Arhive pe categorii: Capitolul IV

Partea a VI-a

-Hei, tu! strigă Irina și toate privirile celor de pe stradă s-au întors spre ea.

Bine, la asta nu s-a gândit. Nu voia să vadă chiar toat lumea cum o lua la rost. Ȋn plus, nu-i mai plăcea să fie în centrul atenţiei. Nu atât timp cât se simţea neprotejată.

-Doppelgänger! exclamă fata cu părul arămiu.

Nici la asta nu s-a gândit. Ȋn povești așa-zisa dublură aducea ghinion și prezenţa răului. Dar… erau doar legende. Fata aceasta a vrut intenţionat să semene cu ea.

megan-fox-young-209083-Tu cine ești? spuse zâna șocată.

Şi asta schimbă totul. Dacă îi era o fană obsedată, așa cum a numit-o Hanna, atunci se presupunea că știe cine e. Cum putea să semene cu ea fără să o cunoască? Până la urmă poate că legenda nu mai era doar o legendă. Ȋn definitiv, fata aceasta avea părul negru și ochii sticloși. Prezenţa răului. Ce se întâmpla? Să fie ea o dublură ce aduce ghinion? Din cauza ei să i-se fi întâmplat acea criza inexplicabilă de dimineaţă?

Ȋși dorea să se miște, să plece de acolo cât mai departe, dar corpul nu o asculta. Stătea și o privea, neștiind ce să zică. Sonny, ca de obicei, făcea ceea ce simţea. A început să le latre și să se agite, privind-o pe căţelușa neagră pe care ar fi vrut să o cunoască, dar sentimentele mai puternice ale stăpânei sale o reţineau.

-Cine ești? repetă zâna.

Aproape inconștient, Irina și-a dat seama că prima oară când a întrebat-o a vorbit în română. Ea, care învăţa de mică româna printre alte limbi, nici nu a observat iniţial diferenţa.

-Irina Brilliant.

Numele său nu-i era folositor. După expresia de pe faţa ei se părea că nu știa cine era.

-Ce vrei de la mine?

Asta ar fi vrut și Irina să întrebe, dar din moment ce ea era cea care a căutat-o întrebarea nu ar fi avut sens. Ce îi putea răspunde? Nici ea nu știa ce se întâmpla. Sentimentul asta începea să o calce pe nervi. De când a văzut-o ziua trecută se simţea neștiutoare și vulnerabilă pentru că nu se mai cunoștea pe sine însăși. Totul s-a schimbat înăuntrul ei. Era altă persoană.

-Nimic. Nu… nu știu.

Răspunsul ei era ca și cum nu ar fi fost. Vedea iritarea crescând în sufletul celeilalte. De fapt, o simţea. Ştia că avea o mulţime de întrebări în minte și nu se putea concentra să formuleze una mai potrivită. Toate erau despre ea, dar ce ar fi putut să-i spună? Nici ea nu știa.

images (16)

Ochii Irinei continuau să o cerceteze, minunându-se de faptul că arătau aproape identic, și totuși, pentru toţi ceilalţi, erau complet diferite. Părul avea aceeași formă, dar culoarea făcea parte din diferenţe. Aveau aceeași înălţime și probabil aceeași greutate. Forma feţei nu era chiar identică, dar oricine altcineva înafară de ele ar fi spus că arătau la fel. Până și spirimalele lor păreau că seamănă. Apoi ochii i-au căzut pe ceva micuţ. Ceva ce nu-și avea locul acolo.

-Cum de ai primit blazonul familiei mele?

Vocea nu îi era acuzătoare, ci mai degrabă curioasă.

-Ce să primesc?

-Inelul, zise Irina și îi arătă inelul său de pe degetul mic. Eu îl am de la tata.

Steluţa cu cinci colţuri din pietre strălucitoare înconjura degetul cu aur subţire. Era domnul Brilliant pritenul de familie de care i-a spus mama sa? Sau el era de fapt și tatăl ei? Acesta era lucrul pe care evitase Elena să îl spună?

Ce-a care a întrerupt momentul stânjenitor a fost Lady Aylin, apărută de nicăieri. A oftat, știind că acest moment trebuia să vină, dar spera că nu atât de devreme.

-Ma gândeam eu ca s-a întâmplat ceva când am văzut că doar voi patru nu v-aţi prezentat la apel. Voi două, mergeţi în Centru și anuntaţi-i pe ceilalţi că nu mai ţinem astăzi lecţia. Iar voi, urmaţi-mă!

-Staţi puţin! zise Catharina. Vreţi să spuneţi că noi nu putem veni? Nu o las pe Corina singură cu ea! Vă rog!

Lady Aylin a privit-o îndelung, uitându-se mai mult prin ea, adâncita în gânduri.

-Bine. Veniţi cu mine!

S-a răsucit pe vârfuri, schimbând direcţia. Mergeau spre Centru.

Acolo îi așteptau ceilalţi colegi, care strigau și râdeau atât de tare încât oricine aflat înafara orașului îi putea auzi. Unii, prea puţini, mergeau cu manualele pe cap, încarcând să stea cât mai drept. Alţii făceau glume și se jucau. La vederea Profesoarei, totul a încetat ca prin farmec. Curiozitatea creștea în privirile lor când au văzut umbrele celor patru fete care o așteptau pe Lady ascunse într-un loc ferit privirilor de tufișuri.

-Lecţia s-a terminat! le-a spus Lady Aylin. Astăzi sunteţi liberi. Ne vedem maine, la aceeași oră. Iar voi lăsaţi-vă spirimalele în case. Când veţi ajunge ele și lucrurile voastre vor fi transportate automat acolo.

Toţi elevii au început să își strângă lucrurile și să se agite. După ce și-au îndeplinit sarcina fără mare tragere de inimă, cele patru au urmat-o pe Lady Aylin-Cea-Grabită pe una din potecile de piatră, lăsându-i pe toţi încremeniţi, cu privirile pe ele.

-Trebuie să intrăm acolo? întrebă Hanna când au ajuns la marginea orașului.

-Dacă vreţi să veniţi, da, îi răspunse Aylin.

-Aţi spus că e periculos în pădure şi nu avem voie!

tumblr_mq7inpYIqf1qc6vgqo1_500-Tot va trebui să intri, dacă vrei să ajungi la Vila Beauregarde. E singurul drum. Tu alegi. Acum, mai târziu sau niciodată?

A întâlnit privirea rugătoare a Irinei. Nu putea să o lase singură cu fata aceea. Nu era corect, mai ales că voia să îi fie prietenă. Celelalte îi aşteptau decizia, aşa că oftă şi intră prima în umbra adâncă a pădurii unde abia îşi mai putea vedea proprile mâini. Drumul de piatră nu se mai vedea aproape deloc. Copacii erau mult mai deşi, iar coroanelor lor mai mari şi mai umbroase decât cele din Oraşul Ȋmpădurit. Se auzeau foșnete şi paşi, dar nu se putea vedea nimic.

-Luminează-mi calea! zise Aylin în şoaptă. Din vârful pietrei sclipitoare de pe bagheta ei ţâșni o lumină puternică, sub formă de foc galben ce lumină tot ce le înconjura. Ȋn adâncul pădurii, după ierburile înalte şi trunchiurile întunecate, se vedeau umbre mișcându-se încet şi grijuliu.

-Mai exact, ce animale se află aici? întrebă Catharina la fel de încet.

Lady Aylin îşi întoarse privirea blândă spre ea.

-Nu-ţi fă griji! Pe potecă nu ne va face nimeni rău. Oricum, ce ştiţi despre iele?

Corina se uită în jur, încercând să reţină câteva detalii pentru a recunoaşte drumul în cazul în care se rătăceau. Asculta cu atenţie conversaţia, dar şi-a dat seama că nimeni nu a pus o întrebare elementară.

-Unde mergem, mai exact?

Poteca de abia se mai vedea. Acolo unde nu ajungea iarba creștea mușchiul. Trunchiurile închise la culoare ale arborilor le făceau să creadă că sunt înconjurate de beznă. La lumina slabă a focului plutitor se vedeau pe jos urme de paşi şi de copite.

Lady Aylin s-a oprit. Fetele se uitau îngrozite în toate direcţiile, dar așteptau un răspuns care avea să fie urmat imediat de o avalanşă de întrebări. De ce s-au oprit? Ce s-a întâmplat?

Aylin s-a întoars şi le privea cu un rânjet pe faţă. Ochii ei au devenit portocali, iar pielea a căpătat o culoare diferită, strălucitoare. Nici părul de culoarea laptelui nu mai era natural. Avea o culoare ciudată, galben neon. Le-a văzut şi a început să râdă, cu o voce ce suna a sticlă spartă.

