroc! Suflă în tort chiar când o mulţime de steluţe argintii pocneau prin toată camera. 
            După ce fiecare primi câte o felie, bunica Sophia a ridicat un pahar de şampanie, anunţându-i pe toţi că vrea să ţină un toast. 
            -Pentru raza de soare, îngerul din familia Brilliant! 
            -Pentru Sonny! au zis toţi.

Partea a X-a

 
394160_419556388098978_1007904199_n
Corina alergă cât mai aproape de mijlocul Marii Pieţe circulare. Parada începuse, iar dansurile și cântecele erau în toi. Peste tot unde se uita vedea copii şi adulţi aplaudând sau cântând, în timp ce Dansatorii încântau publicul cu horele lor tradiţionale. Muzica umplea pădurea într-o atmosferă feerică şi atrăgea tot mai mulţi spectatori, iar în scurt timp nu mai era loc de niciun suflet în plus. Atunci când toate horele s-au strâns într-una singură, florile-steluţă ce decorau oraşul au început să plutească de pe clădiri în aer. În urma lor rămânea praf de aur. Fluturii, atrași de atâtea flori, colorau și mai mult peisajul de sărbătoare. Părea ireal, ca sfârșitul unui basm.
          -Uitaţi acolo! strigă brusc un copil acoperind muzica. Prima coroană!
          Aceasta se învârtea deasupra mulţimii, căutând persoana potrivită. Corina o privea cu ochii mari, dorindu-și din tot sufletul ca de această dată să fie a ei. Niciodată nu i s-a aşezat o coroană pe cap, deși a participat de mică la acelaşi Festival. Pentru ea Parada Florilor din iulie era cea mai importantă pentru că se sărbătoarea de ziua ei.
          Coroniţa pluti, apropiindu-se din ce în ce mai mult de mulţimea care aştepta cu sufletul la gură. Dintr-o dată se opri brusc și începu să cadă în spirale. Corina nu a apucat să vadă unde a aterizat coroana pentru că ea însăşi a fost lovită cu ceva greu care i-a rămas încâlcit printre firele părului. S-a întors să văda cine a aruncat, pregătindu-şi cuvintele de ocară şi expresia furioasă pe chip, dar toţi ceilalţi o priveau cu ochii mari. Aproape inconştient şi-a dus mâna peste frunzele şi florile care ii încâlceau părul. Apoi coroniţa a început să își strângă împletiturile, pentru a fi chiar pe mărimea ei. Toţi locuitorii din piaţă începură să o aplaude şi se înghiesuiau să o vadă. Dansatorii îmbrăcaţi în costume populare albe o chemau pe scenă, în mijlocul lor. Mătuşa Monica o luă în braţe, felicitând-o. Încercă să profite de îmbrăţişare pentru a se ascunde privirilor. După câteva secunde lungi, care păreau că nu mai vor să treacă, toţi și-au schimbat privirile spre a doua coroniţă.
          -Putem pleca acum? o întreabă Corina pe matuşa Monica. Te rog!
          Profitând de privirile aţintite spre cer, Corina se strecură printre zânele și zburătorii care umpleau piaţa. Ieșind pe o stradă mai pustie, sărbătorita răsuflă uşurată. Avea o coroană de flori!
           În spatele ei mătuşa vorbea cu bunicul Gabriel în timp ce încercau să ţină pasul. Fata îi aştepta, cu aripile deschise. Era un loc destul de bun pentru a zbura, pentru că deasupra coroanele verzi ale arborilor erau depărtate şi lăsau să se vadă cerul senin.
          -Bravo! o lăudă bunicul. Ştiam eu că într-un an va fi și ziua ta norocoasă!
          Toţi trei şi-au luat avânt şi au început să zboare vertical, pentru a ajunge deasupra pădurii. Ea acceleră, dorind să simtă mai repede senzaţia de libertate după care tânjea. În timp ce simţea curenţii de aer trecând pe lângă ea şi-l aminti pe Cristian, cu viteza lui neîntrecută. Era singurul care putea zbura mai repede decât ea, dar şi-a promis că într-o zi îl va depăşi. Îi era dor de el… Era persoana care o cunoştea cel mai bine.
          S-a oprit abia când a ajuns sus. La picioarele ei se întindeau forme neregulate de frunze, care urcau spre cer, acoperind munţii. Cerul albastru se ascundea sub un puf alb care izvora din vârfurile crestelor înalte. La înălţimea aceea se simţea ca şi cum tocmai cucerise lumea. Tot ce vedea, pădurea şi munţii, erau toate ale ei. Peisajul rustic, diferit de atmosfera feerica și colorată a sărbătorii de sub ea, îi oferea o stare de pace, liniște absolută, de parcă ar fi trecut într-o altă lume. Oriunde se uita vedea valuri verzi de frunze și simţea mirosul proaspăt al pădurii. Putea zbura oriunde. Era liberă.
          -Nu! AU!
          Braţul stâng îi zvâcni brusc, iar apoi amorţi. În fracţiunile de secunde în care şi-a privit rănile a încetat să mai bată din aripi şi şi-a pierdut echilibrul. În zadar încerca să îşi recapete controlul. Aripile erau prea subţiri ca să se poată împotrivi vitezei şi curenţilor de aer care erau mult mai puternici la acea înălţime. O cuprindea adrenalina şi disperarea. Unde era lucrul bun pe care se presupunea că i-l aduce coroniţa de flori? Acesta era darul ei? Câteva clipe de teroare, urmate de o pace veşnica? Nu! Nu se putea… Nu vroia să moară. În minte îi treceau imagini fugare cu prietenii şi familia, pe care nu îi va mai vedea niciodată. Era prea târziu. Ar fi vrut să spună adio, dar tot ce făcea era să ţipe şi să lupte cu natura pentru propria viaţă. Cădea în spirale, fără să se poată opri, spre copaci şi spre acoperişurile caselor de sub ei, purtată de aer, de parcă ea însăși ar fi fost una din coroniţele de flori.

Partea a VIII-a

 

           -Putem merge în oraş mai repede? o întrebă Corina nerăbdătoare pe mătușa ei, Monica.

           Festivalul Florilor trebuia să înceapă dintr-o clipa în alta, iar Corina nu vroia să rateze începutul. După ce primi răspunsul afirmativ a ieşit nerăbdătoare pe stradă, uitându-se în urmă după mătuşa şi bunicul ei. Amândoi stăteau pe trepetele de porţelan vorbind cu Elena, cel mai probabil despre cumpărături.
