Arhive pe etichete: Alma

Partea a III-a

După ora prânzului Irina s-a hotărât să iasă din căminul ei ospitalier și să viziteze oraşul. Deşi era umbră şi căldură, nu a putut adormi din cauza colegilor ei care ţipau entuziasmaţi de fiecare dată când se întâlneau pe alee. Ar fi preferat să lase socializarea pe mai târziu, dar ştia că nu mai putea să amâne.

Ȋnainte să iasă din casă, a aruncat o ultimă privire asupra camerei. Era pe gustul ei: plăcuta, liniștită şi destul de călduroasă. Uimită, a văzut cum farfuria pătrată în care se afla prânzul ei, sau ce a mai rămas din el, a dispărut evaporându-se.

Când a închis ușa cabanei a văzut pe ea o semilună de argint de care era atârnată o steluţă de aur. Deşi nu era nici cea mai mică rază de soare, simbolul lumina. Privind în jur a observat că toate uşile de la cabanele şi colibele invitaţiilor aveau pe ele acest simbol. Neînţelegând, dădu din umeri şi îşi continuă drumul. Probabil era un Farmec de Protecţie sau un fel de urare de bun venit.

Păşind pe poteca de piatră, se uita la cercul de cabane. Toate erau asemănătoare ca înfăţișare exterioară, dar erau diferite prin Magia ce o emanau. La unii era mai înţepătoare, la alţii mai parfumată. I s-a părut că două cabane aveau același tip de Magie, ceea ce însemna că cei care locuiau acolo veneau din același loc și probabil erau fraţi. Ambele cabane aveau un puternic miros de flori de nufăr. Inspiră adânc, dorind să simtă Magia oraşului, exact așa cum făcea în Inima Naturii. Acasă, oraşul mirosea a esenţe tropicale şi portocală. Aici mirosea puternic a pin şi cuișoare.

tumblr_mm309whhzL1rbxic6o1_500A descoperit cu încântare că nu era mare diferenţă dintre magazinele din Inima Naturii şi magazinele Oraşului Ȋmpădurit. Ȋşi cumpără câteva lucruri şi îşi continuă explorarea. S-a plimbat printre cabane şi copaci şi admira zona şi peisajul. Frunzele şi florile i-se păreau neobișnuite şi de abia aștepta să descopere calităţile lor alchimice, vindecătoare şi magice. Ştia că putea citi despre acestea în cartea ”Plante şi duhuri”, așa că s-a hotărât să nu mai stea mult afară, mai ales că acum era deja ora cinci după-masa, după cum indica ceasul de pe clădirea Primăriei.

Adâncită în gânduri mai că era să ţipe când a dat peste o ceartă dintre doi băieţi vrăjitori, probabil viitori colegi de-ai ei. Nu departe erau câteva zâne care priveau luate şi ele prin surpindere. Lucky mârâi, în acelaşi timp în care Irina s-a hotărât să intervină. Nu ştia ce ar fi trebuit să le zică. Nici nu auzea de fapt ceea ce vorbeau cei doi pentru că, deşi strigau, vorbeau aproape în acelaşi timp.

La jumătea drumului s-a oprit. Altcineva, una din zânele care priveau, i-a luat-o înainte. Nu putea să-i vadă faţa, dar s-a gândit că probabil avea o privire ameninţătoare pentru că cei doi s-au oprit imediat ce ea a ajuns lângă ei. Nu ştia cine era, nu a mai văzut-o înainte, dar imediat s-a gândit că era frumoasă. Cel puţin părul ei negru şi lung era îngrijit şi mătăsos. Avea o strălucire permanentă, chiar dacă nu era luminat. Părea să fie cam la fel de înaltă ca ea. Ar fi vrut să audă ceea ce le zicea, dar nu era suficient de aproape. După cum părea, era gată să intervină între ei în absolut orice mod. Irina trebuia să recunoască: indiferent cine era fata aceea, avea mult curaj.

