Arhive pe categorii: Capitolul III

Partea a IX-a

009JNB_Megan_Fox_018_largeCorina aștepta emoţionată dovleacul ce urma să o ducă în Oraşul Împădurit. Mai erau încă trei minute până când trebuia să ajungă în faţa uşii, iar ea era deja plictisită. A exersat câteva Vrăji cu bagheta, iar acum citea manualul de Farmece, deşi nu era deloc atentă. Cu doar cu câteva ore în urmă prietenii ei i-au urat drum bun şi mult noroc, felicitând-o si spunându-i că sunt fericiţi pentru ea. Nicoleta a început să plângă, zicându-i că-i va fi dor de ea. Iar Cristian? Ei bine, el era Cristian. El îi va simţi cel mai mult lipsa, dar de asemenea era cel mai bucuros pentru ea. Cu lacrimi în ochi, i-a asigurat pe toţi că vor vorbi prin hologram zi de zi, oră de oră. Cum se va descurca fără ei?

Mama sa îi verifica pentru ultima oară bagajele, dacă avea tot ce era nevoie. Nu spunea nimic, nu mai putea. Dacă încerca să vorbească ar fi înceaput să plângă. Fiicele ei se aventurau singure într-o călătorie primejdioasă, iar ea nu putea să fie lângă ele să le apere. Într-un fel spera ca ele să se găsească cât mai repede, ştiind că aşa vor fi în siguranţă. Ironia vieţii: le-au despărţit pentru că împreună se puteau răni; acum doar împreună se puteau descurca alături de tot ceea ce însemna roialitate, Colegiu şi studii. Pe de altă parte se gândea cât de tristă va fi Irina atunci când va afla că mama ei nu a stat lângă ea în toţi aceşti ani. În plus, de unde putea fi sigură că fetele se vor înţelege? Existau multe exemple de surori care se certau în fiecare zi, iar Corina avea mari şanse să fie ca acelea.

old_zebs_pumpkinPeste trei minute o lumină puternică strălucea în faţa uşii de la intrare. Așa cum s-a așteptat Corina, un dovleac portocaliu şi veștejit aterizase pe preşul lor prăfuit. Simţindu-i prezenţa, a început să se mărească şi să strălucească, devenind cea mai frumoasă caleașcă de argint trasă de patru pegaşi albi cu coamă şi coada argintie. Nu era niciun birjar. Pe ușă era imaginea Vilei Beauregarde cu lacul strălucitor şi pădurea întunecoasă. Interiorul avea un covor moale, albastru şi pufos, două banchete albe şi comfortabile de o parte şi de cealaltă cu câte două periniţe albastre de catifea. Avea şi o lampă cu lumină albastră şi o măsuţă mică pe care era o tavă cu prăjiturele şi o cană de lapte.

-Să mă suni când ajungi, bine? spuse Elena în timp ce bagajele pluteau în caleașcă.

-Nu-ţi fă griji. Ştiu să mă descurc.

S-au îmbrăţișat, iar apoi Corina s-a urcat cu Blacky în caleașcă. Când a închis ușa, cei patru cai zburători au început să bată din aripi, știind singuri drumul spre Vilă. Fata s-a întoars să-i facă pentru ultima oară cu mâna mamei sale.

În scurt timp caleașca a ajuns deasupra munţilor. Nu voia să vadă acelaşi peisaj pe care îl cunoştea deja foarte bine. În plus, întunericul nopţii ar fi lăsat-o să vadă doar umbre înfricoşătoare ce păreau că vor să o prindă. S-a trântit pe un fotoliu şi adormi, lumina stingându-se de la sine.

Visa că a ajuns în faţa Prinţesei şi a primit o coroniţă cu diamante pentru că era cea mai cuminte Elevă. Ironic. Nu avea de gând să fie cuminte. Nu avea de gând să mai asculte de alţii, care ştiu mai bine ce se va înâmpla cu viaţa ei. V-a spune stop şi îşi va urma singură drumul ales de ea. Era viaţa ei, greşelile ei. În mână ţinea o foaie învechită. Era invitaţia la Colegiul Magic de Ucenicie Lug.

* * *

Irina nu a dormit mult, trezind-se când a auzit valuri spărgându-se de stânci.  Se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Nu mai vedea verdele pădurii şi nici nu mai simţea mirosul de ierburi şi de lemn. Simţea sare şi multă umezeală. Se ridică în genunchi şi se târâ până la marginea din faţă. Privi în jos, îngrozită. Valurile oceanului se spărgeau de stânci colţuroase, iar ea zbura tot mai în larg.

-Nu e prea plăcut, nu? întrebă cineva.

Mai că ţipă şi ridică privirea în direcţia vocii. O fată cu pielea măslinie şi faţa cu trăsături fine, specifice latino-americane zâmbea de pe un alt covor persan. Părul şaten şi drept flutura în bătaia vântului, lănsând să i-se vadă chipul cu trăsături pronunţate. Stătea relaxată, sprijinită de o mătură pe care scria cu litere argintii: ”Callipso”.

397368_10150523149075589_1030374116_nMă numesc Alma Garcia şi sunt din Argentina.

-Eu sunt din Inima Naturii. Mă cheamă Irina Brilliant.

-Da, știu cine ești. Părinţii mei au toate cărţile cu reţetele Poţiunilor făcute de tatăl tău. Ştii, noi îţi respectăm foarte mult familia, mai ales că mama mea a avut ocazia să o cunoscă pe mătușa ta din Grecia. Nu credeam că eu voi putea să te cunosc pe tine vreodată. Sunt foarte fericită că vom fi colege!

Irina află că Alma locuia în marginea unui sat de vrăjitori. Noua ei prietenă i-a povestit despre familia ei, care erau un fel de Şamani. Înainte ca Irina să o bombardeze cu întrebări i-a spus tot ceea ce ştia despre ocupaţia rară a părinţilor ei. Când au epuizat subiectul au vorbit despre Colegiul Lug și despre invitaţii pe care i-au cunoscut pe Via Fortuna.

Atunci s-a auzit un tropot de cai. Ambele fete s-au întors pentru a privi în spate mirate. Erau deasupra oceanului, cum puteau fi cai aici? Dar, spre uimirea lor, au văzut o caleașcă trasă de patru pegaşi. Înăuntru era o tânără cu părul șaten deschis cu multe șuviţe de culoarea caramelului. Avea ochii verzi întunecaţi, buze subţiri rozalii şi pielea albă. Se uita şi ea mirată la fetele de pe covoarele zburătoare, așa cum se uitau şi ele la caleașca trasă de pegaşii albi.