  61679_493859733967703_60199296_n_large        Toţi vecinii zburau deasupra trotuarelor din piatră, aripile lor lăsând o dâră de sclipici auriu sau argintiu în urma lor. Împingeau roabe cu flori pe care le duceau în centrul oraşului. Doi dintre ei conduceau căruţe trase de pegaşi, în timp ce copiii, soţiile şi fraţii lor împodobeau strada cu flori. În special copacii aveau noi podoabe, iar iarba era plină de petale. Printre trunchiuri se vedeau amestecuri de culori de la aripile de fluture ale zânelor. Fiecare familie avea un singur model de aripi cu aceleaşi culori şi se moştenea de la mamă la fiică. Zburătorii aveau doar două aripi, cu pene albe ca cele ale lebedelor.
          Aripile Corinei şi ale rudelor ei erau albe cu pete negre, învăluite, ca toate aripile zânelor, cu pudră aurie. Aveau marginile rotunjite, iar petele negre erau de mai multe mărimi.
Oraşul era în mare parte construit în pădure. Puţine locuri, ca biserica şi piaţa centrală, nu erau împădurite şi asta doar pentru că astfel s-a păstrat natura timp de mii de ani. Pentru a-şi construi casele, instituţiile şi străzile zburătorii nu tăiau copacii, ci îi mutau câţiva metrii mai departe în grădina pentru a-şi face loc. Din această cauză vazute din stradă curţile păreau aproape sufocate de truchiuri groase, dar defapt era doar o iluzie datorată crengilor care se întrepătrundeau. Toate străzile erau şerpuite mai mult sau mai puţin, până şi bulevardele principale, pentru a ocolii trunchiurile
          Bunicul le-a condus pe matuşa Monica si Corina la slujba de la biserică, aşa cum făceau toţi zburătorii, iar apoi urmau să viziteze târgul și să vadă Parada Florilor.2759792859_075a95e40d_z
          Biserica era construită pe vechile sanctuare dacice, considerate ca fiind pe pământ sfânt. Oamenii puteau vedea ruinele, dar treceau prin oraşul construit de zburători nevăzând și nebănuind nimic. De fiecare festival se ţinea o slujbă specială la care cel puţin doi membri din familia Anghel nu lipseau niciodată, fiind ca o tradiţie spirituală a lor. Toţi erau ortodocşi, deşi nu mergeau cu toţii la slujbă atât de des pe cât ar fi trebuit (în special Corina care prefera să respecte ziua odihnei inclusiv dimineaţa, astfel încât să poată dormi până târziu), participau la fiecare Fesival. Parcă era slujba mai frumoasă atunci când tot oraşul serba cu bucurie.
          Când slujba s-a terminat, începea târgul și toţi locuitorii se adunau în centrul oraşului. Bucuria era și mai mare când cineva se întâlnea cu un cunoscut și îşi dădea seama că nu l-a mai văzut de mult timp. Cum oraşul era destul de mic, fiecare cunoştea aproape pe oricine. După ce se deschidea târgul începea Parada Florilor. Cântecele și dansurile erau nelipsite, dar cel mai spectaculos era momentul când toate florile din piaţă începeau să plutească și să strălucească ca şi cum cerul nopţii se lăsa pe pământ. Unele flori se uneau în aer și formau coroniţe, iar apoi se aşezau pe capul unei zâne sau a unui zburător. Se spunea că atunci când cineva primeşte o coroniţă însemna că ceva spectaculos i-se va întâmpla în acel an. Până acum, fiecare locuitor din Sarmisegetuza care a fost ales de o coroniţă a avut un an norocos.

Partea a VII-a

          Locuitorii dintr-o metropolă aflată în cealaltă parte de lume nu aveau parte de un soare atât de luminos, dar puterea sa se simţea alături de umiditatea ridicată a pădurii. Coroanele dese ale copacilor amazonieni delimitau cerul într-un mod rar, uluitor, iar puţinele raze de soare care se strecurau printre frunze erau singurele surse de lumină naturală pe care le aveau locuitorii vrăjitori.
          Străzile umbrite şi răcoroase erau adesea pustii. Uneori câte o ceată de maimuţe se certa pe fructele din grădina unui vecin, şi nu mare era mirarea când peste câteva zile, vrăjitorul respectiv se lăuda cu noua lui seră subterană.
          Casele de piatră sau, cele mai sărace de lemn, erau joase, fără multe etaje, dar cu pivniţe sau cu camere sub nivelul pământului. Acoperișurile erau aproape plate, dar aveau vârfurile puţin ţuguiate şi pe ele atârnau liane şi plante căţărătoare. Erau de fapt o cortină împletită de frunze prinsă cu sfoară la mijlocul casei şi ridicată în sus, formând astfel vârful ţuguiat. Frunzele special cerate erau întărite printr-o Vrajă rostită de proprietarul casei în fiecare an, în cel mai bun caz, pentru că de obicei maimuţele şi alte animale ale junglei distrugeau aceste capodopere vrăjitorești de fiecare dată când se lăsa noaptea.
          Pe un deal la fel de împădurit ca oraşul o vilă din cărămidă, cu trei etaje şi mansardă, era ascunsă privirilor. Era mare, de culoare albă cu ornamente verzi, unele fiind din plante, cu un acoperiș ţuguiat, cu ţigle maroniu deschis, împodobite cu plante căţărătoare ce acopereau şi unii pereti, şi cu liane ce atârnau până la primul etaj. Ferestrele ei erau mari, lăsând să pătrundă lumina slabă. Curtea era mărginită de un gard înalt cu ţepuşe, din fier şi piatră.
          O singură familie, destul de importantă în societate, serba această zi. Împlinirea a cincisprezece ani de la naşterea Irinei Brilliant era un eveniment la care nu trebuiau să lipsească cele mai importante rude.
          Ştiind că fata nu era crescută de ambii părinţi, sora mai mică cu patru ani a lui Will venise în urmă cu câteva zile pentru a organiza petrecerea. Mătușa Natalia îi invitase pe părinţii ei, bunicii copilei din partea tatălui, și pe o verișoară primară, Sigrun, de care Irina era atașată foarte mult. Aceasta era petrecerea privată pe care Natalia a insistat să o organizeze în familie, după ce și-a dat seama că dineul ţinut cu o vineri înainte- la care a participat elita orașului- nu era petrecerea pe care fata și-o dorea.