Celelalte două zâne s-au alăturat prietenei lor. Niciuna nu părea că ar fi fost gata să facă ceva practic în cazul în care lucrurile se înrăutăţeau, dar nu voiau să o lase pe fata brunetă singură. Ajutorul lor nu mai era necesar. Cei doi băieţi au pornit în direcţii diferite. Irina putea să parieze pe orice că cei doi vor relua cearta data următoare când se vor întâlnii, dar momentan nu mai era nimic de făcut.

Voia să o vadă pe zâna cea curajoasă. A pornit cu paşi nesiguri spre ea, dar şi-a dat seama că cele trei nu i-au observat prezenţa. Au fost prea atente la ceea ce se întâmpla între cei doi pentru a o mai vedea şi pe ea. Au plecat, luându-şi zborul spre centrul oraşului. Ei bine, se părea că o va cunoaşte într-o altă zi. Oricum, ce ar fi putut ea să-i spună unei zâne?

Nu dorea să se întoarcă chiar acum înapoi în cabană, ca să nu pară că le urmăreşte, dar altundeva nu avea unde să meargă. Era deja înserat, dar pădurea împedica oricum orice rază să se strecoare până jos. Ochii ei magici nu aveau probleme cu întunericul, dar ştia că nu este singura capabilă să vadă noaptea. Toate animalele nocturne trebuiau să se trezească. Aşa cum prea bine ştia, acestea erau cele mai periculoase. Gândul că în pădure existau creaturi întunecate nu o făcea să se simtă mai bine, ba din contra, aşa că s-a hotărât repede că era totuşi mai bine să se întoarcă la noua casă.

Ȋn mijlocul cercului alcătuit din cabane, Irina a văzut cel mai ciudat felinar. Deşi era convinsă că acesta nu era aici când a ajuns sau când a ieşit din cabană, nu putea să nu-l admire. Avea un fel de tulpină înaltă, răsucită şi încolăcită din care porneau cinci flori mari cât o lampă de birou. Semănau cu florile de crin, doar că păreau cerate şi lustruite. Polenul lor emana lumină galbenă şi strălucitoare, întocmai ca un bec. S-a apropiat de el, cu o privire năucită. Nu a mai văzut până atunci ceva asemănător şi a încercat să-şi dea seama din ce Magie era construit. Era posibil ca lumina lui sa protejeze zona împotriva animalelor sălbatice?

O explozie i-a alungat gândurile. S-a aruncat la pământ, conştientă că ar putea zbura lucruri care să o rănească. Dintr-o cabană din stânga ei a început să iasă fum. Un băiat a ieşit afară, tuşind. Pe lângă el a trecut o vulpe roşcată, spirimalul lui.

adam_hicks_500x710px-Prea.. mult… Aluminiu Colţuros…, bolborosea el neatent.

-Ești bine? îl întrebă Irina, fugind spre el sa-l ajute.

-Da, așa cred, răspunse el în timp ce-şi stergea praful de pe haine.

-Ce încercai să faci?

-Ȋncercam să-mi schimb forma biroului. Tu cine ești?

Era absolut convinsă că a minţit-o. Ştia că Aluminiul Colţuros era folosit la Poţiuni periculoase nu pentru schimbarea formei.

-Mă numesc Irina Briliant, spuse ea cu o voce mai acră decât ar fi vrut. Tu cine ești?

-Sunt Simon Black, pe un ton ce lăsa să înţeleagă că numele lui trebuia să explice totul.

Irina s-a uitat peste umărul lui. Ȋnca mai ieșea fum din cabană. Atunci şi-a dat seama că aceea era una din locuinţele cu miros de nuferi. S-a uitat în jur, căutându-l și pe fratele sau sora lui Simon. Ceilalţi colegi care se aflau în zonă se uitau spre ei. Unii erau pe verandă, alţii în case, dar nimeni nu părea să semene cu el, cu părul lui roșu și ochii deschiși la culoare, sau măcar să vină să-l ajute. Dacă ar fi avut ea o soră sau un frate cu siguranţă nu ar fi stat fără să facă nimic.

-Hei, Irina! o strigă o voce familiară.

S-a întoars şi a văzut-o pe Maribel, fata din magazinul din bujuterii, alergând spre ea.