Partea a V-a

debby-ryan-jessie-disney-previewCatharina privea îngrozită. O bătea pe spate, încercând să-şi aducă aminte de technicile de prim-ajutor pe care le ştia de la mama ei, dar avea groaznicul sentiment că-i făcea mai mult rău.

-Fă-te bine, fă-te bine

Şi nu râde de mine!

Mult noroc şi viaţă lungă,

Eu vreau să-ţi ajungă!

          A rostit cuvintele aducându-şi aminte de primele momente în care s-au cunoscut. Clipa în care s-a hotărât să se împrietenească cu fata frumoasă de alături. Era aproape imposibil să nu fie puţin invidioasă, dar orice sentiment răutăcios a fost înlocuit de bucurie când a reuşit să o cunoască. Din ce-i povestea părea a fi o zână de toată admiraţia, cu o mamă iubitoare şi nişte prieteni pe care oricine şi i-ar dori. Cu toate astea ea putea să o vadă altcumva. Părea liberă şi puternică. Ca un vultur ce a fost închis un timp în cuşcă. Nu se îndoia că era în stare să facă orice îşi propunea. Părea Atena în persoană când s-a dus să îi domolească pe cei doi vrăjitori, absolut imprevizibili din fire. Nu i-a fost frică că ce-i doi şi-ar putea descărca nervii pe ea. Probabil că nici nu s-a gândit la posibilitatea asta. Spre diferenţă de ea şi Madeline, Corina a avut un singur moment de ezitare, atunci când i-a văzut şi i-a auzit. Acum că se gândea mai bine, nici măcar nu a fost o ezitare, ci pur şi simplu a stat şi a încercat să înţeleagă motivul certei. Până şi aventura nebuna din copac Corina părea să o considere ca pe o provocare. Pentru o zână, Corina era prea greu de aticipat.

Ţinea mâna dreaptă ridicată şi îndreptată spre prietena ei, strângând bagheta din lemn de scoruș cu pietre de tanzanit şi acvamalin, chiar dacă Farmecul s-a terminat.

Corina respira din nou. S-a terminat. Chinul şi groaza… s-au terminat.

-M-ai salvat!

-Nu am făcut prea multe…

Si-a lăsat mâna dreaptă lângă corp, ţinând înca strâns bagheta.

-Ba da! M-ai salvat. Ȋnseamnă foarte mult pentru mine.

* * *

          Irina răsuflă ușurată. Totul a revenit la normal. Avea dureri în dreptul coastelor, dar în rest era bine. Nu înţelegea ce s-a întâmplat, dar s-a hotărât să nu spună nimanui despre asta. Nici măcar tatălui ei care s-ar fi îngrijorat degeaba. Ultima oară a vorbit cu el ziua trecută, înainte să se hotărască să plece afară. Şi-a amintit cuvintele lui: Nu face nimic necugetat! Fă-ne mândrii de tine! Nu, cu siguranţă nu va spune nimănui despre asta. Ar atrage atenţia prea mult, într-un mod nefavorabil. Nu voia să pară neajutorată în ochii celorlalţi.

Când ploaia s-a oprit, se grăbi să iasă afară cât mai repede. Nu vrea să mai piardă timpul locul în care a avut acea criză inexplicabilă.

Peisajul din ziua trecuta părea că a primit acum mai multă culoare. Totul era ud și strălucea în puţinele razele care se strecurau printre copaci. Felinarul şi simbolurile de pe uşi au dispărut peste noapte. Se uită mirată în locurile în care toate se aflau cu o zi în urmă şi spera să nu fi fost doar o închipuire.

-Irina! Ai auzit ce…? Dar ce-ai păţit?

931398_522014121180199_1442975820_nHanna tocmai ieşea din cabana sa. Ţinea în mâini o pisică portocalie cu pete albe şi blăniţă pufoasă. Ochii ei albaştri de culoarea cerului o cercetau curioşi, făcând-o pe Irina să se simtă incomod.

-Ce ai păţit? întrebă fata din nou.

-Nimic, sunt bine. Ce ziceai să aud?

-Ah, da. Am vorbit ziua trecută cu Madeline Nadeau. O cunoşti?

-Mi-e cunoscut numele, dar nu o ştiu.

-Este o zână din Canada. E adevărat ca v-aţi văzut în timpul călătoriei? Zicea că s-a împrietenit cu o colegă, o zână ce arată aproape identic cu tine. Poate o ştii… Ȋnaltă, cam ca tine, cu părul negru şi ochii albaştri-arginti… Ȋn fine, astea ar fi cam singurele diferenţe. Ea a văzut-o de aproape. Eu doar în treacăt. Ȋţi mai aminteşti? Când ne-am cunoscut ţi-am zis că te-am mai văzut şi tu ai negat. Nu ştiam că sunteţi două persoane diferite. Asemănarea e chiar incredibilă, deşi, probabil, dacă aţi sta una lângă alta nu aţi semăna prea mult pentru că micile diferenţe pot părea imense.

Irina încă se străduia să-şi amintească cine era Madeline. Madeline… Madeline… Ah, da! Era zână pe care a văzut-o deasupra oceanului în caleaşca trasă de pegaşi. Dar nu doar atunci a văzut-o, ci şi ziua trecută când  … când  vorbea cu zână curajoasă! Ea era, zână aceea! Ea trebuia să fie fata care semăna cu ea! O, dacă ar găsi-o! Intuiţia e nu s-a înşelat. Fata aceea avea întradevar ceva special, dar niciodată nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva.

-Vreo fană obsedată, zise Hanna.

Dacă era aşa atunci îi va fi mai uşor să se împrietenească cu ea. Vor avea subiecte de discuţie. Dar… dacă îşi pierdea firea? Dacă va fi genul care să o întrebe dacă e adevarat ce scrie acolo şi dincolo? Ura persoanele acelea. Nu o va lăsa şi pe ea să fie aşa! Trebuia ca asta să înceteze imediat! Ȋn plus, era periculos să arate ca ea. S-ar fi putut da drept ea şi să facă lucruri pe care ea nu le-ar face niciodată.

Din câte se părea, adorarea asta dura de mult. Atât Hanna cât şi Penelope au afirmat că au văzut-o pe Via Fortuna. Uf! Oare ea de ce nu a văzut-o tot atunci?

-Trebuie să o gasim! îi spuse ea Hannei şi imediat amândouă au pornit spre centrul administrativ al oraşului. Până la urmă, toate cărările duceau cumva acolo, cel puţin cele pe care au mers cele două prietene.

Entuziasmul a început să le scadă când au realizat adevărata problemă. Oraşul, deşi era mai mult un sat, tot era suficient de mare încât două persoane să nu se întâlnească. Furia creştea. Cum îndrăznea zâna aceea să îi copieze înfăţişarea? Şi totuşi… o putea ierta, dacă se dovedea a fi persoana care spera Irina să fie. Genul de prietenă de care avea nevoie. Probabil prima prietenă adevărată. Abia acum îşi dădea seama cât de mult îi lipseau lucrurile elementare pe care aproape oricine altcineva le avea înafară de ea… O mamă, o prietenă adevărată, o familie în care să domneasca iubirea, nu respecul. Ceilalţi spuneau că are o viaţă perfectă pentru că era frumoasă, populară şi făcea parte dintr-o familie bogată. Cât timp nu avea ce îşi dorea cu adevărat, viaţa ei nu era perfectă.

Se plimbau de ceva timp când au auzit un sunet prelung, puternic.

-Pare a fi un corn, spuse Hanna în timp ce-şi scotea bagheta din lemn de castan cu pietre de safir şi ametist.

Dar atunci a văzut-o. Era în faţa unui magazin de dulciuri, cu încă o zână mai scundă cu părul arămiu. Amândouă priveau curioase spre zona de unde s-a auzit sunetul. Bruneta părea gata să-şi deschidă aripile şi să zboare într-acolo. Ȋn mod vizibil, cealaltă ezită. Irina nu ştia cât mai putea şovăiala zânei mai scunde să o împiedice pe cea pe care o căuta de a-şi lua zborul, aşa că trebuia să profite chiar acum de ocazie.

Mistica

Partea a IV-a

A doua zi Corina s-a trezit devreme. Auzea pleoscăituri deasupra camerei. Probabil Primarul a cerut o ploaie deasupra Sarmisegetuzei, după atâtea zile de căldură. Nu știa cât e ceasul, dar știa că mama ei era afară, stropind florile cu rouă sau în bucătărie, pregătind micul dejun. Urma să facă Farmecul Iepuraș care să o trezească și să o anunţe că masa e gata, ca în fiecare zi de când era mică.