          Ceasul de pe noptieră arăta ora 10:45 când Irina se trezi din somnul liniștit, fără vise. Afară auzea binecunoscutele cântece ale păsărilor exotice, însoţite de murmurul permanent al insectelor. Camera ei albă părea ruptă de natura verde de afară. Mișcându-se ușor, auzi ceva căzând cu zgomot pe podea.
          -Cadouri! strigă ea și începu să desfacă entuziasmată cutiile.
          De la bunica Sophia şi bunicul Timon.
          Găsi înăuntru o carte de Vrăji şi Farmece complexe, care erau peste nivelul pe care îl făcea ea la cursuri. De la mătuşa Natalia primi un set de bijuterii elegante, iar de la mătușa şi unchiul lui Will un portret de-al ei, în ramă maronie cu cristale în colţuri. Ca să îl poate admira tot timpul îl aşeză pe noptieră. Foarte bucuroasă a fost şi când a desfăcut cadoul de la verișoara Sigrun. O mulţime de haine, din colecţia primăvară-vară a anului următor erau împachetate şi aranjate cu mare grijă într-o cutie purpurie. Pe lângă mulţimea de bomboane, prăjituri şi plăcinte primite de la multe alte rude pe care nici nu ştia că le are, găsi şi o cutie înfăşurată în hârtie galbenă lucioasă.
          -Sigur e de la tata!
       inelul de la will   Era cel mai frumos cadou deoarece conţinea două lucruri pe care le iubea foarte mult: o carte de Alchimie ce avea şi Leacuri şi Poţiuni şi o cutiuţă mică de bijuterii. Din toate domeniile Magiei, Irina prefera Alchimia, moștenind acest lucru de la familia tatălui său. După ce absolvea un Colegiu sau un Liceu, urma să devină Ucenic Alchimic la un Maestru. Din nefericire, legea interzicea ca Maestrul să fie rudă cu Ucenicul, aşa că tatăl ei de mulţi ani căuta o persoană de încredere pentru fiica lui. Cutiuţa de bijuterii conţinea un inel micuţ, de aur, cu un diamant sub formă de stea pe care era blazonul familiei sale, cu care se obișnuise de când era mică. Își puse inelul pe degetul mic și nu înceta să îl privească. A fost învăţată că era o mare onoare să primească o bijuterie cu blazonul familiei, pentru că însemna că era deja suficient de mare încât să facă familia mândră și să ducă tradiţia mai departe. Pentru a primi blazonul de la un al membru al familiei, trebuia ca toţi să fie de acord că avea calităţile necesare: eleganţă, stil, comportament de nota zece, iar modestia să fie nelipsită.
          Nu știa de ce sau de când familia ei era o casă nobiliară, cum de tatăl ei avea curtea până în adâncurile pădurii sau de ce aveau un blazon, dar ei îi plăcea acest lucru. Încercase anul trecut să caute prin documentele vechi ale familiei, sperând că poate găsi ceva în legătură cu casa sau cu familia ei, dar a fost descoperită de Doamna Mika, Doica şi Dădaca ei, care a certat-o spunându-i că nu are ce căuta acolo. Deși nu mai avea nevoie de o Dădaca, tatăl ei a dorit să o păstreze pe Domna Mika pentru a avea grijă de fiica lui, să o înveţe și să o supravegheze, el fiind de cele mai multe ori în Laborator afundat în munca sa sau în birou preocupat de grijile domeniului său care cuprindea unul din cartierele orașului.
          -A, te-ai trezit deja! o sperie o voce familară.600full-ashley-greene
          Era mătuşa Natalia. În mâini ţinea o tavă cu micul dejun: clătite cu glazură de mentă şi o cană cu lapte, iar pe umărul drept stătea spirimalul ei, un porumbel alb.
          -Doar mă ştii. Cum să uit eu de ziua mea?
          Natalia zâmbi şi îşi flutură părul şaten pe spate. Era o femeie tânără, frumoasă, dar prea ocupată pentru a-şi găsi marea iubire. Lucra la un Leac împotriva bolilor de piele, fiind o Tămăduitoare cunoscută în Grecia, ţara în care a reușit să-și găsească atmosfera potrivită pentru lucru. Mereu purta un colier pe gât, de aur, şi multe brăţări subţiri care zdrăngăneau la fiecare mișcare.
          -Vom avea musafiri. Trebuie să arăţi sclipitor astăzi, mai ales în fata părinţilor mei. Ei au fost primii care-au vrut să primeşti blazonul. Hai, trebuie să te aranjezi acum! Nu fă multă dezordine! Menajera și ceilalţi angajaţi au liber astăzi, adaugă ea când ieşi pe ușă.
          În mai puţin de o oră Irina era pregătită pentru a primii invitaţii. Stând singură pe hol, încerca să audă un zgomot ca să îşi de-a seama unde sunt ceilalţi din casă. O linişte apăsătoare venea atât de afară cat şi din casă.
          -Tată? Natalia? Pe unde sunteţi?
          Cineva? Oricine? Simţi o briză rece la spate şi se răsuci ca arsă. Nu era nimic acolo înafară de uşa de lemn a camerei ei. Singur îi făceau o glumă! S-au ascuns pe aici pe undeva cu toţii. Poate în bibliotecă? Coridorul rece de piatră stătea tăcut, înfricoşând-o si mai mult. În bibliotecă… unde sunt cărţi de groază cu vampirii care atacă fetele pentru sânge. O muşcătură era suficientă ca să… Ca să ce? Ce se întâmpla dacă o muşca? Totuşi, un vrăjitor priceput li-se poate împotrivi, dar ea?
          -Cine-i acolo? întrebă ea abia şoptit.
          Se auzi un scârţâit lung. Nicio uşă nu se mişca-se, iar scârţâitul continua să se audă. O fi vântul… Dar de ce se apropia? Cum era posibil aşa ceva? Era un truc de vânător de-al vampirilor! Era un vampir în casă! Mereu a fost fascinată de asemenea creaturi, dar să le vadă pe viu când nu ştia nimic concret despre ei? Trebuia să ajungă la tatăl ei! Dar dacă cobora pe scări acolo ramânea. Cum să plece ea de acolo? Unde să se ascundă?
          -Uşa asta ar trebui unsă, spuse o voce de bărbat.
          Vedea în faţa ei uşa de sticlă a bucătăriei. Bărbatul care vorbise o cerceta atent, închizând-o și deschizând-o. Primul lucru pe care l-a văzut Irina la el era cicatricea în formă de „z” de pe braţul lui puternic. În ce casă erau? Cine era el? Unde era ea? De ce avea sentimentul că-l cunoaşte?