-O cheamă Medeline Nadeau. E o zână, invitată la petrecerea de ceai, ca şi noi. Probabil că așa sunt transportaţi zburătorii, zise Alma cu admiraţie.

-De unde știi cum o cheamă? întrebă Irina uimită. Este o altă proprietate a Şamanilor?

-Aşa ceva. Ştiu toţi copiii invitaţi din America. Ar mai trebui să vină un băiat, Nick Tahoma. Dar știi ce nu înţeleg? Cum de nu ne văd oamenii?

-Când o să răsară soarele, covoarele şi caleștile vor fi invizibile pentru ochii lor, îi răspunse Irina, amintindu-şi ceea ce i-a spus tatăl sau.

În zare au văzut un alt covor zburător. Pe el stătea un băiat brunet, foarte înalt şi puternic, deși avea doar paisprezece ani. Lumina slabă nu lăsa să se distingă mai multe detalii.

-Am auzit că e dintr-un trib din America de Nord, spuse Alma.

Au continuat să vorbească schimbând păreri despre diferite lucruri, până când sunetul valurilor imense le acoperea vocile. Amândouă erau speriate şi ar fi dat orice să se afle într-o caleaşcă, măcar să simtă o protecţie în jurul lor. Totuşi, Magia covorului le încălzea şi le apăra de aerul dur şi umed.

În zori au văzut în partea stângă șapte calești de argint trase de câte patru pegaşi şi două covoare zburătoare persane. Din faţă vedeau venind spre ele patru covoare şi încă o caleaşcă. Nu cu mult înaintea lor se aflau Nick şi Medeline, iar în urma lor se auzeau tropotele pegaşilor care aduceau încă o caleaşcă. În partea dreapta un alt covor zbura spre ele.

-Saluuut! strigă tare un băiat şi începu să râdă.Feeling-Free

-Nu mai aterizăm odată? începu să se plângă altul.

-Așteptaţi! Mai avem puţin, îi răspunse cineva.

-De fapt unde ar trebui să aterizam? întrebă o fată.

-Nu știm. Reședinţa nu apare pe hărţi, îi răspunse alta.

-Covorul meu s-a oprit! striga Alma disperată.

Irina a văzut că nu era singură. Covorul ei, deşi flutura, nu mai înainta. Vedea cum toţi ceilalţi vin spre ele, ca şi cum ele erau flori şi ceilalţi albinele atrase de mireasma lor. Înainte să intre în panică privi spre Nick şi Medeline, care de asemenea stăteau pe loc.

-Îi aşteptăm pe ceilalţi, îi spuse ea Almei.

-Bineînţeles. Cineva o să ne ia pe covorul lui sau al ei şi atunci…

-Nu, de asta ne-am oprit. Îi aşteptăm pe ceilalţi. Când vor ajunge toţi aici vom pleca împreună. Probabil ne aflăm aproape de destinaţie.

În timp ce stăteau pe loc, Irina îşi privi atentă colegii, fiind curioasă să afle mai multe despre ei. A recunoscut-o într-una din caleşti pe Maribel, una din cei ce veneau din stânga. Înafară de zburătorul care venea în urma lor, toţi ceilalţi au făcut o întoarcere pentru a ajunge în aceeaşi direcţie ca ele, iar apoi au început să zboare toţi într-un grup condus de caleştile argintii, urmat de covoarele pe care era mare agitaţie. Toţi vrăjitorii povesteau şi glumeau, făcându-şi primii prieteni. Spirimalele lor arătau cât de fericiţi sunt cu adevărat.

-Hei, zise Alma și ceilalţi de pe covoare au făcut liniște pentru a o auzi. Ghiciţi cine este ea? Irina Brilliant în persoană! Este fiica Alchimistului.

-Of! Mersi, Alma, bombăni Irina astfel încât doar prietena ei să o audă. 601795_467085706703713_1937822533_n

Înainte ca să mai apuce Alma să îi răspundă, toată lumea a început să se agite în murmurul de voci. Cei mai apropiaţi de covorul Irinei se aplecau ca să dea mâna cu ea, în timp ce ceilalţi îi spuneau cât de încântaţi sunt să o cunoască. Irina le zâmbea tuturor, dădea mana cu ei și de mai multe ori dacă insistau, le răspundea la întrebări și râdea la glumele lor. De mică a fost obișnuită să fie recunoscută de către ceilalţi oriunde s-ar fi dus, iar Doamna Mika a învăţat-o să se comporte frumos și exemplar. Pe Sonny toţi o lăudau şi îi spuneau cât e de frumoasă.

Călători mult timp discutând cu toţi, dar mai ales cu Alma şi s-a împrietenit cu Hanna, o fetiţă înaltă, cu părul blond scurt, tuns inegal, cu un breton lung, aranjat înspre stânga. Avea pielea albă şi ochii albaştri deschişi, ascunşi după ochelari arginti. Faţa ei părea uşor ascuţită. Buzele pline păreau că zâmbesc mereu.

-Ştiu sigur că te-am mai văzut, îi spuse ea cu un accent germanic.

Când zorii zilei au luminat tot cerul, călătorii au ajuns deasupra unei păduri dese mărginită de plaja aurie.

-Cred că aterizam în curând, a spus o fată celorlalţi.

* * *

Corina dormea pe una din banchetele albe şi comfortabile ale caleștii. Spre surprinderea ei se trezi căzând în nas pe covorul albastru şi pufos. Încercă în zadar să se ridice, dar podeaua era înclinată şi aluneca mereu. Blacky nu putea să se ridice de pe bancheta ei, fiind împinsă la loc de propria greutate. Până la urmă Corina s-a hotărât să se târască până la geam să vadă ce se petrece. A văzut că se aproprie de o pădure mare, deasă şi întunecată. Pentru un moment a avut senzaţia că se prăbușește. În cele din urmă şi-a dat seama că a ajus la destinaţie: Oraşul Împădurit.

Caleașca lovi crengile copacilor mai înalţi, balansându-se îngrijorător, dar pegaşii alergau prin aer netulburaţi.

tumblr_mn32m0momq1rnlb7lo1_r1_500Priveliștea era uimitoare. Briza aerului cald le mângâia feţele celor de pe covoare. Mirosul îmbietor al naturii încercă să-i adoarmă pe cei care mai erau treji, dar aceștia luptau cu somnul pentru a vedea imagini de neuitat. Pe drum au privit cascade, lacuri, păduri, case rotunde, castele vechi şi părăsite, păsări tropicale, animale mitice şi tot felul de alte lucruri magice. Răsăritul roșiatic a luminat toată priveliștea, dar a terezit și cele mai ciudate animale. Păsări cu penaj strălucitor au început să se avâte în înaltul cerului.