Apoi şi-a amintit. Nu era în camera ei luminoasă din Sarmisegetuza, ci într-o colibă din centrul Oraşului Ȋmpădurit. Tot ce-a făcut cu o zi în urmă i-se strecura în minte, smulgând de pe buzele ei un oftat. Viaţa ei nouă începea. Entuziasmul nu i-a dispărut nici măcar când a văzut că nu poate zbura din cauza ploii. Natura nu o va împedica să-și trăiască noua viaţă.

Afară ploua torenţial. Picurii mici formau o perdea groasă ce semăna cu ceaţa. Crengile copacului proteja cele două colibe, dar câţiva picuri groși tot izbuteau să se strecoare.

Privea prin geamul deschis gândindu-se cât de plictisitor era să stai în casă, în momentul în care Chatarina și-a făcut apariţia strecurându-se ușor pe ușa colibei ei.

-Neaţa! Ce păcat că plouă! Voiam să-ţi dau să guști câteva fructe din livada noastră… sunt foarte dulci. Am fi putut continua și discuţia de aseară…

Ȋn niciun mod posibil Corina nu ar fi putut zbura până în coliba vecină, chiar dacă se afla aproape. Dar nici nu vrea să stea închisă singură în colibă. Blacky, deși era corespondeta ei, nu putea face conversaţie. S-a hotărât repede. Mai exact, nici n-a prea gândit planul nebunesc și periculos. A coborât prin ușa colibei, sprijinindu-se în mâini în timp ce trecea prin perete, și a aterizat pe o creangă suficient de groasă încât să îi ţină greutatea. Până acum a fost floare la urechie. Planul era sa meargă de-a lungul ei până la coliba vecină, dar și-a dat seama că nu era posibil. Cu cât înainta mai mult cu atât creanga se lăsa mai jos. Nu era atât de puternică pe cât a crezut. Trebuia să facă ceva înainte să se rupă cu totul. Mai sus era o altă creangă ce părea mai rezistentă, dar ca să ajungă la ea trebuia să se ridice pe vârfuri și să se întindă. Asta însemna că preţ de câteva secunde va fi în cădere. Era un risc pe care trebuia să și-l asume dacă nu voia să cadă.

The-best-top-desktop-sexy-megan-fox-wallpapers-megan-fox-wallpaper-megan-fox-background-hd-30         S-a uitat înapoi. Blacky o urmărea și se agita schieunând, reflectând exact frica ei proprie. Ȋntoarcerea în colibă era aproape imposibilă. Se temea că mișcările ei să fie prea multe pentru creanga pe care stătea. Deja părea că va ceda în orice clipă. Şi-a întins mâinile spre ramura pe care vrea să urce, dar nu ajungea. Așa cum a anticipat, trebuia să se ridice pe vârfuri și să se lase să cadă. Ȋi era teamă, dar îi era mai frică să cadă cu tot cu creanga pe care stătea. Scoarţa groasă și colţuroasă i-a zgâriat palmele în timp ce ea s-a prins cu toată puterea. Nu putea să se urce așa. Trebuia să își dea drumul și să își ţină toată greutatea în mâini.

Ȋn timp ce își analiza situaţia, stropi de ploaie îi curgeau pe faţă. Şi-a scuturat capul, dar când a deschis ochii privea în jos. Era sus. Foarte sus. Dacă cădea nu mai avea nicio șansă. Ploaia îi îngreuna poziţia slab echilibrată în care se afla. Crengile erau mai moi, iar ei îi era mai greu să se ţină. Şi-a dat drumul. Bineînţeles, mâinile încă se ţineau strâns. Mai mult, și le-a încolăcit în jurul ramurei și a reușit să-și treacă un picior peste. Dacă ar fi privit pe altcineva ar fi început să râdă și să-i spună ca seamănă cu o maimuţă. Ȋn acele clipe ei numai de râs nu-i ardea. Nu era ușor, dar totuși a reușit să se ridice și să-și recapete echilibrul. Catharina i-a întins mâna și a ajutat-o să intre înăuntru. Era udă și tremura de frig, dar era fericită. A reușit!

-Am crezut că o să cazi! spuse Catharina, arătând ca și cum urma să izbucnească în lacrimi. Să nu mai faci asta!

-Tu m-ai chemat, eu am venit.

-Dar mă gândeam că vei zbura…

Corina clătină din cap, explicându-i cum se formau mici cascade sau picuri mai mari. Când s-a întors spre sufragerie simţi că a venit toamna în mijlocul verii. Feluri de fructe umpleau o măsuţă de sticlă și aromau întraga locuinţă.

-Uau, când ai zis „câteva” mă gândeam că sunt mai puţin de jumătate din ce ai aici.

Luă o mușcătură dintr-o pară, în timp ce se așeză comod pe fotoliu. Catharina a început să vorbească despre conflictul dintre cei doi vrăjitori din ziua trecută pe care Corina a reușit să-l oprească, dar aceasta nu o mai putea auzi. Ȋntreaga ei fiinţă încerca să respire și să înghită bucăţica de pară, dar nu reușea. Parcă s-a blocat în gât. Tușea din instinct, dar nu îi era de folos.

-Corina?! o strigă Catharina speriată.

* * *

Dianna-Agron-glee-26224211-500-410          Irina se plictisea îngrozitor. Acasă, când afară ploua, stătea în Laborator cu tătal ei. Ȋn timpul în care alţi copii vrăjitori erau la Şcoală, ea lua cursuri acasă cu Profesorii ei. Când nu învăţa și nici nu exersa Poţiuni citea sau cânta la pian. Ȋi lipseau acele momente. Şi-a deschis manualul de Bunele Maniere, dar mai mult se uita la poze pentru că regulile le știa de la grădiniţă. Tresări când Sonny a lătrat brusc la un coleg ce fugea prin ploaie spre cabana lui.

Apoi i s-a oprit respiraţia. Cel puţin asta simţea. Tot sistemul respirator mergea normal; inspira și expira. Nu înţelegea ce nu era în regulă. Chiar dacă nu putea să simtă, era conștientă de faptul că își forţa plămanii cu prea mai mult aer faţă de cât avea nevoie. Se speria de ea însăși. Reacţinona fără să se poată controla și nu știa cum să își revină. Nu a auzit niciodată de astfel de cazuri. Trupul ei respira și tușea ca atunci când înghiţea greșit, dar era conștientă de faptul că singura problema era acea falsă reacţie.

Ar fi vrut să strige după ajutor, dar nu mai avea putere. Oricum, nu o putea auzi nimeni. Era singură. Mai singură decât a fost vreodată.

Elefant.ro - Premium

Partea a III-a

După ora prânzului Irina s-a hotărât să iasă din căminul ei ospitalier și să viziteze oraşul. Deşi era umbră şi căldură, nu a putut adormi din cauza colegilor ei care ţipau entuziasmaţi de fiecare dată când se întâlneau pe alee. Ar fi preferat să lase socializarea pe mai târziu, dar ştia că nu mai putea să amâne.

Ȋnainte să iasă din casă, a aruncat o ultimă privire asupra camerei. Era pe gustul ei: plăcuta, liniștită şi destul de călduroasă. Uimită, a văzut cum farfuria pătrată în care se afla prânzul ei, sau ce a mai rămas din el, a dispărut evaporându-se.

Când a închis ușa cabanei a văzut pe ea o semilună de argint de care era atârnată o steluţă de aur. Deşi nu era nici cea mai mică rază de soare, simbolul lumina. Privind în jur a observat că toate uşile de la cabanele şi colibele invitaţiilor aveau pe ele acest simbol. Neînţelegând, dădu din umeri şi îşi continuă drumul. Probabil era un Farmec de Protecţie sau un fel de urare de bun venit.

Păşind pe poteca de piatră, se uita la cercul de cabane. Toate erau asemănătoare ca înfăţișare exterioară, dar erau diferite prin Magia ce o emanau. La unii era mai înţepătoare, la alţii mai parfumată. I s-a părut că două cabane aveau același tip de Magie, ceea ce însemna că cei care locuiau acolo veneau din același loc și probabil erau fraţi. Ambele cabane aveau un puternic miros de flori de nufăr. Inspiră adânc, dorind să simtă Magia oraşului, exact așa cum făcea în Inima Naturii. Acasă, oraşul mirosea a esenţe tropicale şi portocală. Aici mirosea puternic a pin şi cuișoare.

tumblr_mm309whhzL1rbxic6o1_500A descoperit cu încântare că nu era mare diferenţă dintre magazinele din Inima Naturii şi magazinele Oraşului Ȋmpădurit. Ȋşi cumpără câteva lucruri şi îşi continuă explorarea. S-a plimbat printre cabane şi copaci şi admira zona şi peisajul. Frunzele şi florile i-se păreau neobișnuite şi de abia aștepta să descopere calităţile lor alchimice, vindecătoare şi magice. Ştia că putea citi despre acestea în cartea ”Plante şi duhuri”, așa că s-a hotărât să nu mai stea mult afară, mai ales că acum era deja ora cinci după-masa, după cum indica ceasul de pe clădirea Primăriei.