          Îl cercetă atent şi spre bucuria ei nu părea să fie vampir. Deşi avea pielea albă semăna mai mult cu nuanţa piersicii decât cea a porţelanului. Privirea lui, cu ochii ciocolatii, nu avea nici un strop de Magie Neagră. Părul blond închis îi stătea drept, puţin ciufulit.
          Casa era toată de sticlă colorată cu modele. Era atât de luminoasă încât se întreba cum de nu o dureau ochii. Într-un mod ciudat totul i-se părea familiar, iar ea era fericită.
          -O repari tu altă dată, Daniel, zise o voce de bătrân. Acum e sărbătoare.
          Abia atunci Irina îşi dădea seama ca cei doi nu vorbeau în engleza, ci în română, una din cele patru limbi pe care ea le învaţa încă de când era mică.
          Se simţea dintr-o data mai bine, ştiind că Daniel nu îşi va face de lucru tocmai de ziua ei. Îi mulţumi în gând bătrânului, dar abia după ce a făcut-o s-a întrebat de ce simţea ceea ce simţea. Ce se întâmpla cu ea?
          Îşi dorea să se întoarcă pe vârfuri și să-l vadă pe bătrân, dar corpul nu o asculta. Avea sentimentul ca ştie foarte bine cum arată. Un bătrân înalt şi slab, cu părul cărunt şi cu nasul cârn. Semăna cu un vultur pleşuv sur, dar ea era obişnuită cu el. Cum să fie obişnuită dacă nu îl cunoştea? De unde ştia ea cum arată?
          Auzi pe cineva în spatele ei şi întoarse doar pentru o secundă capul ca să vadă un băiat mai înalt decât ea dând-o uşurel din drum.
          -Vlăduţ, vii și tu în oraş? întrebă ea, neştiind de ce.
          Ar fi vrut ca măcar acum când vorbea cu el să se întoarcă şi să-l mai privească odată, dar corpul nici de această dată nu o asculta. Stătea pur şi simplu şi se uita la bărbatul numit Daniel care încerca să repare pe tăcute uşa, fără să îi atragă atenţia bătrânului.
          -Nu. Am fost anul trecut la Festival.
          -Eu de abia aştept, îi zise ea băiatului pe care simţea din nou că îl cunoaşte şi pe el. Anul acesta sigur va fi cu noroc!
camera Irinei-acasa          Dintr-o dată imaginea dispăru, iar ea stătea singură pe holul rece şi pustiu din casa sa. Ce-a fost asta? Totul era aşa de real. Cum de corpul ei nu o ascultase? De ce îi cunoştea pe cei trei? Unde a fost? Cuprinsă din nou de frică, fugi în dormitor şi se îngrămădi în fotoliu. Auzi paşi pe scări şi îi recunoscu ca fiind a Nataliei. Nu se mişcă din poziţia ei nici când mătuşa sa deschise uşa şi nici când o întrebă ce păţise.
          -Tatăl tău te așteaptă în Laborator, îi spuse Natalia, văzând că nu poate scoate nicio explicaţie de la ea, deși i-a promis că îi va da un bol mare de budică dacă îi va spune.
          Irina încuvinţă din cap şi începu să coboare scările.
          Laboratorul, o cameră subpământeană plină de Substanţe, Leacuri şi Poţiuni era locul în care Alchimistul William Brilliant îşi petrecea majoritatea timpului. Era întuneric, dar și lumină, fiecare lucru sclipind mai mult sau mai puţin. Deși pereţii păreau că sunt într-o continuă luptă cu luminile supărătoare, atmosfera călduţă, fotoliul mare și alb, dar și mesele imaculate îl făceau să fie un loc primitor. Era împânzit cu ceaune, pahare, ustensile, tuburi răsucite, ingrediente ciudate și foarte rare, mii de foi ce conţineau rapoarte, rezultate, calcule și instrucţiuni. Avea patru rafturi lungi cât un perete împodobite cu cărţi neprăfuite și folosite toate aproape în fiecare săptămână. De nelipsit erau şi mulţimea de ceasuri aflate pe fiecare suprafaţa plană. Exista și o nișă care niciodată nu era deschisă când se afla Irina în Laborator sau când Will urca sus, în casă. Fata bănuia că acolo sunt ascunse măturile zburătoare și bagheta tatălui și cele ale angajaţilor, dar nu era sigură.
          -Ai nevoie de mine, tati?
          Simpla lui prezenţă o facu să uite de orice grijă. Cu el se simţea în singuranţă.
          -La mulţi ani, Sonny, rază de soare! Da, am nevoie de tine. Vreau să faci o Esenţă de mentă. Formula e chiar pe măsuţa de lângă tine. Îmi pare atât de rău că trebuie să lucrez și de ziua ta, dar Poţiunea nu poate aștepta. După ce adaug infuzia de plante voi termina pe ziua de azi.
          -La ce-ţi va trebui siropul de mentă? întrebă fata în timp ce lua foaia de pe masa plină de Substanţe luminoase.
          -A, nu mie! exclamă Will aproape râzând. Mie nu-mi va fi azi de folos, în schimb Natalia are nevoie pentru prăjituri.
          -Nu mă vei ajuta? E prima oara când nu mă ajuţi! Nu o lăsa pe Natalia să o pună în prăjituri! Voi otrăvi întreaga familie! spuse Irina îngrijorată.
          -Nu vei otrăvi pe nimeni, îţi va ieşi la perfecţie, o liniști Alchimistul. Am încredere în tine.
          -Să nu spui că nu ţi-am zis!
          Deşi mustăci pesimistă, cercetă lista. Nu era greu de preparat. După ce își pregăti toate instrumentele de care ştia că va avea nevoie se apucă de amestecat şi de turnat uleiuri. Bufniţa lui Will o supravegea de pe un raft. O făcea să se simtă în siguranţă, ştiind că între tatăl ei şi bufniţa cea albă existau doar diferenţe fizice. Cum Will putea prepara o Poţiune, aşa putea şi Buhu. Exact în cinci minute şi trei secunde siropul magic a fost gata.
          -Poate o voi mai ajuta pe matuşa Natalia şi la altceva, spuse fata şi ieşi din Laborator grăbită.
          Urcă scările în fugă, vărsând pe covor trei picături de sirop- ca de obicei- care începură să sclipescă, şi fugi în bucătărie sperând să-şi găsească mătușa acolo.
          -Sărbatorita mea dragă! strigă o voce cunoscută.