Caleştile şi-au continuat drumul peste coroanele copacilor, dar covoarele au început să coboare, căutând un loc în care să se strecoare printre crengi. Porumbeii albi cu cozi lungi de un metru au însoţit copiii până când covoarele au început să zboare deasupra coroanelor copacilor. La un moment dat, unul din băieţi a avut impresia că vede pe cer un dragon albastru şi imens, dar s-a dovedit că era doar un nor.

Partea a VIII-a

Irina știa că tatăl ei nu e un mare fan al magazinelor. Intră singură la un magazin de bijuterii care părea mai pe gustul său. Acolo întâlni încă o zână ce vorbea cu mama ei şi aștepta să i-se împacheteze lucrurile cumpărate. Fata era mai scundă, chiar dacă purta tocuri, foarte slăbuţă, cu părul lung, ciocolatiu. Obrajii îi erau rotunzi, năsucul mic și buzele pline. Avea ochii mari, puşi în valoare de sprâncenele maronii arcuite. Irinei îi lăsa impresia că seamănă cu o păpuşică mai mare, de porţelan.

-Salut! îi zise fata cu un accent latin Irinei, lăsând-o să înţeleagă că i-a văzut privirile cercetătoare.

-Salut! răspunse blonda fără sfială.

-Ești invitată la petrecerea de ceai? întrebă din nou fata pe un ton misterios ca şi cum ar fi vorbit de un mare secret.

-Da, răspunse Irina la rândul ei.

-Şi eu. Eu mă numesc Maribel Jimenez şi sunt din Spania.

-Sunt Irina Brilliant şi vin din Inima Naturii.

-Brilliant? Faci parte din renumita familie Brilliant?

-Da. Sunt fiica Alchimistului William Briliant, zise Irina, simţind că schimbul lor de repilici seamănă cu un joc de ping pong.

-O! Am auzit de tine! Ce onoare am să te cunosc! Mă bucur așa de mult că avem ocazia să fim colege! Cum e acolo, în capitala vrăjitorilor?

-Imaginează-ţi cel mai frumos loc pentru o vrăjitoare adevărată. Cele mai spectaculoase case, muzica naturii, Contesa Cassandra care face vizite în oraş…

-Contesa? Ai vorbit cu ea vreodată?

-Da, chiar acum două zile, de ziua mea. Ne-a vizitat.

-Uau! Vine des la voi?

-Nu la fel de mult pe cât o vizităm noi pe ea. Familia mea face afaceri importante cu Conducerea.

SarahHyland-complex01         -Ce frumos… prea frumos. Cum aş putea să te cred? întrebă fata mai mult pentru sine.

Irina îi luă totuşi în serios întrebare şi îi arătă inelul cu formă de stea, blazonul familiei sale pe care îl ştia o lume întreagă. Blazon ce simboliza rafinamentul, inteligenţa, speranţa, dreptatea şi conducerea. Cine îl avea le reprezenta pe toate.

Aşa cum se aştepta, cele trei, Maribel, mama ei şi Vânzătoarea, au rămas uimite, privind-o cu admiraţie. Atunci intră Will în magazin, neştiind de ce dura atât de mult ca fiica lui să-şi găsească bijuteri. La vederea lui cele trei şi-au ţinut răsuflarea, întrebându-se în sinea lor ce au făcut pentru a merita o zi atât de minunată.

După două săptămâni şi două zile la ora 23:20 stătea trează şi aștepta. Preșul trebuia să apară în faţa uşii ei în patru minute. Doamna Mika nu o lăsase să aștepte afară, în frigul şi bezna noptii, şi o asigurase că va ști când va fi momentul să plece. De asemenea, tatăl său a pus-o să-i promită că dacă se v-a întâmpla ceva va încăleca imediat pe mătura Scarlett şi dacă nu știe unde se află, v-a porni imediat înapoi spre casă. Tocmai de aceea, toate bagajele fetei erau legate de mătura ei nouă şi lustruită. Pe mânerul acesteia era așezată o busolă de aur, specială măturilor zburătoare. Busola a fost montată de Will, în timp ce-i explica fetei sale cum să o folosească şi o sfătui să se uite de mai multe ori la ea, pentru a ști pe unde să se întoarcă dacă se va prăbuşi covorul. Deşi credea că e imposibil să se prăbușească un covor zburător regal, Irina lua aminte la toate sfaturile tatălui său.

În bagaje îşi luase şi cadourile primite de ziua ei şi manualele despre faună şi floră, fiind convinsă că dacă se va plictisi în Oraşul Împădurit măcar va avea ce să citească. Bijuteriile dăruite urma să le poarte când se va întâlni cu Contesa Cassandra şi Prinţesa Iolanda. În buzunarul de la pantaloni avea hologramul nou şi performant pe care urma să-l folosească pentru a lua legătura cu tatăl ei atunci când ajungea la destinaţie sau oricând mai devreme în cazul unui accident. Deși se mai întâlnise cu Contesa, nu-şi făcu o părere anume legată de ea, pentru că atunci o durea capul şi era ameţită, văzând-o astfel neclar.

Bucătăreasa îi pregătise pentru drum mai multe pacheţele cu mâncare şi dulciuri gătite în casă cu multă răbdare şi iubire.

Totul era aranjat pentru plecare. În casă se simţea o linişte apăsătoare; tensiunea ultimelor minute. Toţi erau aşezaţi, încordaţi, pregătiţi pentru a porni agitaţia.

După exact patru minute fascicule albe şi ciudate luminau ușa casei din exterior. Fata sări imediat în picioare, deschise ușa sufrageriei şi se împiedică de covor până la uşa de la intrare. Când a deschis-o, un preș albastru ca noaptea stătea pe jos, de parcă se afla în acea poziţie de ani buni. Într-o secundă începu să lumineze din nou şi se mări până când a atins doi metri jumate în lungime şi doi în lăţime.

Era cel mai frumos covor pe care l-a văzut vreodată. Pe margini era brodat cu fire groase de aur, iar imaginea de pe el era cu o vilă mare, albă, în stil vechi. În vale era un lac în care se reflecta luna. Totul era înconjurat de o pădure verde şi întunecoasă. Pe el erau așezate patru pernuţe albastre închis, moi, dar micuţe şi o tavă cu biscuiţi şi o cană cu lapte.

Pe partea din spate a covorului Will a așezat mătura şi bagajele.

-Dacă te invită şi la Colegiul Lug să-mi spui. V-a trebui să-ţi trimit manualele şi rechizitele, bine? Ştii doar că nu ne vom vedea, pentru că te vor duce de la Vilă direct la Colegiu. Să mă suni imediat ce ajungi în Oraşul Împădurit! Vreau să știu că ești bine şi că ai ajuns, da?