Adâncită în gânduri mai că era să ţipe când a dat peste o ceartă dintre doi băieţi vrăjitori, probabil viitori colegi de-ai ei. Nu departe erau câteva zâne care priveau luate şi ele prin surpindere. Lucky mârâi, în acelaşi timp în care Irina s-a hotărât să intervină. Nu ştia ce ar fi trebuit să le zică. Nici nu auzea de fapt ceea ce vorbeau cei doi pentru că, deşi strigau, vorbeau aproape în acelaşi timp.

La jumătea drumului s-a oprit. Altcineva, una din zânele care priveau, i-a luat-o înainte. Nu putea să-i vadă faţa, dar s-a gândit că probabil avea o privire ameninţătoare pentru că cei doi s-au oprit imediat ce ea a ajuns lângă ei. Nu ştia cine era, nu a mai văzut-o înainte, dar imediat s-a gândit că era frumoasă. Cel puţin părul ei negru şi lung era îngrijit şi mătăsos. Avea o strălucire permanentă, chiar dacă nu era luminat. Părea să fie cam la fel de înaltă ca ea. Ar fi vrut să audă ceea ce le zicea, dar nu era suficient de aproape. După cum părea, era gată să intervină între ei în absolut orice mod. Irina trebuia să recunoască: indiferent cine era fata aceea, avea mult curaj.

Celelalte două zâne s-au alăturat prietenei lor. Niciuna nu părea că ar fi fost gata să facă ceva practic în cazul în care lucrurile se înrăutăţeau, dar nu voiau să o lase pe fata brunetă singură. Ajutorul lor nu mai era necesar. Cei doi băieţi au pornit în direcţii diferite. Irina putea să parieze pe orice că cei doi vor relua cearta data următoare când se vor întâlnii, dar momentan nu mai era nimic de făcut.

Voia să o vadă pe zâna cea curajoasă. A pornit cu paşi nesiguri spre ea, dar şi-a dat seama că cele trei nu i-au observat prezenţa. Au fost prea atente la ceea ce se întâmpla între cei doi pentru a o mai vedea şi pe ea. Au plecat, luându-şi zborul spre centrul oraşului. Ei bine, se părea că o va cunoaşte într-o altă zi. Oricum, ce ar fi putut ea să-i spună unei zâne?

Nu dorea să se întoarcă chiar acum înapoi în cabană, ca să nu pară că le urmăreşte, dar altundeva nu avea unde să meargă. Era deja înserat, dar pădurea împedica oricum orice rază să se strecoare până jos. Ochii ei magici nu aveau probleme cu întunericul, dar ştia că nu este singura capabilă să vadă noaptea. Toate animalele nocturne trebuiau să se trezească. Aşa cum prea bine ştia, acestea erau cele mai periculoase. Gândul că în pădure existau creaturi întunecate nu o făcea să se simtă mai bine, ba din contra, aşa că s-a hotărât repede că era totuşi mai bine să se întoarcă la noua casă.

Ȋn mijlocul cercului alcătuit din cabane, Irina a văzut cel mai ciudat felinar. Deşi era convinsă că acesta nu era aici când a ajuns sau când a ieşit din cabană, nu putea să nu-l admire. Avea un fel de tulpină înaltă, răsucită şi încolăcită din care porneau cinci flori mari cât o lampă de birou. Semănau cu florile de crin, doar că păreau cerate şi lustruite. Polenul lor emana lumină galbenă şi strălucitoare, întocmai ca un bec. S-a apropiat de el, cu o privire năucită. Nu a mai văzut până atunci ceva asemănător şi a încercat să-şi dea seama din ce Magie era construit. Era posibil ca lumina lui sa protejeze zona împotriva animalelor sălbatice?

O explozie i-a alungat gândurile. S-a aruncat la pământ, conştientă că ar putea zbura lucruri care să o rănească. Dintr-o cabană din stânga ei a început să iasă fum. Un băiat a ieşit afară, tuşind. Pe lângă el a trecut o vulpe roşcată, spirimalul lui.

adam_hicks_500x710px-Prea.. mult… Aluminiu Colţuros…, bolborosea el neatent.

-Ești bine? îl întrebă Irina, fugind spre el sa-l ajute.

-Da, așa cred, răspunse el în timp ce-şi stergea praful de pe haine.

-Ce încercai să faci?

-Ȋncercam să-mi schimb forma biroului. Tu cine ești?

Era absolut convinsă că a minţit-o. Ştia că Aluminiul Colţuros era folosit la Poţiuni periculoase nu pentru schimbarea formei.

-Mă numesc Irina Briliant, spuse ea cu o voce mai acră decât ar fi vrut. Tu cine ești?

-Sunt Simon Black, pe un ton ce lăsa să înţeleagă că numele lui trebuia să explice totul.

Irina s-a uitat peste umărul lui. Ȋnca mai ieșea fum din cabană. Atunci şi-a dat seama că aceea era una din locuinţele cu miros de nuferi. S-a uitat în jur, căutându-l și pe fratele sau sora lui Simon. Ceilalţi colegi care se aflau în zonă se uitau spre ei. Unii erau pe verandă, alţii în case, dar nimeni nu părea să semene cu el, cu părul lui roșu și ochii deschiși la culoare, sau măcar să vină să-l ajute. Dacă ar fi avut ea o soră sau un frate cu siguranţă nu ar fi stat fără să facă nimic.

-Hei, Irina! o strigă o voce familiară.

S-a întoars şi a văzut-o pe Maribel, fata din magazinul din bujuterii, alergând spre ea.

-Nu o să-ţi vina să crezi! spuse ea gâfâind. Alma- o ştii pe Alma?- s-a împrietenit cu Penelope! O cunosc de pe Via Fortuna. E chiar de treabă, deşi vorbește mult. Vine de undeva din Grecia. Oricum, ele două sunt ca surorile! Se înţeleg atât de bine! Au multe în comun! Mai înainte am vorbit şi i-am spus că te cunoaştem, iar ea te place foarte mult. Chiar vrea să te cunoască! A spus că a luat multe reviste în care erai tu pe copertă şi spuneau despre viaţa ta… Adică… eşti o vedetă. Dar… ce se întâmplă aici?

Ochii ei căprui i-au privit pe rând pe cei doi, iar apoi spre casa din care mai ieşea încă fum. Simon bombăni ceva ce suna a „fetele” şi a intrat înăuntru cu vulpea după el, închizând cu putere uşa în urma lor.

-Nu ştiam… ca zânele… m-ar putea place.

Întotdeauna a crezut că ele făceau parte din minunatul basm în care îşi imagina că trăiesc, alături de castele luminoase, îngeri frumoși și natura sclipitoare. Nu s-a gândit niciodată că lumea zânelor ar putea să o placă. De fapt, nici măcar nu înţelegea de ce toţi păreau atât de interesaţi de ea și de familia ei. Aveau standarde înalte și se comportau într-un fel aparte, dar în definitiv erau doar niște Alchimiști sau Tămăduitori.

-Glumești? întrebă Maribel șocată. Sunt sigură că glumești! Toată lumea te place! Ești frumoasă, faci parte dintr-o familie bogată și celebră. În plus sunteţi toţi atât de eleganţi şi rafinaţi! Nu ca alte celebrităţi… Ea… Ea îţi e fană.

-Cine?

-Penelope Papadopoulos. Vino! Trebuie să o cunoști! spuse Maribel în timp ce o trăgea după ea.

Au mers pe una din cele zece alei de piatră. Irina a recunoscut-o pe Alma ca fiind una din cele două fete ce stăteau pe o creangă groasă a unui copac înalt. Celeilalte fete nu i-se vedea faţa, dar părul ei lung şi negru a făcut-o pe Irina să creadă că ea este cea ce a oprit conflicul dintre colegii lor. Revelaţia a durat doar un moment, pentru că și-a dat seama că părul Penelopei avea bucle mici și dese. Zâna cea curajoasă ar fi trebuit să aibe părul de aceeași formă și lungime cu al ei, mai mult în valuri decât cu bucle propriu-zise.