          -Verișoară Sigrun! Nu pot să cred ca ai venit!936full-amber-heard
         Era cu un an mai mare decât Natalia. Acum şapte ani când a întâlnit-o prima oara, Irina a fost foarte bucuroasă să vadă că are o rudă de sânge cu părul blond, chiar dacă era neted, de culoarea platinei. Ochii ei verzi ca jadul păreau că zâmbesc în orice moment, iar pielea alb-rozalie era catifelată, în ciuda vântului aspru din ţara ei natală. Înaltă si mlădioasă, cu farmecul nordic nelipsit, era mai puternică și mai curajoasă decât Natalia.
          Era născută în Islanda, tatăl ei fiind un renumit Alchimist din acele locuri. Locuia într-un mic port aflat în apropierea capitalei oamenilor, convieţuind în pace cu aceștia, dar și cu elfii. Deși elfii erau nevoiţi să își acopere urechile lungi, pentru familia ei și pentru celelalte familii de vrăjitori era mult mai ușor să iasă pe stradă şi să nu fie descoperiţi. Spre surprinderea ei, Sigrun îşi afla corespondentul animal într-o vulpe polară pe care a găsit-o într-una din expediţiile ei. Era doar un pui, dar ea a crescut-o si a educat-o. Când a aflat cum putea avea un spirimal s-a decis să rămână pentru totdeauna cu micuţa ei.
          Mătușa Natalia şi Sigrun erau total diferite ca înfăţișare. Natalia avea ochii verzi strălucitori și calzi, iar părul șaten voluminos, lung până la umeri. Faţa ei era ușor ascuţită, mică, ca de copil. Era doar puţin mai înaltă decât Irina. Cu pielea ușor bronzată și mâinile mici, delicate, părea doar o copilă, dar pentru Irina ţine locul mamei.
          -La mulţi ani, scumpa mea! exclamă bucuroasă verișoara.
          -Ai terminat siropul? întrebă Natalia preocupată.
          Îl luă repede din mâinile Irinei- care se mira în sinea ei că nu îl scăpase cu totul pe jos- şi îl turnă deasupra blatului tortului şi al prăjiturilor.
          -Un tort făcut în casă e cel mai sănătos, zicea Natalia. Vroiam să-l fac astăzi pentru că e mai bine să-l mâncăm proaspăt făcut.
          -Acum vrea să-şi arate talentele de Tămăduitoare, îi şopti Sigrun Irinei.
          -Te-am auzit! Oricum, nu asta era intenţia mea. Nu credeţi că e mai bine să ne bucurăm de munca noastră după ce am terminat-o?
          Tămăduirea era o ramură a Alchimiei care se ocupa doar cu Leacuri şi Poţiuni de Vindecare. De obicei Alchimiştii nu erau foarte interesaţi de Vindecare. Cu timpul cei care se ocupau cu acest domeniu au fost numiţi Tămăduitori dacă creau Leacuri, sau Vindecători dacă foloseau Leacurile. Toţi Tămăduitorii doreau să obţină Elixirul Vieţii, o Substanţă care putea trata orice, inclusiv îmbătrânirea. Pentru această Substanţă trebuiau mai întâi să obţină Piatra Filozofală, dar până acum nici unul din cei care au încercat nu a reuşit.
           Alchimiştilor le plăcea mai mult partea de Cercetare, care avea două obiective, dar unul singur era principal: transformarea metaleleor în aur sau argint. Cu timpul cei care lucrau la acest proiect erau din ce în ce mai puţini, cei mai mulţi renunţând în favoarea celui de-al doilea obiectiv: preparearea unor noi Poţiuni sau Amestecuri, cu diferite întrebuinţări. Familia Brilliant era una din puţinele care se ocupa de ambele obiective, dar pe primul îl ţineau secret, pentru siguranţa lor.
           Linguri mari de metal amestecau singure în oalele cu budincă, în timp ce unele cuţite tăiau fructele. Chiuveta spăla vasele murdare, în timp ce aragazul își aprindea ochiurile când una din cele trei pocnea din degete.
          În timp ce ele găteau s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Natalia se grăbi să întâmpine oaspeţii, uitându-se pe furiş la ceas.
          -Am întârziat puţin. Credeam că nu ne mai primiţi, se auzi o voce puternică de bărbat.
          -Cum să nu te primim, tată? întrebă Natalia surâzând.
          -Bunicule Timon! exclamă sărbătorita şi se aplecă spre braţele larg deschise.
          După câteva momente, amândoi s-au depărtat ca să se privească mai bine. Bunicul era un vrăjitor scund şi grăsuţ. Nu mai avea niciun fir de păr pe cap, dar barba lui tunsă şi mustaţa îngrijită îl făceau oarecum respectabil. Degetele lui dolofane o împingeau usor pe Irina spre braţele deschise ale bunicii.
          -La mulţi ani, Sonny, rază de soare! îi spuse bunica Sophia. Ai primit cadoul nostru? Vrăjile şi Farmecele îţi vor fi de folos.
          -Ai mare dreptate, dragă! adaugă bunicul. Mare dreptate!
          Sophia era puţin mai înaltă decât el, cu părul lung, sur şi drept, mereu prins într-o coadă. Avea faţa rotundă cu obrajii plinuţi şi mai tot timpul o urmărea un miros de prăjituri. De fiecare dată când se gândea la ea, Irina îşi amintea zâmbetul ei plin de viaţă şi dexteritate neobişnuită. Când Irina era mai mică, într-o seară de Crăciun, bunica salvase bradul bogat împodobit. Globul cu oameni de zăpadă de care trase copila a fost bine prins în acele imensului brad, iar acesta se prăbuşea peste fetiţă şi masa plină cu delicatese când bunica venise din camera alăturată. În doar câteva milisecunde rostise un Farmec Scurt de Oprire şi îl ţinuse suficient de mult încât ceilalţi să aibe timp să îndrepre bradul şi să o îndepărteze pe Irina cea năzdravană. Ce-i plăcea cel mai mult Irinei la acea amintire era râsul bunicii, care era atât de molipsitor încât până şi Natalia ce avea faţa albă de spaimă începuse să râdă, doar auzind-o.
          Nici unul din bunici nu avea un spirimal. Bunica a crezut tot timpul că animalele sunt murdare, iar pentru ea, o iubitoare a curăţeniei în exces, nu exista un spirimal potrivit. Bunicul nu se considera capabil să răspundă pentru un suflet nevinovat. Considera că unui animal îi este mai bine fără el, decât cu el. Amândoi erau de părere că un animal este o grijă în plus, iar ei aveau nevoie de cât mai mult timp posibil pentru invenţiile lor. Niciodată nu au înţeles cât de frumoasă era legătura de suflet dintre un vrăjitor şi un animal magic, pe care Irina o aprecia foarte mult.
