Arhive pe categorii: Prefaţa

Promisiunea

Beauregarde Iolanda-Liv-Tyler
          Planeta Pământ nu este locuită doar de oameni, aceasta fiind sălaşul mai multor fiinţe inteligente şi mult mai puternice decât omenirea. Ele trebuie să rămână ascunse, datoria lor este de a păstra Secretul.
          Ȋn Vremurile Trecute au existat zvonuri despre aceste creaturi, dar zvonurile au devenit poveşti, poveştile au devenit legende, iar acum nimeni nu mai ştie de existenţa vrăjitorilor, zburătorilor, a sirenelor şi a multor altora.
          Din Timpurile Vechi lumea lor este bine delimitată şi împărţită. Până astăzi toate aceste lucruri au fost respectate de către Suveranii lumii magice. Dar cât va mai dura această înţelegere?
          Acesta era lucru la care se gândea o tânără Prinţesă, în timp ce își plimba ochii albaştri peste agitaţia reşedinţei sale, Lumina Lumii, aflată în Munţii Himalaya. Oraşul era simbolul Puterii ei, construit astfel încât să înspăimânte şi să impresioneze în acelaşi timp. Era în continuă dezvoltare,deşi păstra acelaşi aer medieval al unei cetăţi europene, care a constituit sursa de inspiraţie a strămoşilor Prinţesei, vechii Conducători. Fiecare şi-a lăsat amprenta asupra oraşului, oglindind astfel propria lor domnie. Marmura albă şi lespezile cafenii din piatră erau cele mai răspândite. Arhitectura era impresionantă, imbinând-o pe cea peisagistică cu cea romanică. Fiecare locuinţă avea mobilierul vechi, luxos, din lemn masiv poleit cu aur sau vopsit în alb. Pe pereţi erau tablouri desăvârşite, care ar fi fost vândute pe un preţ bun la o licitaţie, dacă nu ar fi avut o mare importanţă sentimentală pentru proprietari. Seturile din tacâmuri de argint erau nelipsite, iar farfuriile erau toate din porţelan încrustat cu cristal. În agitaţia ei permanentă, Lumina Lumii era totuşi oraşul zburatorilor bogaţi.
          Zburătorii erau cunoscuţi de către oameni cu numele de îngeri. Aripile lor albe, ca de păsări, erau mai mari decât cele ale vulturilor, trecând astfel de 3 metri lungime în anvergură. Instinctul lor era să ofere ajutor celor care erau în pericol, fiind astfel cunoscuţi de către oameni. De asemenea, ei luptau pentru dreptate. Zânele erau mai puţin cunoscute pentru că ele au încetat să se arate de când oamenii au început să fie interesaţi de aripile lor de fluture, din cauza dezvoltării ştiinţei umane. Spre diferenţă de zburători, aripile lor erau înalte și nu foarte lungi ca la aceștia. Le ajungeau până la glezne și întreceu înălţimea posesoarei. Aripile le făceau farmecul natural foarte elegant, fiind printre cele mai frumoase fiinţe magice.
          Prinţesa era Conducătoarea lor. Aceasta controla norii, fiind stăpâna și peste ploaie și ninsoare. Ȋncet, s-a întors pe călcâie și s-a uitat prin cameră, gândindu-se că era începutul unei noi zile plictisitoare. Pe pat moţăia relaxată pantera-spirimal de care era legată sufletește. Ceea ce simţea ea simţea și animalul și  invers. Ar fi vrut să i-se alăture prin așternuturile catifelate, dar știa ca nu era demn de o Suverană. Colecţia mică de cărţi de pe noptieră a fost citită de zeci de ori în cei 85 de ani pe care îi avea. Cărţile au fost împrumutate, ca de obicei, din Biblioteca cu unsprezece etaje, împodobită cu rafturi, toate adunate în jurul unei scări circulare dintr-un turn al castelului. Domniţa nu prea avea altceva de făcut timp de două sute de ani, maximul la care putea trăi un Conducător al lumii magice. De când devenise Prinţesă Conducătoare nu a mai îmbătrinit absolut deloc, fiind în continuare pentru ceilalţi în vârstă de 24 de ani.
          La acea vârstă mama sa a murit, iar ea i-a luat locul după trei zile. Tatăl său a refuzat să mai fie Rege Conducător fară iubita lui soţie și s-a închis în apartamentele lui, lăsând-o pentru prima oară pe cont propriu. Ȋn mai puţin de un an și-a găsit și el odihna veșnică alături de jumătatea sa.