-Irina! exclamă Alma cu vocea ei latino-americană.

phoebe tonkinPenelope aproape a căzut de pe creangă, de uimire și emoţie. În niciun caz nu avea cum să fie cea care a oprit conflictul. Era mai scundă și mai slăbuţă. Braţele ei firave nu puteau fi cele care i-au despărţit pe cei doi băieţi. Pe acelea le-a văzut foarte bine, mai ales atunci când gesticulau agitate. Chipul ușor ascuţit al Penelopei era împodobit cu un zâmbet larg cu dinţii drepţi, albi și perfecţi. Ochii ciocolatii o priveau cu admiraţie. Din câte se părea ar fii vrut să sară pe ea și să o îmbraţișeze, dar emoţia o reţinea. Cu atât mai bine; Irinei nu-i plăcea să fie îmbrăţișată de persoane necunoscute.

-Salut, Penelope!

Zâna roși până în vârful capului atunci când și-a auzit numele.

-Eu sunt Irina, continuă ea, atunci când a văzut că fata nu i-a răspuns.

Nu se simţea în largul ei. S-a obișnuit să vorbească deschis cu vrăjitorii abordând cu ușurinţă orice subiect, dar cu zânele era diferit. Nu le cunoștea, nu știa ce le place. Cunoștea doar lucruri generale despre lumea lor, dar nu despre ce se întâmpla în ea. Cu Maribel era ceva diferit, pentru că micuţa papușică făcea singură aproape toată conversaţia.

-Te-am mai văzut! strigă într-un sfârşit Penelope bucuroasă, făcând-o pe Irina să tresară. Pe Via Fortuna! Dar arătai puţin altfel… Nu erai zână? Așa mi-ai spus atunci. Ai spus ca vii dintr-un oraș cu nume ciudat din România.

-Cum? Sunt vrăjitoare… Nu ne-am mai întâlnit, e prima oară când vorbesc cu tine!

-Nu, nu! Sunt sigură! Aia e personalitatea ta falsă? Te ascundeai de presă?

Nu era prima oară când auzea ca s-a întâlnit cu cineva pe Via Fortuna. În timp ce zburau cu covorul Hanna i-a spus ca s-au ciocnit, dar ea arata altfel.

-Nu mă ascundeam de nimeni și nici nu am o identitate falsă, a răspuns ea cu o voce pe care nu și-a recunoscut-o. Sunt sigură că mă confunzi.

-Bine, poate te asemeni altcuiva, zise Penelope și încercă să schimbe subiectul. Domnișoara Natalia locuiește în același oraș cu mine și familia mea. Iartă-mă dacă greșesc, dar ea este mătușa ta, nu? Sunt foarte fericită că pot să te cunosc! Vrei să îmi dai un autograf? Familia mea nu va crede niciodată că sunt colegă cu tine! E așa o onoare!

Restul conversaţiei a trecut ușor. Fetele au admirat-o pe Sonny, au povestit puţin despre familiile lor. Niciuneia nu-i venea să creadă că Irina a cunoscut-o pe Contesa Cassandra, dar apoi și-au dat seama că era ceva normal, din moment ce locuiau în același oraș, iar familia Brilliant era destul de importantă. Într-un târziu Irina s-a scuzat, spunându-le că este prea obosită.

Adevărul e că nu se putea gândi la nimic altceva înafară de fata aceea. De ce vrea atât de mult să o cunoască? Era ceva diferit la ea… Simţea într-un fel că nu își putea găsi liniștea până nu se afla din nou în prezenţa ei. O vedea ca pe un Gardian. Ciudat. Nici măcar nu știa cum arată sau ce fel de persoana e, dar avea un sentiment intuitiv care-i spunea că se vor înţelege bine. Foarte bine.

Dar dacă sentimentul era de fapt speranţa ei? Dacă își imagina că totul o să fie bine, dar în realitate va fi dezamăgită? Recunoștea că avea nevoie de cineva care să o ajute. Cineva cu care să poată vorbi orice și care să îi ia apărarea atunci când avea nevoie. În totdeauna a simţit că ceva din ea lipsește. Ceva diferit de faptul că nu avea prieteni adevăraţi sau nu știa ce înseamnă o familie iubitoare. Se simţea vulnerabilă. Ceilalţi credeau că duce o viaţă perfectă. Se înșelau. Viaţa lor era perfectă.

OKIAN.roOKIAN.roOKIAN.ro

Partea a II-a

Corina, perfect trează şi vioaie după somnul odihnitor de pe bancheta albă a caleștii, s-a așezat pe canapeaua colibei, cu Blacky lângă ea. Era vremea să-și sune mama, așa că a scos hologramul și l-a pornit pentru a începe conversaţia. Așteptă nerăbdătoare câteva secunde, până când în cele din urmă lumina ce o filma 3D s-a aprins și le-a cercetat pe amândouă de sus în jos. Apoi a clipit și a început să transmită o altă imagine în timp real, chiar în faţa sa.

Elena, cu șorţul de bucătărie pe ea, și-a scos mănușile în timp ce exclama de fericire.

1013079_598147356884329_1685905360_n-Ce gătești? o întreba Corina, de parcă ar fi fost o zi obișnuită.

-Plăcintă cu mere, îngeraș. Ce faci? Cum ești? Cum ţi-se pare orașul?

-Nu am apucat să-mi văd nici măcar locuinţa! Totul pare grozav, deși ne-a speriat Lady Aylin, „prietena cea mai bună a Prinţesei”. Ne-a spus că sunt creaturi în pădure şi ar fi bine să nu ne aventurăm pe acolo. Ce început ospitalier! râse Corina ironică.

-O să vezi că va fi totul bine. Ascultă de ea! Ești sigură că o cheama Aylin? Pentru că Profesoara mea de Bunele Maniere tot așa se numea.

-Sunt absolut sigură! O domnişoară tânară, cu părul platinat, rochie medievală, piele albă…

-Ea e! Dar cum se poate? Oricum, la cum te știu, vei face tu cumva să aflii. Cum a fost zborul?

-Plăcut. Am dormit până când am început să aterizam. Am văzut totuşi o parte din pădure. Pegașii nu au putut să coboare printre copaci așa cum am văzut că au făcut covoarele zburătoare, așa că au aterizat într-un luminiș, unde am fost așteptaţi de Lady Aylin. Când am ajuns jos, am scos toate bagajele din caleașcă şi s-a transformat din nou în dovleacul acela veștejit. Lady a așezat dovlecii la rădăcinile copacilor, iar apoi ne-a condus în oraș. Nu am apucat să vedem multe, pentru că am ajuns repede în mijlocul oraşului, pe una din poteci. Am văzut câteva case, locuitori şi magazine. Nu e nici un drum sau stradă prin oraş, doar cele zece poteci de piatră care duc din pădurea în mijlocul oraşului.

-Şi invitaţii? Ai vorbit cu ei? Te înţelegi cu fetele?

-Nu, nu am avut timp să vorbeasc cu nimeni până acum. Mamă, de-abia am ajuns. Oricum, sunt sigură că mă voi împrieteni repede cu cineva. Să-mi spui cum e acasă! Deja îmi e dor de voi toţi…

Au închieiat după câteva minute convorbirea. Corina i-a promis că vor vorbi şi în acea seară, după ce v-a vedea mai multe.

Cercetă coliba în care stătea, dintr-o singură privire. Un pat moale şi călduros se afla pe peretele opus centrului oraşului. Ȋn stânga lui era un birou cu un scaun confortabil. Ȋn dreapta era un dulap înalt, cu spatele făcut după forma rotunda a peretelui. Mai în dreapta era baia cu faianţă și gresie albă, aflată pe un nivel cu jumătate de metru mai sus. Sfertul rămas din colibă alcătuia camera de zi şi se afla cu jumătate de metru mai jos decât dormitorul. Avea o canapea albă ce se întindea de la trunchiul copacului din mijlocul casei până pe perete și semăna izbitor de mult cu o felie de pizza, mai ales că avea multe perniţe rotunde mai mari și mai mici așezate fără vreun sens pe toată suprafaţa canapelei. Lângă canapea era o măsuţă de cafea, dreptunghiulară, din sticlă. Peretele era plin de rafturi prinse de lemnele ce alcătuiau învelișul casei. Atât jos cât și sus erau alte lemne orizontale care făceau parte din suportul casei. Intrarea era jos, printr-un loc special ce semăna cu un geam mai mult lung decât înalt, perfect pentru cineva care zbura.

Dezamăgită că razele soarelui nu-i încălzesc camera, s-a hotărât să viziteze Oraşul Ȋmpădurit. Peste tot erau cabane pătrate pentru vrăjitori şi colibe rotunde pentru zburători, diferite de cele ale invitaţiilor. Colibele erau case rotunde agăţate prin cârlionţi, ca viţa-de-vie, de crengile copacilor. Ȋntr-un copac putea să fie una sau două colibe, în funcţie de rezistenţa acestuia. Cabanele erau construite direct pe pământ şi aveau două etaje, uneori cu mansardă.