          -Ce gătiţi? întrebă bunica curioasă.
          Natalia și Sigrun s-au bucurat de ajutorul primit de la bunica Sophia. Fiind o mare perfecţionistă în aproape orice, bunica devenise o mare bucătăreasa, iar cu tigaia în mână făcea minuni.

Partea a VI-a

          Coșmarul o zăpăcea, o făcea să se agite și să se lupte cu pătura. Avea în vis o soră geamănă, dar blondă, iar aceasta era vrăjitoare – ciudat. Cea blondă cădea într-o prăpastie, iar ea încerca să o prindă, dar era prea târziu. În clipa următoare ea era cea care cădea și sus stătea geamăna vrăjitoare care încerca să o prindă. Dupa câteva secunde rolul s-a inversat. Apoi din nou. Și din nou.
          -AU!
           Tavanul neted și zgomotul făcut de lustra spartă au trezit-o de-a binelea. Era sus, în camera ei, cu cele patru aripi mari la vedere fâlfâind uşor şi cu obrazul lipit de perete. Prin sticla din care era făcut putea să vadă soarele cum strălucea şi lumina cel mai sclipitor oraş din pădurile Munţilor Carpaţi: Sarmisegetuza. În ciuda coniferelor ce formau o adevărată pădure, oraşul era călduros şi însorit. Drumurile de piatră erau traversate de multe căruţe şi roabe pline cu flori şi fructe mari neobişnuite, deşi era încă dimineaţă. Locuitorii zburau peste tot, fiind prea grăbiţi şi ocupaţi pentru a mai merge pe jos ca turiştii vrăjitori. Zburătorii şi zânele amenajau oraşul cu simboluri specifice lunii iulie, conform tradiţiei de a schimba lunar imaginea oraşului.
          Aceleaşi flori atârnau şi pe acoperişul casei sale. Aveau mărimea unei roşii, cu petalele în formă de stea şi diferite culori. Miroseau delicat și nu acopereau mirosul puternic al Magiei oraşului: parfum de crin combinat cu mirosul brazilor.
          Toate casele erau decorate la ferestre, la uşi și pe acoperişuri cu felinare de licurici şi cu florile-steluţă. Pentru vrăjitori locuinţele zânelor si a zburătorilor erau neobișnuite, excentrice, prin formele lor sferice, cu pereţi de sticlă colorată, fără scări și cu ferestre mari cât niște uși. Acoperișurile semănau cu o floare de crin răsturnată şi cu vârfurile petalelor spre exterior, în sus. Grădinile caselor, deja prea aglomerate de flori, aveau pietrele ornamentale aranjate în armonie cu celelalte lucruri, după ce au fost curăţate până când au ajuns de culoarea albului zăpezii. Gardurile mari de lemn era singurele care mai împiedicau florile să ajungă și pe stradă.
          Conform tradiţiei, zânele găteau prăjituri şi torturi cu glazură sau jeleu, pentru că în acea zi era a șaptea zi din cea de-a șaptea lună, iar pentru poporul lor era o sărbătoare de fiecare dată când ziua avea același număr cu luna.
          Elena intră năvală în cameră, cu Flafy după ea, surprinzând dintr-o privire cauza zgomotului de sticlă spartă. În clipa următoare chemă mătura și făraşul ca să cureţe cioburile de pe podeaua, iar ea, în loc să o certe pe biata fată – așa cum se aștepta Corina să facă – se repezi să caute o rochiţă în dulapul de haine.
          -Stai puţin! De ce m-aș îmbrăca așa? întrebă ea absolut uimită.
          – Îţi stă mai bine în rochie, încercă mama ei să o convingă în timp ce  mătura și fărașul strângeau singure sticla de la lustra spartă, făcând mult zgomot.
          -Dar e pentru evenimente, spuse fata în timp ce mângâia materialul de culoarea florii de nu-mă-uita.
          Pentru ea nu era nicio problemă să se îmbrace în ceva comfortabil, ca o perechie de jeanși și un tricou. Defapt, nu era o problemă să se îmbrace în orice îi placea, mai ales că fizicul îi permitea. Într-o zi putea fii văzută purtând pantaloni și geacă din piele, iar ziua următoare să fie aranjată ca pentru covorul roșu.
          -E a șaptea zi din lună. Tot oraşul serbează, o informă mama ei. Acum, îmi explici și mie cum de ai zburat în lustră în timp ce încă dormeai?tumblr_mdrd8irEEp1rf5dyso1_500_large
          Corina doar ridică din umeri. În cele din urmă acceptă să se îmbrace așa cum i s-a zis. În timp ce aștepta ca Elena să îi împletească părul, se gândea la cât de ciudat era faptul că mama ei nu a trezit-o până atunci. De obicei, Elena făcea un Farmec prin care apărea un iepuraș- pe care Corina îl considera mai enervant decât o alarmă normală- din lumină roz, care ţopăia în patul ei până o trezea.
      Privirea sa pierdută se opri asupra oglinzii. Își studie chipul, deși avea gândul departe. Faţa ei se unduia sub părul ondulat, negru intens. Își dorea să fi fost roșcat, dar momentan nu le putea avea pe toate. Ochii albaștrii-argintii sclipeau și îi puneau în evidenţă pielea de culoarea piersicii. Avea ţinuta frumoasă, era suplă, așa cum i-se potrivea unei zâne. Era mai înaltă decât colegele ei de clasa, dar îi plăcea. În comparaţie cu familia ei, arăta foarte exotic. Toţi ceilalţi erau albi ca laptele, cu părul de culoarea aurului, arătând prea divini până și pentru zburători.
          După câteva minute a coborât pe bara de metal aflată în mijlocul casei care ducea în holul de la parter. Casa nu avea scări, ci o gaură pătrată în tavan care permitea să se facă legătura cu etajul. Pentru a ajunge sus era suficient să dea de două ori din aripi, dar la coborâre era mai dificil, așa că toate casele de zburători și zâne din întreaga lume aveau această bară, fiind un alt specific de-al lor. Ca în fiecare zi de sărbătoare se întrepta spre sufragerie, unde știa că mama ei pregătise micul dejun festiv. Ușa era închisă. Apasă pe clanţă şi împinse.
          -La mulţi ani! strigară nouă voci în cor, luând-o prin surprindere.