           Prinţesa se afla printre puţinele cazuri în care era sânge din sângele mamei și a tatălui său, de obicei tronul fiind moștenit de un copil care avea inima și sufletul la fel ca al Conducătorul sau Conducătoarei din timpul respectiv. Suveranul știa când era timpul ca acesta să fie căutat prin toată lumea de un grup special trimis, iar copilul se lăsa găsit, simţind că ceva uimitor avea să i-se întâmple.
          Brusc, ușa camerei regale se izbi de perete. Ȋnăuntru năvăli un Lord de la curte pe care Prinţesa îl indrăgea mai mult decât vroia să recunoască. Ochii lui verzi o priveau  cu o groază teribilă. Purta veșmântul roșu și ţinea în mâna dreaptă sabia, ceea ce însemna un singur lucru: Război.
          -Iolanda! o striga el pe nume. Contesa a fost atacată de către Stephan! Ne cere ajutorul!
          Ȋntâi nu a conștientizat ceea ce-i spunea; era doar el și glasul lui… glas care nu-i spunea cuvintele dulci după care tânjea de mult timp. Simţea cum lumea i-se mișcă sub picioare, iar ea cădea fără să se mai poată oprii. Ani de zile s-a temut de lucrul acesta și nu avea voie să spună nimănui pentru că își descuraja supușii. Acum trebuia să fie mai puternică ca niciodată. Prietena ei, cea mai bună prietenă a ei, era în pericol. Ȋși văzu pantera încordandu-se, fiind pregătită chiar în acel moment de un atac. Hotărârea animalului îi dădu putere, reușind astfel să își păstreze calmul.
          -Nu avem timp de pierdut! zice cu o voce rece pe care nu și-a recunoscut-o. Pregătește soldaţii! Ȋn mai puţin de cinci minute trebuie să fim gata pentru a rosti Farmecul de Teleportare!
          Ȋn timp ce se înarma cu arcul și tolba de săgeţi, în  mintea ei nu mai era loc de nimeni altcineva înafară de Cotesa Cassandra. Lumea vrăjitorilor era condusă de către doi tineri fraţi:  Cassandra și Stephan. Contesa, sora cea mică și moștenitoarea de drept, avea o inimă mai mare decât credea cineva că poate avea orice vrăjitoare. Ȋn schimb fratele său era cel mai rău vrăjitor întâlnit în toată lumea magică și  parcă în zadar încerca Cassandra să îl oprească. El nu stătea mult timp doborât.
           Faptul că Iolanda avea titlul de Prinţesă era doar o formalitate, cei trei fiind la egalitate în importanţă, alături de Conducătorul tritonilor și al sirenelor, Marele Duce Adonis. El controla apa şi toată lumea din adâncuri. Ducatul, format din toate apele Pământului, avea capitala în Aquatown, în mijlocul Oceanului Pacific. Adonis, ca toate sirenele şi toţi tritonii, era lacom, mândru şi încrezut, dar putea avea o inimă bună şi rar, milostivă. Cu toate acestea, el nu considera că avea legătură cu ceea ce se întâmpla la suprafaţă, așa că într-o astfel de situaţie el nu ar accepta să ofere ajutor.
           Egalitatea lor în importanţă era din cauza specilor diferite. Dacă cei doi fraţi vrăjitori ar fi acceptat destinul, Cassandra ar fi devenit Marchiză Conducătoare peste toţi vrăjitorii, iar el ar fi rămas la rangul de Conte. Cât timp cei doi trăiau și Stephan refuza să o accepte ca Conducătoare, nici unul nu putea ajunge Marchiz. Pentru a obţine un rang mai înalt trebuia să cucerească teritoriul stăpânit de celălalt. Dacă dorea mai mult, ar fi putut ajunge Împărat sau Împărăteasă a Terrei și a Magiei, prin cucerirea teritorilor stăpânite de Iolanda și de Adonis. Acesta era exact lucrul pe care știa Iolanda că vrea el să îl facă.
           Pegasul pe care urma să călărească o aștepta în faţa castelului, alături de armata pe care o va conduce în Război. Era pregătită de acest moment de când Contele s-a hotărât că e mai superior decât sora lui și a refuzat să mai accepte conducerea ei. Ȋncălecă, întorcându-se cu faţa spre supușii.