Instituţiile se aflau atât pe pământ, cât și în copaci. Cele de pe pământ erau mari, maiestoase, cu statui și turnuleţe cu acoperișuri ţuguiate, specifice caselor vrăjitorilor. Cele din copaci erau uniforme, construite în jurul trunchiului. Pentru ca și vrăjitorii să poată intra în ele aveau o scară de lemn pe care urcau și unul sau două topogane răsucite în jurul trunchiului, pe care coborau.

Unii locuitori se plimbau sau zburau din instituţie în instituţie, alţii culegeau plante, iar alţii vorbeau bucuroşi cu vecinii, sau chiar îi vizitau. Din câte observa Corina, nu era nimeni care să lenevească.

Majoritatea magazinelor erau cu alimente, dulciuri, salate şi sandvich-uri, dar a găsit şi câteva cu suveniruri. A ieșit de acolo cu o plasă cu vederi, eșarfe, pălarii, ecusoane, coliere și figurine pe care erau poze din oraș și din împrejurimile lui, toate însoţite de stema regală a familiei Prinţesei Iolanda. Cei de acasă vor putea vedea și ei unde avea loc mica ei excursie și vor fi cu siguranţă încântaţi de cadouri.

Ȋn timp ce se gândea la petrecere şi-a dat seama că nu a văzut Vila Beauregarde, lacul sau ceva ce putea semăna cu el, nici când a zburat cu caleaşcă, nici când a mers prin pădure. Ȋncepea să se simtă ciudat, ca şi cum nu se afla acolo unde ar fi trebuit.

Deodată, împinsă din spate, căzu în genunchi pe iarba moale. Şocul loviturii îi acceleră respiraţiile şi bătaile inimii. Şi-a ridicat mâinile. Ȋn palme avea numai iarbă, dar era convinsă că pe genunchi îi vor rămâne urme.

-Firar să fie! exclama ea când a văzut că plasa ei cu suveniruri s-a împrăștiat peste tot.

-Ȋmi pare rău! Serios, nu te-am văzut! spuse băiatul vinovat și i-a întins mâna să o ajute.

Corina, încăpăţânată, s-a ridicat în picioare fără să accepte ajutorul lui și i-a întors spatele pentru a-și strânge lucrurile de pe jos. Nu îi plăcea să pară vulnerabilă.

-Bine. Am înţeles. Ești supărată, continuă el să vorbească în timp ce-i strângea vederile din iarbă.

harry_styles_from_one_direction_by_demifan101-d4sbk5iConitinuă să îi aplice tratamentul tăcerii. După ce și-a recuperat lucrurile din mâinile lui îl privi, fiind convinsă că urma să fie unul din viitorii ei colegi. Băiatul părea a fi de aceeași înălţime cu ea. Primul lucru pe care l-a remarcat era zâmbetul lui larg, strâmb, cu dinţii albi perfecţi. Ochii lui albaștri sau verzi aveau bunătate și sinceritate în sclipirea lor. Părul șaten se ondula în dreptul ochilor și continua așa până la vârfurile care marcau linia maxilarului. Dacă nu ar fi vrut să-i dea o palmă pentru că a împins-o pe jos, i s-ar fi părut draguţ.

-Eu mă numesc David Thomson.

Vocea lui era puţin joasă, cu un accent britanic pur.

-Corina Anghel.

-Îmi pare rău că te-am lovit, spuse el, fericit că fata necunoscută vorbea în sfârșit. Nu te-am văzut și mă grăbeam să ajung în coliba mea pentru că mi-am amintit că am lăsat ușa deschisă, iar la norocul meu probabil că toate hainele au zburat deja afară, prin copaci.

Când își strângea lucrurile din iarbă se hotărâse să continuie să fie supărată pe el, ca să îi dea o lecţie, dar cum se putea împotrivi imaginilor caraghioase care-i treceau prin minte?

-Nu prea bate vântul, îi spuse ea dură, alungându-și imaginaţia.

-Buna observaţie! o laudă el. Să înţeleg că ești zână?

Zânele și zburătorii aveau instinctul de a verifica vântul, în ce direcţie bate și cât de tare. Era un lucru esenţial în zbor.

-Așa e.

Ochii lui au privit-o pe Blacky cum o urma credincioasă pe Corina. Încercă să se gândească la ce putea semnifica faptului că ea avea un Labrador ca spirimal. Ce le făcea să semene? Loialitatea? Afecţiunea? Voia să o cunoască mai mult, dar de fiecare dată când se uita la ea îl izbea frumuseţea ei. Îl făcea să îi pară și mai rău că a lovit-o. Într-un fel egoist era bucuros, pentru că soarta i-a dat ocazia să o întâlnească.

-Şi eu am vrut un spirimal, dar mama mi-a spus că sunt suficient de extrovertit. Mi-ar fi plăcut foarte mult să aflu ce animal îmi corespunde. Ai avut emoţii înainte să aflii?

-Da, recunoscu ea. Nu știu ce simţeam… cred că teama sau…nerăbdare. O parte din mine nu mai era conștiientă de ce făceam sau unde eram. Tot ce vedeam era spirimalul; nimic altceva. Ca și cum nimic nu mai conta.

Au mers împreună în tăcere.

-De unde ești? întrebă el după un timp.

-Sarmisegetuza. Este un oraș mic, antic, din Romania.

-Eu sunt din Winster. Este un sat dintr-un parc naţional din Anglia.

Asta explica accentul lui britanic.

-Înseamnă că și tu trăiești într-o pădure, zise Corina. Şi eu. Îmi place să zbor cu viteză printre trunchiurile copacilor. Făceam întreceri cu un prieten specializat în viteză. Desigur, câștiga întotdeauna, dar m-a ajutat și pe mine să zbor mai repede decât toţi ceilalţi pe care-i cunosc.

-A, da? Atunci hai să facem și noi o întrecere! Zburăm de aici până în centru. Ştiu că nu-i departe, dar sunt sigur că te întrec.

-Asta rămane de văzut, răspunse ea acceptând provocarea.

Şi-au desfăcut amândoi aripile. L-a surprins plin de admiraţie atunci când i-a văzut aripile mari, ca de fluture, albe cu pete negre. Aripile lui erau frumoase, dar în comparaţie cu cele ale lui Cristian păreau mai firave și nu erau atât de elegante. Şi-a amintit cu dor penele lui albe, ușor dantelate. A încercat să și-l scoată din minte cât mai repede și să se concentreze pe cursă.

Nu s-a străduit prea tare la început. A văzut cu coada ochiului că el avea câteva dificultăţi cu copacii. Spre diferenţă de ea, înălţimea lui nu-i aducea avantaje. Aripile lui erau lungi, pe o direcţie orizontală faţă de corp și de aceea trebuia să se sincronizeze perfect pentru a putea trece printre trunchiurile înalte ale pădurii. Ea se strecura fără probleme cu aripile ei mai lungi în înălţime și mai puternice mulţumită întrecerilor cu Cristian.

Când David a început să accelereze, Corina s-a hotărât să îi arate cu adevărat de ce era în stare. Dacă învingea îi plătea pentru vânătaile pe care le avea din cauza lui. S-a întins mai mult, fiind și mai concentrată. Aerul îi șuiera pe la urechi. Vântul îi electriza părul. În suflet parcă îi ardea o flacără ce îi alimenta spiritul competitiv. În acea clipă nu-i mai păsa de nimic înafară de ea și destinaţie. După puţin timp și-a dat seama că David nu mai era prin preajmă. Furioasă că el a zburat pe vreo scurtătură pe care ea nu o cunoștea , a accelerat mai mult, bucuroasă că nimeni nu-i stătea în cale.

Își făcea în minte predica despre trișat când a trecut de prima cabană. În centrul orașului erau doar două fete, probabil vrăjitoare, care vorbeau cu patimă despre ceva prea neimportant ca ea să le asculte. Se uită în jur, dar David nu era niciunde. De parcă nu ar fi existat deloc. Aproape disperată să-l găsească, se învârtea și se foia, sperând că poate-poate el va ieși de după vreun tufiș și va încerca să o sperie.

Simţindu-se singură, o chemă mental pe Blacky, care a rămas în urmă cu plasa de suveniruri. Foșnete se auzeau de după copacii prin care a trecut și ea când a ajuns în centru. Ca o ghiulea ieșită din tun, David sări printre frunze și crengi, aterizând spectaculos lângă ea.

-Dacă știam cât de repede zbori nu m-aș fi întrecut cu tine, spuse el sincer.

Nu părea afectat de faptul că a pierdut. Zâmbea în continuu și o privea puţin stinghierit.

-Credeam că nu mai ajungi azi, zise ea încrucișându-și mâinile.

-Am avut probleme technice.

Glumeţul.