-Nu o să-ţi vina să crezi! spuse ea gâfâind. Alma- o ştii pe Alma?- s-a împrietenit cu Penelope! O cunosc de pe Via Fortuna. E chiar de treabă, deşi vorbește mult. Vine de undeva din Grecia. Oricum, ele două sunt ca surorile! Se înţeleg atât de bine! Au multe în comun! Mai înainte am vorbit şi i-am spus că te cunoaştem, iar ea te place foarte mult. Chiar vrea să te cunoască! A spus că a luat multe reviste în care erai tu pe copertă şi spuneau despre viaţa ta… Adică… eşti o vedetă. Dar… ce se întâmplă aici?

Ochii ei căprui i-au privit pe rând pe cei doi, iar apoi spre casa din care mai ieşea încă fum. Simon bombăni ceva ce suna a „fetele” şi a intrat înăuntru cu vulpea după el, închizând cu putere uşa în urma lor.

-Nu ştiam… ca zânele… m-ar putea place.

Întotdeauna a crezut că ele făceau parte din minunatul basm în care îşi imagina că trăiesc, alături de castele luminoase, îngeri frumoși și natura sclipitoare. Nu s-a gândit niciodată că lumea zânelor ar putea să o placă. De fapt, nici măcar nu înţelegea de ce toţi păreau atât de interesaţi de ea și de familia ei. Aveau standarde înalte și se comportau într-un fel aparte, dar în definitiv erau doar niște Alchimiști sau Tămăduitori.

-Glumești? întrebă Maribel șocată. Sunt sigură că glumești! Toată lumea te place! Ești frumoasă, faci parte dintr-o familie bogată și celebră. În plus sunteţi toţi atât de eleganţi şi rafinaţi! Nu ca alte celebrităţi… Ea… Ea îţi e fană.

-Cine?

-Penelope Papadopoulos. Vino! Trebuie să o cunoști! spuse Maribel în timp ce o trăgea după ea.

Au mers pe una din cele zece alei de piatră. Irina a recunoscut-o pe Alma ca fiind una din cele două fete ce stăteau pe o creangă groasă a unui copac înalt. Celeilalte fete nu i-se vedea faţa, dar părul ei lung şi negru a făcut-o pe Irina să creadă că ea este cea ce a oprit conflicul dintre colegii lor. Revelaţia a durat doar un moment, pentru că și-a dat seama că părul Penelopei avea bucle mici și dese. Zâna cea curajoasă ar fi trebuit să aibe părul de aceeași formă și lungime cu al ei, mai mult în valuri decât cu bucle propriu-zise.

-Irina! exclamă Alma cu vocea ei latino-americană.

phoebe tonkinPenelope aproape a căzut de pe creangă, de uimire și emoţie. În niciun caz nu avea cum să fie cea care a oprit conflictul. Era mai scundă și mai slăbuţă. Braţele ei firave nu puteau fi cele care i-au despărţit pe cei doi băieţi. Pe acelea le-a văzut foarte bine, mai ales atunci când gesticulau agitate. Chipul ușor ascuţit al Penelopei era împodobit cu un zâmbet larg cu dinţii drepţi, albi și perfecţi. Ochii ciocolatii o priveau cu admiraţie. Din câte se părea ar fii vrut să sară pe ea și să o îmbraţișeze, dar emoţia o reţinea. Cu atât mai bine; Irinei nu-i plăcea să fie îmbrăţișată de persoane necunoscute.

-Salut, Penelope!

Zâna roși până în vârful capului atunci când și-a auzit numele.

-Eu sunt Irina, continuă ea, atunci când a văzut că fata nu i-a răspuns.

Nu se simţea în largul ei. S-a obișnuit să vorbească deschis cu vrăjitorii abordând cu ușurinţă orice subiect, dar cu zânele era diferit. Nu le cunoștea, nu știa ce le place. Cunoștea doar lucruri generale despre lumea lor, dar nu despre ce se întâmpla în ea. Cu Maribel era ceva diferit, pentru că micuţa papușică făcea singură aproape toată conversaţia.

-Te-am mai văzut! strigă într-un sfârşit Penelope bucuroasă, făcând-o pe Irina să tresară. Pe Via Fortuna! Dar arătai puţin altfel… Nu erai zână? Așa mi-ai spus atunci. Ai spus ca vii dintr-un oraș cu nume ciudat din România.