          -Ne-am așteptat la acest moment de ani de zile, spuse ea, ridicand tonul cu fiecare cuvant. Ne-am pregătit cum am știut mai bine. Sufletele noastre știu că trebuie să ne ajutăm prietenii. Ştim că împreună vom reuși! Am încredere în voi că veţi lupta cot la cot cu fraţii noștrii! Ȋmpreună suntem de neînfrânt! Ȋmpreună suntem puternici! Ȋmpreună vom câștiga!
          Soldaţii au izbucnit în urale ce însemnau pentru toţi puterea de care erau conștienţi că o au împreună. Marea de armuri se mișca la unison cu glasurile lor puternice. De undeva din stânga, pe un alt pegas, venea spre Prinţesă Lordul Viktor, cel ce a anunţat-o de atac. Ȋn urma lui călărea pe un unicorn vrăjitorul soldat care a fost trimis de Contesa să ceară ajutorul. Veșmântul lui verde se vedea foarte puţin, fiind acoperit de armura strălucitoare.
          -Maiestate, trebuie să plecăm chiar acum! spuse Viktor.
          -Soldaţi, a venit timpul! strigă Iolanda în același moment în care zgomotele au încetat. Spre Inima Naturii!
Lumină albastră,
Vino de niciunde!
Ȋnvăluie-mă în ceaţă,
Ceaţa unui munte!
Fă-mă să pornesc din loc
Şi ca printr-un joc
Să apar instantaneu
Ȋn Inima Naturii!
          Când termină de rostit Farmecul, însoţit de mișcările repezi și elegante ale mâinilor, văzu cum o lumină albastră, ca un cerc, înconjură pegasul pe care călărea și pantera care statea încordată la picioarele lui.
          Nimic nu se mai auzea și nimic altceva înafară de ea, calul înaripat, spirimalul și lumina albastră nu se mai vedea. Ȋntr-o clipă prelungă lumina a disparut. Un luminiș încăpător din mijlocul unei păduri tropicale era tot ceea ce putea să vadă, orbită de razele soarelui. Natura părea îngheţată în timp, neavând nici o reacţie la venirea ei bruscă. Dură cât o respiraţie până ca soldaţii ei teleportaţi să umple luminișul. Cei trei Generali și vrăjitorul au venit spre ea, punând-o la curent cu ceea ce se întâmpla.
          -Contele a fost descoperit înainte să atace, zise vrăjitorul. Vrea să cucerească Inima Naturii, iar apoi să informeze omenirea despre existenţa noastră. Reacţia oamenilor poate declanșa un nou Război Mondial, din disperarea lor de a distruge anormalul și din pura lor înclinaţie spre pericole. Oamenii nu știu că orice ar încerca, nouă nu ne vor putea face atât de mult rău, cum își vor face lor, pentru că noi avem Magia, dar îi putem răni în încercările noastre de a ne apăra. Majoritatea vrăjitorilor sigur vor încerca să înlăture omenirea pentru că vor constitui un pericol pentru copii și pentru fiinţele magice, care nu sunt la fel de capabile să se apere, așa cum suntem noi. Dacă planul îi reușește Contelui, va exista un singur sfârșit: dispariţia omenirii de pe Terra, urmată de mulţi ani de întuneric și teroare. Momentan lupta se dă în pădure, înafara orașului. Cunosc zona și trebuie să vă atenţionez că e mai primejdioasă decât pare. Cel mai bine ar fi să înaintăm în tăcere și să atacăm prin surprindere.
          -De acord, spuse Prinţesa. Ronald, conduci prima armată. Voi incepeti atacul din nord. Jhonatam, conduci armata a doua. Voi veţi veni din vest, după ce Ronald a început lupta. Vicktor, noi atacăm ultimii. Să meregem!