A continuat să râdă de metoda lui de zbor și să-i dea câteva sfaturi. După câteva minute s-a scuzat, spunându-i că trebuie să plece după Blacky. Împreuna cu spirimalul său și-a continuat plimbarea prin oraș. Nu avea ce face în colibă. Îi plăcea să stea mai mult afară, să facă mișcare și să exploreze locuri noi. Înconjurată de ceilalţi locuitori, nu se mai simţea o străină. Totuși, când vedea copii jucându-se își amintea de prietenii ei. Era emoţionată pentru ceea ce avea să se întâmple și ar fi vrut să își cunoască mai mult viitorii colegi, să nu mai fie singură, dar oriunde îi căuta ei nu erau acolo. Nu ii știa prea bine pentru a-i recunoaște fără nicio problemă, dar pe sine se știa destul de descurcăreaţă. A reţinut câteva feţe, ca cea frumoasă a unei zâne cu ochii verzi și părul șaten sau cea cu trăsături arăbești bine definite a unei zâne cu părul lung în bucle negre și ochi migdalaţi, căprui.

După o oră avea deja o hartă mentală a Oraşului Împădurit. Ar fi vrut să vadă unde duc și potecile care mergeau înafara lui, dar erau prea întunecate, iar ea prea obosită pentru o mică excursie. Ȋn plus, avea încă în minte avertismentul lui Lady Aylin. Nu știa suficiente Farmece de Apărare, iar Blacky nu i-ar fi fost de prea mare folos. În niciun caz nu va merge acolo. Cel puţin nu singură.

DEBBY RYANAuzi o răsuflare şi bătăi de inimă în spatele ei, așa că, speriată, s-a întors mai repede decât un titirez. Ȋn rotirea ei era aproape să cadă peste fată ce o privea insistent. Era mai scundă și avea o faţă în formă de inimă, dar trăsăturile nu erau atât de pronunţate. Ochii căprui erau puși în evidenţă de părul arămiu cu câteva șuviţe ondulate, lungi până la umeri. Obrajii plinuţi şi trandafirii accentuau zâmbetul larg. Purta o bluziţă albastră, un bolero alb tricotat şi o fustiţă umflată şi imaculată, până la genunchi. Ceva din îmbrăcămintea ei a făcut-o pe Corina să-şi de-a seama că era o zână.

-Bună! îi spuse fata. Tu ai coliba în acelaşi copac cu mine.

Dură mai mult decât o secundă până să înţeleagă. Copacul ce găzduia locuinţa ei provizorie se despica în două trunchiuri în jurul cărora au fost construite două colibe. Ȋntr-una din ele locuia ea, iar cealaltă probabil era a fetei zâmbitoare.

-Bună! zise Corina într-un târziu. Cum te numești?

-Numele meu este Catharina-Amalia Meyer, răspunse ea cu o strâmbătură, ce a lăsat-o pe Corina să înţeleagă că nu-i plăcea numele ei întreg.

-Eu sunt Corina Anghel.

-De unde vii? Eu sunt din Parfumul Lalelelor, din Olanda.

Catharina a început să sporovăiască despre familia ei, în timp ce Corina o asculta cu atenţie, încercând să reţină cât mai multe detalii. Venea dintr-o comună din vestul Olandei. Ȋmpreună cu familia ei trăia la o fermă construită de bunicul său la marginea satului. Familia avea şi o moară cu mult teren pe care semănau grâu. Mama sa avea o grădină mare plină de legume, fructe şi o livadă. Nu aveau mulţi bani, dar nici nu le trebuiau, pentru că aveau produse vegetale cultivate de ei, cereale, carne de la animale şi lactate. Tatăl ei se ducea uneori în Piaţa Centrală pentru a vinde unele alimente. Ea de obicei o ajuta pe mama sau pe bunica sa, iar fratele ei mai mic, Edwin, îl ajuta pe tatăl lor. Aşa cum cerea tradiţia, el va fi moștenitorul fermei. Mama lor spunea că ea era cea care trebuia să înveţe şi să facă ceva folositor în viaţa, iar fratele ei îi va ajuta pe ei la fermă, deşi dacă vor avea șansa, îl vor trimite şi pe el la Colegiul Lug.

Ȋn timp ce-i povestea Catharinei propria ei viaţă, Corina şi-a dat seama că începea să se schimbe. Chiar dacă nu cunoștea pe nimeni se simţea în largul ei. A glumit cu uşurinţă împreună cu David, iar în acele clipe vorbea cu Catharina de parcă o cunoştea de o viaţă. Era liberă. Părea că trăieşte o altă viaţă, lăsând în urmă persoana ce a fost. Şi-a ascuns melancolia prin replici sarcastice, menite să amuze nu să rănească, iar cei doi le-au „gustat” din plin. Acum avea şansa să se schimbe. Putea face orice îşi dorea şi putea fii oricine voia. Ȋn sfârişit avea ocazia de a fii mai impulsivă, mai sociabilă. Nu mai era persoana care se gândea de fiecare dată când vorbea. Ȋşi asuma riscul de a spune ceva greşit pentru că simţea norocul de partea ei. Avea un nou început.

Wild Fashion - Premium

Orașul Împădurit: Partea I

Clipele în care au trecut de cele mai înalte cregi ale arborilor au fost cele mai groaznice momente din tot zborul vrăjitoresc. Covoarele erau oblice, iar ei și spirimalele lor au alunecat spre margine. Dantela aurie le împiedica căderea, fiind la fel de puternică ca o bară de metal. Irina s-a grăbit să se uite în spate, de teamă să nu cadă peste ea mătura cu toate bagajele. Acestea stăteau parcă lipite de covor, exact în locul în care le-a pus tatăl ei.

tumblr_mfro6jR1QW1s1x70vo1_500Nu savura deloc plăcerea zborului. În imaginaţia ei ar fi trebuit să poată privi foioasele şi animalele pe care şi-le amintea ca fiind mult mai liniştite în comparaţie cu cele de acasă. Totul ar fi trebuit să fie ca o excurise, nu o cursă nebună printre trunchiurile copacilor evitate în ultimul moment. Deşi privea în acelaşi timp şi prin ochii lui Sonny, nu putea vedea nimic altceva înafară de o mulţime de culori pe lângă care treceau în viteză. Îi era frică, dar ştia că nu trebuie să le arate colegilor săi. Voia să facă o impresie bună şi în acelaşi timp să îi dovedească bunicii că ea poate să reprezinte familia, indiferent de situaţia în care se află. Impresia că drumul prin pădure dura mai mult decât zborul până la ea începea să o neliniştească, dar ştia că asta era imposibil. Totuşi, întreaga călătorie părea că nu se mai termină. Tot ce îşi dorea era un loc care să fie numai al ei şi care să conţină un pat în care să poată dormi. Ceva îi spunea că mai avea mult  de aşteptat până ca dorinţa să i-se îndeplinească.

-Uau! E grozav! strigă unul din băieţi bucurându-se din plin de adrenalină.

-Ești nebun! îi răspunse Alma, strângând şi mai tare marginea de aur şi închizând ochii, de teamă.

Covoarele, hainele şi părul vrăjitorilor fluturau în curenţii puternici. Brusc s-au aplecat mai mult, în plină viteză. Unii au început să ţipe.

-Ne vom izbi de pământ! chiţăi Hanna şi îşi strânse pisica portocalie mai tare în braţe.

La jumătate de metru de pământ covoarele s-au oprit, s-au îndreptat şi s-au lăsat brusc jos. Când au atins pământul s-au transfosrmat în preșurile vechi şi prăfuite ce i-au așteptat în faţa uşii, noaptea trecută. Totul a fost atât de brusc, încât au căzut toţi lovindu-se de pământ, cu bagajele bufnind printre ei.

beautiful-blonde-forest-girl-hair-Favim.com-402345-Uau! au exclamat cei care au apucat să se ridice mai repede.

Se aflau într-o zonă rezidenţială, înconjurată de cabane de lemn şi colibe în copaci. Toţi cei zece vrăjitori se aflau pe o potecă circulară de piatră care se răspândea în zece ramuri, fiecare trecând printre cabane. Printre dalele de piatră au crescut mușchi şi iarbă. Priveliştea era ameţitoare. Deşi locuinţele erau construite de cineva, ele se potriveau atât de bine cu natura încât păreau că acolo au fost de o veşnicie.

Cabanele erau din lemn de stejar, destul de mici, dar suficiente pentru o persoană sau două. Aveau doar parterul şi un fel de mansardă cu balcon deasupra prispei. Erau construite la doi metrii înălţime, sprijinite de crengile joase ale copacilor, trunchiuri aplecate şi suporturi special create. Aveau un pod de lemn ce ducea până la intrare, cu câte două felinare la fiecare capăt.