-Da. Nu-ţi fă griji, totul va fi bine! Mă voi descurca, spuse Irina mai mult ca să se încurajeze pe ea însăşi.0215-golden_ob

Lorenzo hugs Shayne         După ce-şi îmbrăţișă tatăl și Doica şi se asigură că a luat lucrurile lui Sonny, Irina păşi pe covorul din curte. Imediat ce simţi căldura magică a invitatei, acesta începu să se ridice. Luate prin surprindere, fata şi căţeluşa s-au deschilibrat şi au căzut peste periniţele albastre.

-Suntem bine! îi strigă ea tatălui ei, făcându-i cu mâna.

-Ai grijă! îi răspuse el vizibil îngrijorat.

-La revedere, rază de soare! strigă Doamna Mika.

-Drum bun, mică stăpână! îi urară cei ce priveau pe geamul din bucătărie.

Irina se așeză turcește, privind cum se apropie de coroanele celor mai înalţi copaci. Marginile covorului fluturau în adierea plăcută a vântului. Fata inspiră adânc pentru a simţi pentru ultima oară în următoarele luni mirosul Magiei de acasă: esenţe tropicale, portocală şi parfum de flori sălbatice.

Când au ajuns în dreptul celui mai înalt copac, stoluri de păsări multicolore îşi luau zborul, speriate de „arătarea zburătoare”. Nu a mai văzut până acum jungla privită de sus. Nu se vedeau casele oraşului, acestea fiind acoperite de coroanele bogate ale copacilor, dar şi camuflate din cauza acoperișurilor din frunze magice. Se vedea şi Fluviul Amazon, cântând în liniștea noptii. Nu înţelegea cum, dar marginile de aur ale covorului luminau, permiţându-i să vadă tot ce o înconjura.

În scurt timp adormi cu capul așezat pe periniţele albastre, la căldura blăniţei moi a lui Sonny.

Wild Fashion - Premium

Partea a VII-a

Elena ieși dezamăgită din magazin căutând altul mai promiţător pentru a-i cumpăra fiicei sale cele mai frumoase bijuteri. Până acum a văzut doar unele mari şi grele, neadecvate unei petreceri regale rafinate. În sinea ei plângea, ştiind că a lăsat-o pe Corina supărată, interzicându-i să vină la cumpărături cu ea, chiar dacă știa că îi plăcea foarte mult. Totusi, nu putea să se lase în voia sentimentelor, mai ales că mulţi trecători o cunoşteau şi o opreau să o felicite pentru munca sa extraordinară.

Căuta cu privirea printre capetele mulţimii următorul magazin, dar strălucirea unui păr blond ce reflecta razele Soarelui i-a atras atenţia. Ieşea de undeva din apropiere, salutând politicos. În mână tinea o plasă uşoară. În urma ei se auzeau saluturile Vânzătoarei:

-Arrivederci! Buona giornata!

184401_478744665537817_1739082851_nCând s-a întors, lumea Elenei s-a oprit pentru câteva secunde. Şocată, privea o fată pe care ar fi recunoscut-o oricând. Îi săltă inima de bucurie, dar şi de emoţie. Apoi a realizat că doar îşi imaginează pentru că era cald şi Soarele bătea cu putere, iar ea tocmai s-a gândit la fiica pe care o creştea. Privind mai atent şi-a dat seama că nu se înşelă. Vedea diferenţele, aceleaşi de acum 15 ani. Ochii fetei, albaştri verzui, aveau o nuanţă calda de auriu. Sprâncenele erau maronii spre diferenţă de cele negre, lungi şi subţiri ale fiicei sale brunete. Părul nu era foarte diferit, dar părea mai moale, iar buclele de la vârfuri erau mai numeroase şi mai evidente.

Simţindu-se privită, fata ridică privirea. Se uită atent la femeia cu părul de aur în rochie portocalie şi lungă. Avea cam aceeaşi vârstă cu tatăl ei, din câte îşi dădea ea seama, dar era foarte frumoasă. Observă că avea în părul ondulat, lung până la umeri, o floare albă. Ochii albaştri cu o sclipire specifică nu erau la fel de închişi ca ai săi. Trăsăturile proeminente îi puneau în valoare buzele rozalii şi ochii atrăgători.

-De ce mai ai nevoie?  întrebă Will în timp ce ieșea din magazin ţinând în mâini alte plase cu bijuterii.

A zărit-o şi el pe Elena şi o privea cu coada ochiului, plin de emoţie. Era exact așa cum şi-o amintea. Dar unde era Corina? Ce i s-a întâmplat?

* * *

În timp ce Corina colinda magazinele cu Nicoleta şi Mirela, băieţii o urmăreau pe Doamna Elena, care i-a cumpărat fiicei sale câteva bijuterii de aur şi de argint şi unele medalioane din pietre preţioase. Sorin nu a fost prezent în momentul în care Elena a întâlnit-o pe Irina. Trebuia să le anunţe pe fete că vor merge să servească pizza la prânz la un restaurant din celălalt capăt al străzii. Acolo toţi au început să râdă de uimire când au văzut cum din degetul de vrăjitor al Bucătarului ieşea câte o pizza caldă și gustoasă tocmai în farfuriile lor. Au început să discute, cei patru povestindu-i Corinei ce au făcut cât timp au fost plecaţi. La rândul ei ea le-a povestit cum a fost ziua sa de naştere. Au felicitat-o pentru coroniţa de flori. Imediat ce le-a spus de accident toţi au început să dezbată subiectul, dându-şi cu părerea despre ce ar fi putut să o atace.

483087_418745838180033_718051020_nNu au stat mult, soarele arzând mai puternic decât erau ei obişnuiţi. La rugăminţile dulci ale fetelor, Cristian acceptă să mai zăbovească câteva minute pentru a-şi cumpăra toţi câte o îngheţată. Pasionată de încercări noi, Corina şi-a luat una cu pepene galben, nuci și lămâie. I-a săltat inima de bucurie când l-a auzit pe Cristian cerând una cu aceleaşi arome şi a încercat să potoleasca entuziasmul lui Blacky înainte să o dea de gol.

Au căutat un loc mai liniştit în care să creeze Portalul, dar era destul de greu să iasă de pe o stradă atât de aglomerată. În graba ei, Corina s-a ciocnit din greșeală de o fată cu părul blond, drept, tuns scurt în stil bob, mai lung în partea din faţă şi mai scurt la spate. Observă că era vrăjitoare și avea cam aceeași vârstă cu ea. Ochii ei argintii păreau inteligenţi și se ascundeau după o pereche de ochelari dreptunghiulari cu ramă de argint. Din fericire îngheţata Corinei nu și-a luat zborul din cornet.