          Generalii își împărţiră soldaţii, iar apoi, ghidaţi de vrăjitor, au înaintat cu toţii în umbra pădurii tropicale. Nici un zgomot, nici un animal, nimic nu se mai înfăţișa înaintea lor. Natura nu mai îndrăznea să vorbească. Soldaţii, chiar dacă purtau armuri de metal, nu dădeau de gol prezenţa lor. Spirimalele celor care aveau mergeau tăcute în urma posesorilor, asemenea unor umbre. Pădurea, totuși, nu le ușura prea mult drumul. Trunchiurile copacilor trebuiau mereu ocolite, iar arbuștii și iarba înșelau privirea și ascundeau gropi nevăzute. După un timp, au început să urce pe un deal care părea nesfârșit. Pegașii își purtau aripile strânse, protejând călăreţii. Nu puteau zbura și trebuiau să ocupe cât mai puţin spaţiu pentru a putea trece printre trunchiurile copacilor. Când au ajuns în vârful dealului,vrăjitorul s-a oprit, iar la un semnal armata încetă înaintarea. Prinţesa veni lângă el, pentru a vedea scena bătăliei.
          Spre groaza și oroarea ei, care în ciuda orelor de tactică și technică militară niciodată nu a asistat la o luptă, imaginea era infiorătoare. Nu mai exista pădure, ci doar un loc imens și pârjolit, cu copaci arși, căzut pe pământ în pline flăcări. Goblinii, soldaţii întunecaţi, și vrăjitorii se luptau mai înverșunat ca niciodată. Vrăjitorii își foloseau puterile secrete pentru a da atacuri magice și extrem de puternice, dar scuturile goblinilor rezistau la orice. Armele lor unse cu magie erau puternice, aproape imposibil de oprit. Ȋn aer plutea mirosul morţii. Cadavre peste cadavre erau împrăștiate pretutindeni, prin pămantul malos care părea că îi primește în braţele lui pe toţi cei de faţă. Era o luptă pe viaţă și pe moarte, în adevăratul sens al cuvântului.
          Părul negru și mătăsos al Prinţesei flutură în vânt în timp ce se întoarse spre ceilalţi.
         -Situaţia e mai gravă decât am crezut. Atacăm acum, cu toţii deodată!Beauregarde Iolanda (2)
         Conduși de cei trei Generali zburători, soldaţii fugeau în jurul câmpului de luptă, pentru a-l încercui. Generalii așteptau comanda Prinţesei. Aceasta își ridică sabia. Se uită la supușii ei, încurajându-i cât de mult putea, deși știa că pe mulţi îi vedea pentru ultima oară. Ei însăși îi era frică. Ȋși lăsă sabia în jos, tăind aerul cu o hotărâre de care nu știa că  are parte, comandând atacul. Urletele zburătorilor nu se puteau compara cu ploaia de săgeţi care a căzut în clipele  următoare peste goblini. Când ultima săgeată și-a atins ţinta, zburătorii s-au aventurat în luptă. Tăișul săbilor definea ritmul luptei. Era ca un cântec trist, dar alert, o luptă teribilă, dar sublimă. Ȋntunericul ce acoperea pământul făcea ca flăcările care stăpâneau natura să se oglindească în armurile argintii ale soldaţilor. Prinţesa dirija atacul supușilor ei, văzând totul din vârful dealului pe care se afla. Era pregătită ca în orice moment să intre ea însăși în luptă, deși viaţa ei era preţioasă, mai ales că nu avea moștenitor și nimeni altcineva înafară de ea nu putea știi când va sosi timpul ca urmașul să fie găsit și instruit pentru a prelua coroana. Dar adrenalina luptei domnea în aer și a cuprins-o până și pe ea.Swarovsky Cassandra-1
        Contele rânji când își văzu noul inamic. Ȋși luă scutul, iar apoi înaintă spre Prinţesă, lovind încă doi zburători în drumul lui. Goblinii începeau să sară pe pegas, dar Prinţesa îi lovea cu sabia ei special făurită, încrustată cu pietre preţioase. Ȋncă o dată dădu pinteni calului înaripat și alergă spre dușmanul ei. Paralel cu ea, pantera alerga spre leul cu coamă neagră, spirimalul Contelui. Pentru câteva secunde, Iolanda a fost prea absorbită de inamicului său pentru a mai vedea restul luptei. Vedea silueta lui înălţându-se tot mai mult pe măsură ce ea se apropia, înconjurat de o aură neagră. Pe faţă i-se vedea un rânjet nepotrivit, văzând în ea un adversar de talia lui. După câteva momente, Iolanda a observat în spatele lui Stephan o persoană ce alerga pe propriul ei unicorn, îndreptându-se spre ei doi. Prinţesei îi săltă inima de bucurie când văzu părul negru-castaniu și ochii ciocolatii, apăraţi de un coif argintiu și de o arumură strălucitoare. Contesa își ataca fratele. Nechezatul unicornului îl făcu pe Stephan să își ia privirea de la Iolanda și să dea ochii cu cea pe care o căuta de când a început lupta.