Colibele arătau ca un boboc de floare sau, după unii, ca o ceapă din lemn de culoare deschisă ce înconjura trunchiul unui copac înalt. Multe lemnele verticale, inegale la capete, erau prinse de trunchi şi menţinute cu ajutorul podelei interioare şi a aşa-zisului acoperiş. Sticla fumurie îi împiedica pe cei din exterior să vadă interiorul. Colibele erau în număr de zece şi formau un cerc, întocmai ca şi cabanele.

Vântul adia răcoros. În jur nu era nimeni, de parcă orașul ar fi fost părăsit. Presupuneau că cele zece poteci de piatră duceau undeva, dar pădurea era prea întunecată pentru a putea vedea mai departe.

-Şi acum ce facem? întrebă tare Irina.

-Scuzaţi-mi întârzierea, spuse o voce de femeie.

emilia-clarke-in-game-of-thrones-screens-1615400584Balerinii pe care îi purta nu făceau niciun zgomot. Înfăţişarea ei era demodată, făcându-i pe toţi să creadă că au călătorit în timp. Purta o rochie albastră, groasă, cu mâneci lungi, ce nu foşnea deloc în ciuda faptului că atingea pământul. În talie era prinsă cu brâu lat din piele maronie. Semăna cu o domniţă din Timpurile de Demult. Nu era înaltă, dar avea statură elegantă. Avea părul drept, lung până în talie, alb ca laptele, în ciuda tinereţii ei evidente. O parte din el era împletit şi dat peste cap, ca o cordeluţă. Flori de brânduşă erau strecurate prin împletitură. Ochii ei albaştrii cenuşii şi pielea albă o făceau să pară venită dintr-un tărâm nordic. Forma ochilor era neobişnuită, amintind de o pisică. Avea nasul îngust, în ciuda feţei sale în forma de inimă şi a buzelor pline.

-A trebuit să îi aduc aici pe colegii vostrii zburători. Pegaşii nu pot ateriza în mijlocul Oraşului Împădurit, înconjurat de atâţia copaci, așa că i-am îndrumat spre un luminiș ceva mai încolo. Poate că vă voi duce pe toţi într-o zi, dacă nu va fi periculos. Eu sunt Lady Aylin, Profesoara voastră de Bunele Maniere.

Toţi ochii o priveau. Unii se întrebau dacă vor începe orele chiar atunci. Alţii se gândeau la vizitarea oraşului. Iar alţii au rămas încă cu impresia că au făcut o călătorie în timp.

-Bunele Maniere este materia care vă va ajuta să vă pregătiţi pentru întâlnirea cu Prinţesa Iolanda Beauregarde. Ca să vă cunoască, ea va organiza un dineu la care veţi participa. Timp de două săptămani eu vă voi instrui pentru ca fiecare din voi să facă o impresie bună. După  ce o veţi cunoaște veţi rămâne acolo alte două săptămâni, pentru a vă pregăti de petrecerea de ceai, în urma căreia veţi afla dacă aţi fost acceptaţi la Colegiul Magic Lug sau nu. Eu voi fi prima persoană care vă va ajuta să obţineţi invitaţia, iar voi trebuie să mă ascultaţi și să reţineţi ceea ce vă voi spune. Toţi cei care nu m-au ascultat în timpul orelor de Bunele Meniere nu au ajuns la Colegiu pentru ca nu au știut cum să se comporte corespunzător în faţa Majestăţii Sale.

Le aruncă turor o privire severă, care nu se potrivea cu faţa ei frumoasă.

-Bănuiesc că sunteţi obosiţi după călătoria din această noapte, continuă ea mai blândă. Să nu vă faceţi o părere greşită, dar Prinţesa şi Contesa s-au gândit că v-ar putea vedea vreun om dacă aţi fi călătorit în plină zi, în ciuda farmecului de invizibilitate. E mai sigur în modul acesta. Așa… acum să vă ofer câte o locuinţă. Toate cele zece cabane din stejar şi cele zece căsuţe din copac din lemn de fag care ne înconjoară sunt locuinţele voastre pentru următoarele două săptămâni. Acesta e centrul oraşului. Bineînţeles că mai sunt şi alte căsuţe şi cabane, din lemn de brad. Acelea sunt locuinţele cetăţenilor. Instituţile şi magazinele sunt din alte tipuri de lemne, dar le veţi desoperi când veţi vizita oraşul. E de datoria mea să vă previn: Nu urmaţi potecile şi nu vă plimbaţi prin pădure! Aici sunt creaturi periculoase din cauza cărora au dispărut mai multe persoane.

Câteva fete, care nu au locuit niciodată într-o pădure, au început să tremure, în timp ce unii băieţi deveneau curioşi, dar toţi se uitau în jur, de parcă creaturile urmau să sară de după un copac chiar în acele clipe.

-Desigur, Prinţesa a avut încredere în mine să mă trimită aici pentru a avea grijă de voi, doar sunt prietena ei cea mai bună, se lăudă ea. Așa… Acum, dragilor, aș vrea să văd dacă aţi ajuns toţi…

-Suntem douăzeci, îi spuse Hanna care îi numărase pe toţi încă de cum au ajuns.

-Da? Ești sigură? Atunci… Bine, veniţi şi luaţi câte o floare de crin argentinian… Aliniaţi-vă, vă rog! adăuga ea, când îi vazu pe toţi venind grămadă spre ea. Bine, acum să ţină fiecare floarea în mână şi rostiţi pe rând:

”Floare minunată,

Floare parfumată,

Vreau o locuinţă,

Te rog cu sârguinţă!”

Când primul baiat a rostit Vraja, o cabană a luminat.

-Aceea este a ta, îi explică Aylin. Dacă sunteţi vrăjitori veţi avea o cabană aflată la sol, iar dacă sunteţi zburători veţi avea o coliba în copac. Pentru a avea lumină sau mâncare trebuie să rostiţi cu voce tare ceea ce vreţi și bateţi o dată din palme. Aţi înţeles cu toţii? Acum, du-te înăuntru, i-se adresă ea din nou celui din faţa sa, mai sunt şi alţii care vor să-şi găsească căsuţa.

Vrăjitor se îndreptă spre cabana din lemn de fag cu mătura şi celelalte bagaje ale sale plutind după el. Sprimalul lui, o ciocănitoare, zbura înaintea sa, intrând înăuntru pe geam. Cabana a încetat să mai lumineze când vrajitorul a deschis ușa.

-Următorul!

Ȋn scurt timp toţi erau în locuinţele lor temporare. Irina și-a cercetat cabana dreptunghiulară, primind ajutor și de la Sonny. Căţeluşa verifica o altă direcţie, văzând astfel amândouă mai multe detalii în acelaşi timp. Şi-au găsit această aptitudine în timpul zborului cu covorul persan, care acoperea acum pe podeaua mansardei. Jos erau sufrageria şi baia, decorate în stil rustic.

Sufrageria era încăperea în care se intra. Avea un dulap pentru hainele de drum şi papuci, iar apoi se continua cu măsuţa de cafea, canapeaua şi cele două fotolii. Pe margini erau vitrine cu uşi de sticla prin care se vedeau paharele, căni, ceşcuţe, farfurii şi boluri de porţelan. Ȋn sertare erau tacâmuri de argint. Ȋn cealaltă parte, care era mai îngustă, era un birou sculptat cu o lampă ce avea lumină albă şi făcea diferite modele înstelate pe pereţi, lângă care se afla un dulap pentru cărţi. Erau patru geamuri prin care putea vedea centrul oraşului, două de-o pare şi de cealaltă a uşii, unul de lângă birou şi celălalt din baie, chiar dacă perdeaua stătea tot timpul trasă pentru a avea intimitate. Baia era în partea opusă biroului, în latura stângă a casei. Era mai îngusta decât sufrageria, întocmai ca locul în care se afla biroul, dar era frumuşică şi curată.

tumblr_ltb04uIzkY1qeik1zo1_500Mansarda alcătuia dormitorul, cu un pat cu plapumă groasă, moale şi pufoasă pe care se afla o pernă mare, albă. Un dulap înalt, din lemn, cu vârf ţuguiat şi ascuţit ocupa un perete întreg. Totuşi, dacă şi-ar fi adus toate hainele cu siguranţă spaţiul îi era insuficient. O noptieră cu marginile arcuite în sus se afla lângă pat. Balconul avea vederea spre centrul oraşului. Deşi era dimineaţă, razele soarelui de-abia luminau printre coroanele mari ale copacilor. Zâmbind, fericită că va putea dormi fără ca soarele să-i lumineze chipul, Irina a tras perdeaua de mătase şi s-a înfofolit sub plapumă, cu Sonny lângă ea.

3 Suisses - VIP