          Înainte să poată avea o reacţie, s-a trezit umplută de confeti din cap până în picioare. În timp ce se scutura, auzea cum bucăţile lucioase de hârtie începeau să-i șoptească toate deodată: ” La mulţi ani! Să trăiești! Fericită să îmbătrânești! Noi toţi îţi dorim, și pe  drept îţi vorbim, să ajungi bogată, să ai o casă minunată, să te scufunzi în flori și să nu ai parte de negrii nori!”
          Uitându-se urât, deși era fericită, spre cei care au aruncat îl văzu pe fratele mai mic al mamei sale, amuzantul şi mereu glumeţul ei unchi, Silviu şi pe Daniel, soţul surorii mai mari a Elenei.
          -Am uitat ca e ziua mea! zise ea râzând, nevenindu-i să creadă. Cum să uit de ziua mea? În sfârşit împlinesc cincisprezece ani!
           -Am pregătit un plan pentru întreaga zi, îi spuse unchiul Daniel. Uită-te şi tu.
          Acesta îi întinse foaia, acum mototolită după a fost plimbată din mână în mână. De abia terminase Corina de citit că mătușa Monica i-o smulse emoţionată din mână. Împreună cu Daniel recapitula ultimele detalii, în timp ce unchiul Silviu, soţia lui, Iuliana, şi Elena priveau ceasul şi consultau programul privind peste umerii Monicăi.
           Mătușa Monica era mai mare cu cinci ani decât sora ei. Avea părul aproape drept, doar câteva bucle rătăcite îi stăteau pe umeri. Era mai înaltă decât fraţii săi, cu ochii mai rotunzi și buzele pline. Avea faţa alungită cu o aluniţă pe obrazul drept, era slabă ca un băţ, dar avea un farmec aparte din cauză că era zână. Mereu serioasă și încrezătoare, era și foarte intuitivă.
          Nici Daniel nu avea părul ondulat, dar spre deosebire de soţia lui și familia acesteia, ochii săi erau căprui. Tot el era și cel mai puternic bărbat din încăpere. Câteva cicatrici lungi de pe braţe, dar și cea de pe piept dovedeau faptul că a fost în Armata Regală, înainte să o întâlnească pe Monica. Privirea lui de vultur vedea până și cele mai mici detalii, tocmai de aceea era de mare ajutor în afacerile familiei. Cum era de așteptat, spirimalul lui era un vultur și îl avea de când s-a înrolat în Armată.
          Vlad, fiul lor, era cel mai mare dintre verișori și de când se știa mereu a avut grijă de Corina și Bianca atunci când erau toţi trei împreună. A moștenit de la părinţii lui părul drept și ochii căprui, dar și inteligenţa nativă a mamei sale. Era la fel de înalt și de slab ca Monica, dar mult mai puternic, moral și fizic, decât aceasta.
          -Înainte să mâncăm, aș dori să deschizi cadourile, spuse mătușa Iuliana întinzându-i un cadou din mulţimea ce stătea adunată în mijlocul mesei rotunde din sticlă.
          Corina îl luă, văzând că pe el scria: ”de la Monica, Vlad şi Daniel”. Înăuntru era o enciclopedie groasă despre animalele mitologice ce avea ilustraţii pe toate paginile. Din câte îşi dădea ea seama cuprindea şi Leacuri cu care ar putea ajuta fiinţele magice. Avea si un întreg capitol despre Spirimale. De mult timp aştepta să îşi ia un animal cu care să îşi unească sufletul şi magia, dar mama ei mereu îi spunea că trebuie să aştepte momentul potrivit. Ea iubea animalele şi se pare că mătușa ei știa acest lucru.
          -Mulţumesc. E foarte frumoasă, spuse ea emoţionată.
          -E rândul cadoului nostru, cântă Iuliana.
          Trase şi de această panglică şi rupse hârtia albastră. Cadoul cuprindea hăinuţe frumoase, evident alese cu grijă de cumnata Elenei, şi o brăţară din fâşii subţiri de piele maronie împletită cu franjuri de care erau agăţate pietricele sclipitoare. Franjurii cu pietricele ajungeau până la începutul  degetului mare.
          -Silviu a văzut-o, îi zise Iuliana, aşa că nu-mi mulţumi mie.
          -Atunci, mulţumesc, unchiule Silviu!
           Unchiul aprobă mulţumit din cap. Silviu era fratele mai mic al Elenei și al Monicăi. Ca și Elena, acesta avea părul blond și buclat, iar ochii îi erau albaștri închiși. Avea mereu un  zâmbet pe buze și purta cu el o plăcere enormă pentru glume și farse, fiind astfel unchiul preferat al Corinei. Era la fel de înalt ca Elena, avea obrajii buclaţi și mereu o căldură specifică în privire. Spre deosebire de calmul și seriozitatea surorilor sale mai mari, el era considerat ca fiind rebelul familie, întotdeauna făcând doar ceea ce-i plăcea. Ceva din firea lui avea și Corina, iar de aceea în preajma lui se simţea confortabil. Într-un fel amândoi aveau limbajul lor propriu și nebun.
           Iuliana, soţia lui, era genul de persoană care îl complementa, având și ea propria sa „nebunie” cu bun gust. Părul ei blond, creţ și mătăsos împreună cu ochii ei verzi îi făceau chipul angelic. Nu era înaltă, fiind mult mai delicată decât toţi ceilalţi din încăpere. Avea mersul de balerină și era foarte agilă. Inima ei mare ţinea o încredere enormă, și uneori greșită, în fiecare persoană. La fel ca și Silviu, era cu un an mai mică decât Elena, dar mult mai sprintenă și optimistă. Ceva din firea ei, ca un vârtej, părea să emane pretutindeni energie. Accepta orice idee ciudată, neobișnuită și neîncercată, considerant-o ca făcând parte din nonconformism, un stil care i-se potrivea perfect.
          Cei doi s-au cunoscut într-un magazin de animale, chiar în ziua în care și-au descoperit spirimalele potrivite. Şi-au dat seama că sunt făcuţi unul pentru celălalt când au aflat că amândoi se potriveau cu două veveriţe: una era argintie și jucăusă, iar cealaltă roșcată si iubitore.
          Tot ce era mai bun la ei se unise sub o singură fiinţă: Bianca. Fata era mai veselă, mai zăpacită și mai amuzantă decât Corina și Vlad la un loc. Cu toate acestea, părea a fi creierul familiei sale, mereu pusă în situaţia de a se comporta mai matur decât ambii părinţi ai săi. Părul ei usor ondulat îi stătea în toate direcţiile, dar avea de la mama ei un farmec angelic. Își iubea enorm familia și prietenii, găsind în ei calităţi pe care le susţinea în orice situaţie, chiar dacă nu erau atât de evidente.