         Nervos, și-a dat seama că nu se putea pune cu amândouă în același timp, mai ales că se afla între ele, înconjurat. Nu putea risca să își piardă viaţa acum, când trebuia să cucerească lumea. Trebuia să se gândească bine și să acţioneze în cel mai bun mod. Dintr-o dată începu să rostească cuvinte magice, fluturându-și mâna. Dispăru departe de lupta din Jungla Amazoniană, cu tot cu leul-spirimal, dar nu înainte de a le lovi cu un Farmec ce le-a făcut pe amândouă să alunece din șa în mulţimea de goblini slinoși ce se agăţau de hainele lor, rupând și lovind oriunde apucau.
          După ce vrăjitorul dispăru, supușii lui au fost ușor de învins. Unii au reușit să se salveze, teleportându-se și ei. Ȋn câteva minute, în ceea ce a mai rămas din acea zonă de pădure în picioare mai stăteau doar zburători și câţiva vrăjitori aflaţi sub comanda Contesei Cassandra. Lupta s-a sfârșit.
          -Cassandra, ce s-a întâmplat? întrebă Prinţesa, alergand călare spre ea, dorinică să înţeleagă. Cum aţi aflat de atac?
          Din spatele unui copac înca viu și verde, ieșea un bătrân scund, slab, cu o barbă argintie ce îi ajungea pâna la  piept. Purta haine simple, dar frumoase, ceea  ce însemna că nu ducea lipsă de bani. Văzând semnul pe care i l-a făcut Contesa, s-a apropiat tăcut de ele, trecând printre soldaţii care încercau să se regrupeze și  să acorde primul ajutor celor căzuţi în luptă. Ar fi dorit să plece de langă ei cât mai repede pentru că nu-l lăsa inima să vadă astfel de imagini triste, dar nu putea să ignore ordinul Conducătoarei sale.
          -Prinţesă Iolanda, ţi-l prezint pe Alchimistul Albert Brilliant, zise Cassandra respirând greu, fiind obosită din cauza luptei. El a fost cel care a descoperit dușmanii chiar în acest loc și a venit să mă anunţe pentru a ne pune în gardă.
          -Maiestate, am făcut doar ce am crezut mai bine. Am un fiu acasă, e de datoria mea să îl protejez.
           -Bunule om, spuse Prinţesa, tocmai ai salvat Pământul de cel mai mare dezastru. Te vom răsplăti cu orice vei dori.
           -Domna mea, eu nu duc lipsă de nimic. Am suficienţi bani încât să nu îmi mai trebuiască. Am o familie frumoasă pe care o iubesc din tot sufletul. Nu am nevoie de nici o răsplată.
           -Dar așa ceva nu se poate! spuse și Contesa în timp ce leopardul ei toarse, încântat de raspunsul bătrânului. O inimă atât de mare trebuie răsplătită pentru bunătatea ei!
          -Domnă, tot ce îmi doresc este ca, într-o zi, cineva să aibe puterea de a face ce am făcut eu astăzi. Spuneţi că am salvat lumea. Eu îmi doresc că într-o zi cineva suficient de puternic să o salveze din nou, pentru ca răul niciodată nu va dispărea.
           -Prea bine atunci, îi răspunse Prinţesa. Ȋntr-o zi, cineva din sangele tau va avea această putere, cea  mai mare pe care lumea noastră o cunoaște. Amândouă, eu și Cassandra, îţi promitem acest lucru. Va trăi în timpul nostru, iar noi vom avea grijă de el. Bucură-te de familia ta! E cel mai preţios dar pe care îl ai.
          -Pentru a-ţi oferi și ţie o onoare te voi numi Baron, iar acest titlu îl vei lăsa  moștenire urmașilor tăi. Domeniul tău va fi lângă Inima Naturii, suficient de aproape încât să te pot apăra.
          Dar de atunci au trecut foarte mulţi ani, iar în familia Brilliant nu s-a născut nimeni cu puteri speciale care să devină într-o zi un erou. Au uitat cele două de Promisiune, sau o vor împlini?

Elefant.ro - Premium