-Cum? Sunt vrăjitoare… Nu ne-am mai întâlnit, e prima oară când vorbesc cu tine!

-Nu, nu! Sunt sigură! Aia e personalitatea ta falsă? Te ascundeai de presă?

Nu era prima oară când auzea ca s-a întâlnit cu cineva pe Via Fortuna. În timp ce zburau cu covorul Hanna i-a spus ca s-au ciocnit, dar ea arata altfel.

-Nu mă ascundeam de nimeni și nici nu am o identitate falsă, a răspuns ea cu o voce pe care nu și-a recunoscut-o. Sunt sigură că mă confunzi.

-Bine, poate te asemeni altcuiva, zise Penelope și încercă să schimbe subiectul. Domnișoara Natalia locuiește în același oraș cu mine și familia mea. Iartă-mă dacă greșesc, dar ea este mătușa ta, nu? Sunt foarte fericită că pot să te cunosc! Vrei să îmi dai un autograf? Familia mea nu va crede niciodată că sunt colegă cu tine! E așa o onoare!

Restul conversaţiei a trecut ușor. Fetele au admirat-o pe Sonny, au povestit puţin despre familiile lor. Niciuneia nu-i venea să creadă că Irina a cunoscut-o pe Contesa Cassandra, dar apoi și-au dat seama că era ceva normal, din moment ce locuiau în același oraș, iar familia Brilliant era destul de importantă. Într-un târziu Irina s-a scuzat, spunându-le că este prea obosită.

Adevărul e că nu se putea gândi la nimic altceva înafară de fata aceea. De ce vrea atât de mult să o cunoască? Era ceva diferit la ea… Simţea într-un fel că nu își putea găsi liniștea până nu se afla din nou în prezenţa ei. O vedea ca pe un Gardian. Ciudat. Nici măcar nu știa cum arată sau ce fel de persoana e, dar avea un sentiment intuitiv care-i spunea că se vor înţelege bine. Foarte bine.

Dar dacă sentimentul era de fapt speranţa ei? Dacă își imagina că totul o să fie bine, dar în realitate va fi dezamăgită? Recunoștea că avea nevoie de cineva care să o ajute. Cineva cu care să poată vorbi orice și care să îi ia apărarea atunci când avea nevoie. În totdeauna a simţit că ceva din ea lipsește. Ceva diferit de faptul că nu avea prieteni adevăraţi sau nu știa ce înseamnă o familie iubitoare. Se simţea vulnerabilă. Ceilalţi credeau că duce o viaţă perfectă. Se înșelau. Viaţa lor era perfectă.

OKIAN.roOKIAN.roOKIAN.ro

Partea a IX-a

009JNB_Megan_Fox_018_largeCorina aștepta emoţionată dovleacul ce urma să o ducă în Oraşul Împădurit. Mai erau încă trei minute până când trebuia să ajungă în faţa uşii, iar ea era deja plictisită. A exersat câteva Vrăji cu bagheta, iar acum citea manualul de Farmece, deşi nu era deloc atentă. Cu doar cu câteva ore în urmă prietenii ei i-au urat drum bun şi mult noroc, felicitând-o si spunându-i că sunt fericiţi pentru ea. Nicoleta a început să plângă, zicându-i că-i va fi dor de ea. Iar Cristian? Ei bine, el era Cristian. El îi va simţi cel mai mult lipsa, dar de asemenea era cel mai bucuros pentru ea. Cu lacrimi în ochi, i-a asigurat pe toţi că vor vorbi prin hologram zi de zi, oră de oră. Cum se va descurca fără ei?