          Corina mulţumi şi bunicilor pentru lănţișorul de aur cu un medalion din diamant transparent, în formă de lacrimă.
          -Pune-l seara în lumina lămpii şi va lumina numele tău şi istoria familiei noastre, respectiv şi istoria ta, pe pereţii camerei, îi explică bunica Carmen. Eu l-am primit de la mama mea, care l-a primit de la bunica ei. De atâta timp, istoria se scrie pe el de secole întregi.
          Cadourile următoare erau de la prietenii ei, Mirela, Nicoleta, Sorin și Cristian. Fata s-a bucurat de eșarfa dată de Nicoleta și de parfumul cu miros de iasomie oferit de Mirela, dar și de dulciurile făcute de mama lui Cristian, Domna Cecilia, și de albumul foto primit de la Sorin. Cei patru nu-i puteau serba ziua împreună, fetele fiind în vacanţă la bunicii Nicoletei care locuiau într-un sat, iar băieţii plecati cu părinţii lor la vânătoare de Fazani cu Gât-de-Lebădă.
          Corina zâmbi cu dor, gândindu-se că îi lipsește părul roșcat și cârlionţat al Mirelei și prezenţa liniștitoare a Nicoletei. Faţa Mirelei, cu pielea albă și mulţi pistrui, de obicei apărea in fiecare dimineata deasupra gardului grădinii Elenei. Ea și Corina mergeau împreună în fiecare zi la școală, iar vara plecau în pădure cu ceilalţi trei. Nicoleta semăna cu o păpușă vie. Cu părul blond cu multe bucle și ochii mari, verzi ca smaraldul, făcea orice inima să se înmoaie. Palmele ei mici și delicate de obicei se strecurau sub protecţia prietenelor ei.
          Erau la aceeași Şcoală, în afară de Cristian care era mai mare decât Mirela și Corina. El a absolvit primul an la Colegiul Bonaventura. Acum că avea cincisprezece ani, Corina trebuia să meargă și ea la un Liceu sau un Colegiu, conform Legii Educaţiei care se păstra de sute de ani. Sorin și Nicoleta erau mai mici decât ea, dar asta nu-i împiedica să trimită cereri de înscriere, așa cum au făcut ea și Mirela cu un an în urmă.
          Următorul cadou era o cutiuţă mică de bijuterii, împăturită în hârtie argintie. Înăuntru era un inel făcut special pentru degetul mic, de aur, cu o stea de diamant pe care era încrustată liera B sub forma scrisului vechi. Deși căutase peste tot, Corina nu găsi niciunde scris numele expeditorului.
          -Este de la… un vechi prieten de familie, îi spuse mama sa. O să afli mai multe când va veni vremea.
          Ultimul cadou pe care îl desfăcu a fost cel dăruit de Elena. Pe lângă dulciuri şi haine era o carte mică şi groasă, cu o copertă maronie pe care scria titlul cu litere aurii. Cartea era despre Magie. Era lucrul cel mai îndrăgit de către Corina, fiind foarte fascinată de Farmece, diferite formule magice, dar avea şi ilustraţii ce cuprindeau efecte ale unor Vrăji.
          -Mulţumesc! spuse ea bucuroasă.
          După micul-dejun, bunicii s-au așezat pe canapea şi au început să povestească celor care îi ascultau cum erau vremurile când erau ei tineri, făcând adesea comparaţii. Bunicul Gabriel era un zburător înalt, slab, cu faţa ascuţită şi nasul cârn. Avea părul argintiu lung până la umeri, atât de drept încât părea unsuros. Toate oasele îi erau ascuţite, în special umerii şi genunchii. Dacă nu te-ai fi uitat la el cu atenţie puteai avea impresia că stai faţă în faţă cu un vultur. Bunica Carmen, la fel de înaltă şi cu un păr mult mai bogat şi mai voluminos decât soţul ei, semăna cu o Elena mai în vârstă. Avea faţă ca o inimă si părul încă blond. Ochii ei la fel de albaştri ca ai lui Silviu erau de o strălucire uimitoare. Spirimalul, o maimuţă capucin, o iubea şi acum la fel de mult ca atunci când s-au întâlnit. De când s-a căsătorit a încercat să-şi convingă soţul să îşi găsească şi el un animal de care să se lege sufleteşte, dar acesta, încăpăţânat şi cu idei fixe, aşa cum era Corina, refuza mereu.
          Elena alerga fără stare prin toată casa, aranjând de nenumărate ori decoraţiunile şi căutând poze pe care să le arate fraţilor săi, care îşi povesteau evenimente din copilărie. Abia şoptit, Iuliana întrebă curioasă foc despre raza de soare, Irina, şi despre William. Elena nu mai ştia nimic despre Will de nouă ani pentru că amândoi au fost de acord că e periculos să ţină legătura din cauză că cele două fete ar putea descoperi accidental scrisori, poze sau alte  lucruri ce le-ar putea ajuta să afle una despre cealaltă.
          -Ce privire de mamut! râse Daniel, răsfoind enciclopedia.
          -Da, seamănă cu tine! zise Silviu în glumă.
          -Dar chiar este un mamut! Este o specie rară care se găseşte doar în munţii înzăpeziţi. Are nenumărate proprietăţi magice în blană şi…
          -Monica, vrei să mă ajuţi puţin? întrebă Elena drăgăstos, încercând să oprească o discuţie filozofică ce ar fi plictisit pe toată lumea.
          Vlad zâmbi, în timp ce Bianca răsuflă uşurată teatral, iar apoi se întoarse spre verişoara ei mai mare.
          -Ai cea mai specială zi de naștere! Toată lumea serbează ziua asta, spuse admirativ.
          -Da, dar nimeni nu e la fel de fericit ca mine. Nu am mai auzit de cineva născut azi, a spus Corina cu o nuanţă de bucurie în glas.
            Până la urmă, era ziua ei de naștere. De ce să o împartă cu oricine altcineva născut în aceeași zi? Poate ar fi fost bucuroasă să găsească o astfel de personă, dacă ar fi știut că îi e prietenă sau rudă…

Bianca şi Vlad, au schimbat o privire plină de înţeles şi s-au gândit la o cineva anume. Chiar dacă Bianca nu a cunoscut-o, ştia că se numea Irina.