Ea și prietenii săi au ajuns acasă înainte ca Doamna Elena să fi terminat cumpărăturile. Erau epuizaţi, dar cu toate astea fiecare avea un zâmbet larg ce nu doarea să treacă, durându-i pe toţi obrajii. Corina s-a grăbit să despacheteze şi celelalte lucruri, iar apoi să le aşeze acolo unde le era locul. Şi-a ascuns noua rochie în dulap, printre celelalte, iar apoi a început să împacheteze punga. Când să o răstoarne o foaie şi o cutiuţă mică au căzut pe podea.

„Când l-am văzut mi l-am imaginat pe mâna ta. E stilul tău. Consideră-l ca făcând parte din cadoul de ziua ta.

          Cris”

          A rămas câteva momente înţepenită, nevenindu-i să creadă că tocmai Cristian i-a cumpărat ceva de pe Via Fortuna. S-a repezit spre cutiuţă, ştiind că indiferent ce era înăuntru deja îi plăcea enorm de mult. Ridică cu greu capacul. Înăuntru erau un inel din aur care nu se rotea complet pe deget ci se termina în două aripi mici de înger din cristale albe. Şi-l potrivi şi se miră că-i venea perfect. Îi stătea superb. Îl admira alături de celălalt inel de pe degetul mic al mâinii stângi. Inelul sub formă de steluţă primit de la necunoscutul care-i făcea de fiecare dată cadouri.

Înainte să se mai gândească la ceva a auzit uşa de la intrare deschizându-se. Fără tragere de inimă şi-a scos inelul primit de la Cristian, ştiind că şi el făcea parte din secretul acelei zile. Blacky s-a ascuns sub pat, făcând linişte deplină.

-Am venit! o auzi Corina pe mama sa strigând de jos.

Şi de această dată Elena s-a întins pe canapea, cu pungile mari şi uşoare lângă ea.

-Nu o să-ţi vină să crezi ce aglomerat era! Şi o căldură! Sunt sigură că nu ţi-ar fi plăcut! Tu preferi umbra.

Chiar dacă prefera umbra, îi plăcea Via Fortuna, dar nu avea cum să-i spună asta.

-Ai dreptate!

Flafy şi-a aşezat botul pe picioarele Corinei, uitându-se  cum despachetează. Privindu-i ochişorii mari şi boticul cald, Corina tânjea să-i spună mamei sale despre Blacky, dar trebuia să inventeze ceva credibil.

Megan-Fox-On-Hope-And-Faith-megan-fox-29937400-2168-1404-Am ieşit azi cu Nicoleta, Cristian, Sorin şi Mirela în centru, spuse ea fără să se mai abţină. Mi-am luat spirimalul şi bagheta.

-Ai zburat până în centru?

-Nu, am mers pe jos, minţi ea cu degajare. Nu-i chiar aşa departe. Doar la întoarcere am zburat.

-Si aripile tale? Cum să zbori? Ai înnebunit?

-S-au vindecat când mi-am unit sufletul cu cel al spirimalului… am încercat să-ţi spun asta, explică Corina în timp ce Blacky intră în cameră, aducând cu ea şi bagheta.

Elena se ridică, exclamând de uimire.

-Ce scumpete! Un labrador!

Flafy fugi să întâmpine noua venită, mirosind-o şi pupând-o. După căteva momente o considera ca pe puiul ei. Elena luă cu grijă bagheta, examinând-o. A întors-o pe toate părţile, privind modelul, pietrele, lemnul şi felul în care erau toate îmbinate.

-E puternică, spuse ea. Foarte frumoasă.

-La fel ca ceea ce mi-ai luat tu.

S-au îmbrăţişat, simţind cum orice supărare de mai devreme a trecut. Una lângă cealaltă, păreau amândouă foarte diferite. În adâncul el, Corina simţea din nou că nu face parte din acea familie, dar ştia că se înşeală. Simpla existenţă a aripilor ei identice cu ale celorlalte rude demonstrau că ea a fost născută de către Elena. Îşi dorea din nou să-şi cunoască tatăl. Tată care- acum ştia- trăia şi îi trimitea cadouri în fiecare an.

OKIAN.ro

Partea a VI-a

Irina petrecea prin camera ei zeci de minute numai ca să se pregătească pentru plecarea pe Via Fortuna. Era o persoană publică şi işi dădea seama că  putea fi recunoscută de mai mulţi vrăjitori, de aceea trebuia să arate impecabil. Îşi luă o cămaşă comodă în carouri albastre cu dungi roşii şi albe şi o fusta albă, iar apoi încercă să își descâlcească buclele blonde. Când a apucat mânerul periei un fior rece a străbătut-o. I-se părea că ţine în mâna o bucată il_fullxfull.211351923mare de gheaţă. Apoi au apucat-o emoţiile. Deodată văzu o stradă pietruită ce cotea spre dreapta şi era traversată de mulţi vrăjitori, vrăjitoare, dar şi zâne şi zburători. Era pentru prima oară când vedea cu adevărat aripile zânelor. Erau de diferite culori şi lăsau o urmă aurie şi strălucitoare în spatele lor. În câteva secunde sesiză asemănarea aripilor mamelor cu cele ale fiicelor sale. Se uită mirată şi spre aripile zburătorilor, acestea fiind cu pene albe şi nu sub formă de fluture, așa cum îşi imagina ea. Şi acestea lăsau o sclipire argintie în urma lor.

În nici două clipe imaginea a dispărut şi îşi vedea din nou camera. Cum era posibil să vadă în ganduri acele imagini? De unde erau? Poate şi-a imaginat.

Will îşi aștepta fiica, stând în hol şi bătând nerăbdator din piciorul drept. Doamna Mika se întreba cu voce tare dacă ar trebui să meargă sus și să o ajute, dar parcă ceva o oprea.

-Irina! strigă el din holul de la parter. Trebuie să facem cumpărături pe un bulevard extrem de aglomerat şi nu vreau să mă întorc acolo şi mâine!

-Vin acum! răspunse ea din camera sa.

Chiar când Doamna Mika pășise pe prima treaptă, în capul scărilor a apărut fata cu bucle de aur.

-Slavă Domnului! Credeam că mai aștept aici încă o oră! Să mergem!

Cei doi au pornit spre marginea oraşului, lăsând-o pe Doamna Mika să aibe grijă de restul angajaţilor.