Mama sa îi verifica pentru ultima oară bagajele, dacă avea tot ce era nevoie. Nu spunea nimic, nu mai putea. Dacă încerca să vorbească ar fi înceaput să plângă. Fiicele ei se aventurau singure într-o călătorie primejdioasă, iar ea nu putea să fie lângă ele să le apere. Într-un fel spera ca ele să se găsească cât mai repede, ştiind că aşa vor fi în siguranţă. Ironia vieţii: le-au despărţit pentru că împreună se puteau răni; acum doar împreună se puteau descurca alături de tot ceea ce însemna roialitate, Colegiu şi studii. Pe de altă parte se gândea cât de tristă va fi Irina atunci când va afla că mama ei nu a stat lângă ea în toţi aceşti ani. În plus, de unde putea fi sigură că fetele se vor înţelege? Existau multe exemple de surori care se certau în fiecare zi, iar Corina avea mari şanse să fie ca acelea.

old_zebs_pumpkinPeste trei minute o lumină puternică strălucea în faţa uşii de la intrare. Așa cum s-a așteptat Corina, un dovleac portocaliu şi veștejit aterizase pe preşul lor prăfuit. Simţindu-i prezenţa, a început să se mărească şi să strălucească, devenind cea mai frumoasă caleașcă de argint trasă de patru pegaşi albi cu coamă şi coada argintie. Nu era niciun birjar. Pe ușă era imaginea Vilei Beauregarde cu lacul strălucitor şi pădurea întunecoasă. Interiorul avea un covor moale, albastru şi pufos, două banchete albe şi comfortabile de o parte şi de cealaltă cu câte două periniţe albastre de catifea. Avea şi o lampă cu lumină albastră şi o măsuţă mică pe care era o tavă cu prăjiturele şi o cană de lapte.

-Să mă suni când ajungi, bine? spuse Elena în timp ce bagajele pluteau în caleașcă.

-Nu-ţi fă griji. Ştiu să mă descurc.

S-au îmbrăţișat, iar apoi Corina s-a urcat cu Blacky în caleașcă. Când a închis ușa, cei patru cai zburători au început să bată din aripi, știind singuri drumul spre Vilă. Fata s-a întoars să-i facă pentru ultima oară cu mâna mamei sale.

În scurt timp caleașca a ajuns deasupra munţilor. Nu voia să vadă acelaşi peisaj pe care îl cunoştea deja foarte bine. În plus, întunericul nopţii ar fi lăsat-o să vadă doar umbre înfricoşătoare ce păreau că vor să o prindă. S-a trântit pe un fotoliu şi adormi, lumina stingându-se de la sine.

Visa că a ajuns în faţa Prinţesei şi a primit o coroniţă cu diamante pentru că era cea mai cuminte Elevă. Ironic. Nu avea de gând să fie cuminte. Nu avea de gând să mai asculte de alţii, care ştiu mai bine ce se va înâmpla cu viaţa ei. V-a spune stop şi îşi va urma singură drumul ales de ea. Era viaţa ei, greşelile ei. În mână ţinea o foaie învechită. Era invitaţia la Colegiul Magic de Ucenicie Lug.

* * *

Irina nu a dormit mult, trezind-se când a auzit valuri spărgându-se de stânci.  Se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Nu mai vedea verdele pădurii şi nici nu mai simţea mirosul de ierburi şi de lemn. Simţea sare şi multă umezeală. Se ridică în genunchi şi se târâ până la marginea din faţă. Privi în jos, îngrozită. Valurile oceanului se spărgeau de stânci colţuroase, iar ea zbura tot mai în larg.

-Nu e prea plăcut, nu? întrebă cineva.

Mai că ţipă şi ridică privirea în direcţia vocii. O fată cu pielea măslinie şi faţa cu trăsături fine, specifice latino-americane zâmbea de pe un alt covor persan. Părul şaten şi drept flutura în bătaia vântului, lănsând să i-se vadă chipul cu trăsături pronunţate. Stătea relaxată, sprijinită de o mătură pe care scria cu litere argintii: ”Callipso”.

397368_10150523149075589_1030374116_nMă numesc Alma Garcia şi sunt din Argentina.

-Eu sunt din Inima Naturii. Mă cheamă Irina Brilliant.

-Da, știu cine ești. Părinţii mei au toate cărţile cu reţetele Poţiunilor făcute de tatăl tău. Ştii, noi îţi respectăm foarte mult familia, mai ales că mama mea a avut ocazia să o cunoscă pe mătușa ta din Grecia. Nu credeam că eu voi putea să te cunosc pe tine vreodată. Sunt foarte fericită că vom fi colege!