     La marginea oraşului Irina a rostit cu mari emoţii Farmecul, în timp ce-şi amintea viziunea ce a avut-o în camera ei. A deschis ușa şi a privit fascinată. Totul era exact la fel: trecători grăbiţi, strada de piatră ce cotea spre dreapta,  reclamele mari şi luminoase ce furau privirile şi restaurante sau gelaterii cu tot felul de mâncăruri ce îi chemau mirosul.

* * *

Corina, Nicoleta și Mirela, cu Blacky şi Bella după ele, se înghesuiau printre cei ce zburau ca albinele din magazin în magazin. Se aflau printre cele mai bune magazine de haine şi de bijuterii. Nehotărâte, au intrat la ” Carina & Carlo”, ştiind că Doamna Elena se afla la câteva case depărtare. Magazinul era cu articole de gală, cu o mulţime de rochii elegante şi costume.

În timp ce Carina, Vânzătoarea şi Proprietara magazinului, îi luă măsurile Corinei, rotind-o pe toate părţile, intră încă o tânără zână, cu părul negru şi creţ fluturându-i la aterizare. Avea ochii mari, verzi, potriviţi cu pielea sa ușor măslinie. Era mai scundă, dar nu la fel de slăbuţă ca Corina. Zâmbetul ei larg îi dezvăluia toţi dinţii drepţi. Vânzătoarea a adus-o pe noua venită la cabinele de probă, unde se afla Corina, spunându-i să o aștepte. Observând privirile Corinei, stătu câteva clipe pe gânduri, apoi se apropie de ea.

images-Salut! Eu sunt Penelope și vin din Grecia. Cum te numești? întrebă zâna cu un zâmbet larg pe faţă.

-Corina. Eu sunt din România.

 Nou venită stătu câteva clipe să se gândească, probabil la coordonatele geografice.

-Ah, de la munte! Frumos. Ești invitată și tu la petrecerea de ceai?

-Da. Se pare că vom fii colege!

Penelope aprobă fericită. Carina, Vânzătoarea, le-a întrerupt discuţia, începând să o măsoare și pe Penelope. Când termină, zâna din Grecia se apropie din nou, vorbind repede în soaptă, aproape fără să respire.

-Am nevoie de haine noi. Dacă tot vom fi în compania Prinţesei… Sper să fiu invitată şi la Colegiu. Am auzit că e cel mai bun din lume! Va fi grozav. Vrei să fim prietene? Aș vrea să cunosc pe cineva când ajung acolo. Nu-mi place să fiu singură.

-Vino să vezi ce rochii ţi-am găsit, drăguţă, o chemă Vânzătoarea.

Plecă înainte să-i dea un răspuns fetei ce privea acum câteva bolerouri verzi. Din zecile de rochii alese pe măsura ei, Corina şi-a ales una albastru petrol, din satin, ce avea cusături drepte şi se mula pe corp până la genunchi de unde se răsfira în valuri. Avea decolteu mic în V, mărginit și ascuns de un model care se ridica în lături, amintind de valurile mării. Dorea să şi-o cumpere, dar se gândea că este inutil pentru că mama ei nu a venit degeaba pe Via Fortuna. Voia să fie cât mai practică. În plus, rochia ar fi încă un lucru pe care îl ascunde de ea.

-V-a fi colegă cu tine, îi şopti Nicoleta privind-o pe furiş pe Penelope. Ce v-a crede când vei refuza rochia şi vei pleca fără să cumperi nimic? Se vede cât de mult îţi place!

Metallic-Shopping-Bags

Printre rafturi Mirela umbla cu o mână de umeraşe cu rochii lungi şi scurte, în toate culorile. După multe minute în care s-a gândit ce anume să păstreze s-a apropiat de ele să le ceară totuşi o a doua opinie.

-Corina, o să-ţi pară rău! zise Nicoleta, chiar înainte să ajungă Mirela.

Aruncă încă o privire spre viitoarea ei colegă şi plecă să-şi plătească noua achiziţie, asigurându-se că era privită.

Wild Fashion - Premium

Partea a V-a

Elena și Flafy, înrămate cu plase pline, făceau ultimele verificări pe listele de cumpărături. Ascuns după treptele de la intrarea unei case înalte Sorin o urmărea concentrat, cu Nicoleta pitindu-se în spatele lui. Nu putea auzi ce îi spune vecina lui spirimalului, dar îi citea gândurile, iar acestea nu erau deloc bune dacă prietenii lui nu ajungeau acolo imediat. După câteva zeci de secunde lungi, le-a simţit chemările lor mintale şi le-a făcut semn să vină lângă el de urgenţă.

-Doamna Elena vrea să se întoarcă acasă. Corina, dacă nu pleci acum nu o să ajungi înaintea ei. Oricum, deja e posibil să fie prea târziu.

-Cum să plece? întrebă Mirela aproape râzând. Dacă se înalţă o să o vadă.

-Îi vom distrage noi atenţia, răspunse Cristian. O să ne prefacem că abia atunci o vedem şi o întrebăm de Corina. În timpul acesta ea o să capete câteva secunde în plus ca să se poată îndepărta. Dacă avem noroc o să o ţinem de vorbă mai mult.

-Facem cum zici tu, zise Sorin agitat, dar trebuie să o oprim.

Corina îşi văzu mama înălţându-se cu greu, în urma plaselor pe care se chinuia să le ţină drepte cu o vrajă. De lângă ea Cristian ţâşni în fugă, ajungând-o din urmă mulţumită vitezei lui. Era prea mult zgomot ca să poată auzi cineva ceea ce i-a spus Elenei, dar aceasta s-a oprit şi s-a întors zâmbitoare spre el. Corina l-a văzut pe Sorin că se încruntă şi devenea mai atent. L-a întrebat dacă e totul în ordine, iar el a aprobat din cap.

-Mirela, să mergem şi noi! spuse Nicoleta. Să-i ajutăm pe Cristian şi Corina!

Fără prea mare tragere de inimă, roşcata o urmă în zbor.

-Ce mai aştepţi? o întrebă Sorin. Pleacă!

Se asigură repede că mama ei şi Flafy erau cu spatele, iar în acelaşi moment îşi desfăcu cele patru aripi albe pătate şi o strânse pe Blacky mai bine în braţe. Nu voia ca spirimalul să o încetinească. În plus, primul ei zbor trebuia să fie ceva special, nu o fugă nebună spre o casă necunoscută.

În mod normal existau câteva secunde în care aripile trebuiau să se dezmorţească. De aceea ridicările de la sol erau întotdeauna lente. De această dată Corina îşi forţă aripile să se grăbească. Era conştientă că nu era bine, mai ales că abia ce şi-au revenit, dar nu risca să fie văzută şi de mama ei. Şi aşa îi erau suficiente privirile trecătorilor pe care le simţea cu furnicături pe spate. Probabil că toţi au observat că ea făcea parte din familia Elenei. Ce ghinion avea că mama ei era cunoscută în tot oraşul! Dacă o recunoştea cineva şi îi spunea mamei sale că ea  zboară cu viteză spre casă? Ar fi vrut să îşi poată întoarce privirea şi să se asigure că se înşeală, dar nu avea timp. Tot ce putea face era să se roage ca Sorin să îi audă gândurile.

Harken_ForestDupă ce a trecut de cel mai apropiat copac şi-a schimbat zborul astfel încât să fie protejată din spate de coroana acestuia. În scurt timp traseul a devenit şerpuit. Nu a ştiut până atunci că poate să ocolească trunchiurile arborilor atât de repede. Doar cei mai buni zburători şi zâne puteau face asta, în urma antrenamentelor zilnice. Până şi Cristian se antrena, chiar dacă el era printre cele mai rapide fiinţe din lume.

Prin ochii lui Blacky şi-a văzut mama zburând nu cu mult în urmă. Nu avea timp să se ascundă. Trebuia să se grăbească. Era deja obosită din cauza efortului, dar frica o făcea să ignore durerea. Elena şi Flafy erau prea ocupate cu grija pentru plase şi trunchiurile copacilor care păreau că răsar din senin în faţa lor pentru a vedea şi altceva, aşa că cele două fugare nu au fost observate.

Nu ar fi trebuit să plece de acasă. Trebuia să o asculte pe mama ei şi totul urma să se rezolve într-un final. Dar acum sigur o va certa şi mai mult. Nu putea să îşi ascundă la nesfârşit spirimalul şi bagheta. Într-o zi mama ei îi va spune că trebuia să meargă la magazin să îşi cumpere şi ea, ca toţi ceilalţi. Atunci ce îi va spune? Ce va face?

Până acasă nu mai era mult. Trebuia să treacă de o stradă lunga, din fericire împânzită de copaci, iar apoi ajungea pe strada ei. Stătea în a treia casă de pe şir, la numărul 7.

Mârâitul încet al spirimalului i-a atras atenţia. Au fost descoperite. Flafy le-a văzut şi nu era departe. Gata. S-a terminat cu ziua ei norocoasă. O furtună venea cu viteză spre ea. Nu mai avea ce face. Totuşi, dacă mai era o mică speranţă? Trebuia să ajungă acasă! Nu mai era o dorinţă, era o necesitate. Era ultima ei şansă de a-şi salva ziua. Schimbă aproape fără să gândească drumul şi se avântă într-un curent puternic care trecea printre copacii din curtea ei. Se îndepărtă considerabil, dar în acelaşi timp se relaxa. Abia în acele clipe şi-a dat seama cât de obosită era defapt. Nici nu era de mirare faptul că mama sa a ajuns-o atât de repede. A planat cu viteză până când a ajuns în dreptul curţii sale. Începea să se oprească, dar nu era uşor. Curentul era mai puternic decât aripile ei, care erau întinse şi încercau să se împotrivească înaintării. Reuşi să se apropie de curtea, dar nu suficient de mult încât să iasă din curent. Pe neaşteptate Blacky sări din braţele ei cu o forţă suficient de mare încât să o tragă şi pe Corina după ea. Îngrijorată că spirimalul ei s-ar putea răni, s-a grăbit să o prindă, nevăzând pe unde zboară. A realizat că a ajuns acasă, doar după ce a simţit-o la propriu, lovindu-se de peretele dormitorului ei şi căzând pe ceva tare de pe pământ. În clipa următoare stropitorile au început să împrăştie rouă peste tot, în timp ce ea verifica dacă nu i s-a rupt bagheta.Black_Labrador_Retriever_portrait

-Blacky, ai reuşit! spuse ea aproape râzând. Ne-ai scos din curent şi am ajuns acasa înaintea mamei.

Amintindu-şi de Elena se întristă brusc. Opri roua şi îi dădu bagheta lui Blacky, care fugi în curtea din spate, chiar la timp pentru că mama sa şi Flafy tocmai ajungeau pe stradă. Când cele două au aterizat Corina le privi, gândindu-se la ceea ce o aşteapta. Observă privirea mamei sale, care se plimba de la hainele ei ude la furtunul pe care îl ţinea în mână.

-Ai exagerat cu roua, spuse ea cu o voce glaciară. Când ţi-am spus să uzi florile până ne întoarcem noi nu am vrut să zic să le uzi în continuu. Credeam că ştii asta.

Îi veni să riposteze şi să îi spună că defapt a făcut mult mai multe decât ar fi trebuit să facă, dar tăcu, ştiind că nu avea niciun folos dacă mama ei se enerva mai tare.

Spre groaza ei, Flafy adulmeca aerul şi locul în care a stat Blacky. După câteva secunde care păreau să nu se mai sfârşească spirimalul mamei sale plecă de acolo, dezamăgită. Roua a şters intensitatea mirosului.

-Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru că ţi-am luat tot ce scria pe listă. Vino înăuntru să îţi arăt!

Luă câteva plase să o ajute, iar apoi aşteptă până ce mama sa intră. Profită de acele clipe ca să afle unde se afla Blacky. O simţi la aranjamentul de butoaie ornamentale, ascunsă într-unul din ele.

934955_10151385955026128_1438202054_nElena se aşeză pe canapea şi îi făcu semn cu mâna să desfacă plasele. O luă pe cea mai apropiată.

-Mi-a părut rău că nu ai venit şi tu în centru, spuse Elena în timp ce fiica ei îşi admiră noua geantă. Toţi părinţii erau cu copiii.

Pentru un moment crezu că mama ei îşi cerea scuze. Continua să despacheteze, aşteptând să vadă ce urma să zică.

-Dar ştii şi tu că nu aveai cum să zbori.

Confirmă scurt din cap, parţial dezamăgită. Totuşi, a avut o zi mai bună decât se aştepta, chiar dacă încă nu s-a terminat.

-Când te vei face bine va trebui să îţi iei o baghetă.

-Da. Ştiu, spuse ea.

Panica începea să se vada pe faţa ei, gândindu-se cum ar putea să evite ca mama ei să intre atunci cu ea în magazin. Deodată simţi calmul liniştitor al lui Blacky şi un entuziasm care nu era al niciunei dintre ele. Ce se întâmpla? Nu avea niciun motiv să fie atât de fericită!

-Ura! zise ea zâmbind toată, neputând să se mai abţină.