Irina află că Alma locuia în marginea unui sat de vrăjitori. Noua ei prietenă i-a povestit despre familia ei, care erau un fel de Şamani. Înainte ca Irina să o bombardeze cu întrebări i-a spus tot ceea ce ştia despre ocupaţia rară a părinţilor ei. Când au epuizat subiectul au vorbit despre Colegiul Lug și despre invitaţii pe care i-au cunoscut pe Via Fortuna.

Atunci s-a auzit un tropot de cai. Ambele fete s-au întors pentru a privi în spate mirate. Erau deasupra oceanului, cum puteau fi cai aici? Dar, spre uimirea lor, au văzut o caleașcă trasă de patru pegaşi. Înăuntru era o tânără cu părul șaten deschis cu multe șuviţe de culoarea caramelului. Avea ochii verzi întunecaţi, buze subţiri rozalii şi pielea albă. Se uita şi ea mirată la fetele de pe covoarele zburătoare, așa cum se uitau şi ele la caleașca trasă de pegaşii albi.

-O cheamă Medeline Nadeau. E o zână, invitată la petrecerea de ceai, ca şi noi. Probabil că așa sunt transportaţi zburătorii, zise Alma cu admiraţie.

-De unde știi cum o cheamă? întrebă Irina uimită. Este o altă proprietate a Şamanilor?

-Aşa ceva. Ştiu toţi copiii invitaţi din America. Ar mai trebui să vină un băiat, Nick Tahoma. Dar știi ce nu înţeleg? Cum de nu ne văd oamenii?

-Când o să răsară soarele, covoarele şi caleștile vor fi invizibile pentru ochii lor, îi răspunse Irina, amintindu-şi ceea ce i-a spus tatăl sau.

În zare au văzut un alt covor zburător. Pe el stătea un băiat brunet, foarte înalt şi puternic, deși avea doar paisprezece ani. Lumina slabă nu lăsa să se distingă mai multe detalii.

-Am auzit că e dintr-un trib din America de Nord, spuse Alma.

Au continuat să vorbească schimbând păreri despre diferite lucruri, până când sunetul valurilor imense le acoperea vocile. Amândouă erau speriate şi ar fi dat orice să se afle într-o caleaşcă, măcar să simtă o protecţie în jurul lor. Totuşi, Magia covorului le încălzea şi le apăra de aerul dur şi umed.

În zori au văzut în partea stângă șapte calești de argint trase de câte patru pegaşi şi două covoare zburătoare persane. Din faţă vedeau venind spre ele patru covoare şi încă o caleaşcă. Nu cu mult înaintea lor se aflau Nick şi Medeline, iar în urma lor se auzeau tropotele pegaşilor care aduceau încă o caleaşcă. În partea dreapta un alt covor zbura spre ele.

-Saluuut! strigă tare un băiat şi începu să râdă.Feeling-Free

-Nu mai aterizăm odată? începu să se plângă altul.

-Așteptaţi! Mai avem puţin, îi răspunse cineva.

-De fapt unde ar trebui să aterizam? întrebă o fată.

-Nu știm. Reședinţa nu apare pe hărţi, îi răspunse alta.

-Covorul meu s-a oprit! striga Alma disperată.

Irina a văzut că nu era singură. Covorul ei, deşi flutura, nu mai înainta. Vedea cum toţi ceilalţi vin spre ele, ca şi cum ele erau flori şi ceilalţi albinele atrase de mireasma lor. Înainte să intre în panică privi spre Nick şi Medeline, care de asemenea stăteau pe loc.

-Îi aşteptăm pe ceilalţi, îi spuse ea Almei.

-Bineînţeles. Cineva o să ne ia pe covorul lui sau al ei şi atunci…

-Nu, de asta ne-am oprit. Îi aşteptăm pe ceilalţi. Când vor ajunge toţi aici vom pleca împreună. Probabil ne aflăm aproape de destinaţie.

În timp ce stăteau pe loc, Irina îşi privi atentă colegii, fiind curioasă să afle mai multe despre ei. A recunoscut-o într-una din caleşti pe Maribel, una din cei ce veneau din stânga. Înafară de zburătorul care venea în urma lor, toţi ceilalţi au făcut o întoarcere pentru a ajunge în aceeaşi direcţie ca ele, iar apoi au început să zboare toţi într-un grup condus de caleştile argintii, urmat de covoarele pe care era mare agitaţie. Toţi vrăjitorii povesteau şi glumeau, făcându-şi primii prieteni. Spirimalele lor arătau cât de fericiţi sunt cu adevărat.

-Hei, zise Alma și ceilalţi de pe covoare au făcut liniște pentru a o auzi. Ghiciţi cine este ea? Irina Brilliant în persoană! Este fiica Alchimistului.

-Of! Mersi, Alma, bombăni Irina astfel încât doar prietena ei să o audă. 601795_467085706703713_1937822533_n

Înainte ca să mai apuce Alma să îi răspundă, toată lumea a început să se agite în murmurul de voci. Cei mai apropiaţi de covorul Irinei se aplecau ca să dea mâna cu ea, în timp ce ceilalţi îi spuneau cât de încântaţi sunt să o cunoască. Irina le zâmbea tuturor, dădea mana cu ei și de mai multe ori dacă insistau, le răspundea la întrebări și râdea la glumele lor. De mică a fost obișnuită să fie recunoscută de către ceilalţi oriunde s-ar fi dus, iar Doamna Mika a învăţat-o să se comporte frumos și exemplar. Pe Sonny toţi o lăudau şi îi spuneau cât e de frumoasă.

Călători mult timp discutând cu toţi, dar mai ales cu Alma şi s-a împrietenit cu Hanna, o fetiţă înaltă, cu părul blond scurt, tuns inegal, cu un breton lung, aranjat înspre stânga. Avea pielea albă şi ochii albaştri deschişi, ascunşi după ochelari arginti. Faţa ei părea uşor ascuţită. Buzele pline păreau că zâmbesc mereu.

-Ştiu sigur că te-am mai văzut, îi spuse ea cu un accent germanic.

Când zorii zilei au luminat tot cerul, călătorii au ajuns deasupra unei păduri dese mărginită de plaja aurie.

-Cred că aterizam în curând, a spus o fată celorlalţi.

* * *

Corina dormea pe una din banchetele albe şi comfortabile ale caleștii. Spre surprinderea ei se trezi căzând în nas pe covorul albastru şi pufos. Încercă în zadar să se ridice, dar podeaua era înclinată şi aluneca mereu. Blacky nu putea să se ridice de pe bancheta ei, fiind împinsă la loc de propria greutate. Până la urmă Corina s-a hotărât să se târască până la geam să vadă ce se petrece. A văzut că se aproprie de o pădure mare, deasă şi întunecată. Pentru un moment a avut senzaţia că se prăbușește. În cele din urmă şi-a dat seama că a ajus la destinaţie: Oraşul Împădurit.

Caleașca lovi crengile copacilor mai înalţi, balansându-se îngrijorător, dar pegaşii alergau prin aer netulburaţi.

tumblr_mn32m0momq1rnlb7lo1_r1_500Priveliștea era uimitoare. Briza aerului cald le mângâia feţele celor de pe covoare. Mirosul îmbietor al naturii încercă să-i adoarmă pe cei care mai erau treji, dar aceștia luptau cu somnul pentru a vedea imagini de neuitat. Pe drum au privit cascade, lacuri, păduri, case rotunde, castele vechi şi părăsite, păsări tropicale, animale mitice şi tot felul de alte lucruri magice. Răsăritul roșiatic a luminat toată priveliștea, dar a terezit și cele mai ciudate animale. Păsări cu penaj strălucitor au început să se avâte în înaltul cerului.

Caleştile şi-au continuat drumul peste coroanele copacilor, dar covoarele au început să coboare, căutând un loc în care să se strecoare printre crengi. Porumbeii albi cu cozi lungi de un metru au însoţit copiii până când covoarele au început să zboare deasupra coroanelor copacilor. La un moment dat, unul din băieţi a avut impresia că vede pe cer un dragon albastru şi imens, dar s-a dovedit că era doar un nor.