Îşi puse ambele mâini pe gură, încercând să se liniştească. Grăbindu-se să se aşeze la loc văzu privirea şocată a mamei sale.

-Nu am fost eu! spuse Corina după câteva minute. Nu am fost eu! Nu ştiu de ce…

Dar Elena a înţeles imediat ce se întâmplă.

-Probabil este un efect secundar al tratamentului, zise ea, verificându-i temperatura pe frunte. Magia începe să îţi revină. E normal.

Defapt nu era normal. Elena ştia adevăratul motiv, iar Corina ştia că mama sa o minte, însă niciuna nu putea să spună ceva fără să dea explicaţii.

-Stai liniştită în casă astăzi, bine? Eu şi Flafy vom merge să îţi luăm hainele şi ce mai e nevoie pentru petrecerea de ceai. Nu stăm mult.

S-a îndreptat spre uşă, dar s-a oprit înainte să o deschidă.

-M-am întâlnit cu prietenii tăi în centru. S-au întors toţi patru. Poate veţi ieşi mai târziu.

Fără să aştepte un răspuns ieşi din casă. Pe geam a văzut-o că şi-a luat zborul spre locul în care putea face un Portal. Locul în care ziua trecuta abia aştepta să ajungă. Se aşeză din nou pe fotoliu şi continuă să despacheteze. Nu după mult timp Blacky intră în casă pe uşiţa lui Flafy. O mângâie neatentă pe căpuşor. Se gândea neîncetat la cei ce i-au promis că o vor duce pe Via Fortuna. Ar fi vrut să vină să o ia şi pe ea, dar nu-i acuza dacă au plecat deja. Totuşi, Cristian avea un plan. Ce l-ar fi putut împiedica să îl aplice?

Uşa casei s-a deschis brusc.

-Am venit! anunţă Nicoleta.

-Şşş! şopti Mirela. Dacă e Doamna Elena acasă?

-Nu-i nimeni, o linişti Sorin. Am verificat.

-O, tu…! îi replică Mirela pufnind.

-Eşti gata de plecare? o întrebă Cristian, potolindu-i pe toţi.

Oftă, realizând cât de liniştită era casa cu câteva minute înainte.

-Să mergem! Aveţi un plan, nu-i aşa?

images (3)-Da, răspunse Cristian. Este acelaşi plan, partea a doua. Facem un Portal în curtea ta şi ajungem pe Via Fortuna. Eu şi Sorin o vom urmări pe Doamna Elena, iar voi puteţi merge la cumpărături.

-Eu sunt de acord, zise Mirela repede. Cum facem Portalul?

-Eu ştiu cum, dar… mama spunea că este un loc în pădure potrivit pentru Portal.

-Ştim. Am urmărit-o. Potrivit spaţiului luminişul acela era mai potrivit, dar şi aici încape dacă va fi făcut perfect.

Au mers în curtea din spate, care era mai spaţioasă, în ciuda multitudinii de plante.

-Poftim orhideea, zise Cristian înmânându-i o floare albă. Ai grijă cum o ţii! Acum închipuie-ţi că ai ajuns pe un bulevard plin de trecători şi de magazine. Rostește Vraja şi ţine bine floarea!

-” Floare, floricica mea,

Multe lucruri am a lua.

Du-mă dar tu, te rog,

Pe Via Fortuna!”,

spuse Corina emoţionată, cu inima mai să-i spargă pieptul.

Floarea emană o lumină albă care începea să se măreasca. Lumina a ajuns de mărimea unui fel de uşi rotunde şi începea să pălească. În scurt timp o ușă de lemn, cu mâner de argint şi cu boltă, stătea semeaţă în faţa lor, total nepotrivită cu peisajul rustic al grădinii. În spatele ei erau acelaşi plante ca mai devreme. Nici o cameră, nici un bulevard.

-Acesta e un Portal, îi lămuri Cristian. Pentru a ajunge mai avem de făcut un singur pas: trebuie să deschidem ușa.

Rotindu-şi ochii drept răspuns la tonul lui misterios, Corina, care era cea mai aproape, a întins mâna şi apucă clanţa de argint. Era rece. Apăsă şi trase. În spatele ei apăru o mulţime de trecători, de părinţi cu copiii lor. Un drum mare de piatră ce părea să se întindă la nesfârşit era marginit în laturi de magazine de tot felul.

Curioşi, au păşit pe pietrele prăfuite ale drumului şi s-au uitat în jur. Casele mari, de piatră, în stil veneţian gotic, adăposteau o mulţime de magazine cu haine şi accesori de tot felul sau restaurante și dulciuri de toate tipurile. Oriunde se uitau vedeau zâne, zburători, sau chiar vrăjitori și vrăjitoare veniţi pentru cumpărături sofisticate. Erau un loc în care toate gusturile, toate genurile, se împleteau cu rafinamentul și ultimele tendinţe în modă. Era o ţară nouă; o Magie nouă, iar ei nu știau de unde să înceapă.

Wild Fashion - Premium

Partea a IV-a

-După câteva minute lungi de căutări, Irina şi-a găsit mătura perfectă. Era din lemn de stejar, subţiată vertical în faţă, pentru a putea fi ţinută mai bine în mâini, cu o adâncitură mare în locul în care trebuia să se stea şi cu nuielele bine legate în spate. Toată era lucioasă, iar nuielușele sclipeau cu un praf înstelat de culoare verde. Pe mâner scria cu litere aurii: Scarlett.
-Ar trebui să-ţi cumpărăm şi o perniţă. Pe șezutul fiecărei mături trebuie să fie una! îi spuse tatăl ei privind raftul cu cele mai scumpe.
-Ce zici de cea albastră de catifea?
Culoarea era ca cerul unei nopţi senine. Pe margini era brodată cu firișoare groase, aurii şi răsucite. Era alungită, cu lăţimile ridicate, semănând mult cu o şa.
-E frumoasă. O luăm dacă îţi place. O să mergem acum pe Via Fortuna, dar înainte de asta, ce ar fi să lăsăm bagajele acasă? Nu cred că e bine să umblăm cu spirimalele după noi în toată agitaţia aia. Şi oricum, cine va mai supraveghea angajaţii, nu-i aşa Doamnă Mika?
În semn de răspuns dădaca aprobă scurt din cap. În mâini ţinea mulţimea de lucruri pentru spirimalul Irinei, o căţeluşă golden retriver. Irina a numit-o Sonny, acesta fiind primul nume care i-a venit în minte: porecla sa. Era sigură că i-se potriveşte, mai ales că i-a văzut povestea vieţii în momentul în care au făcut legătura. A găsit-o ascunsă într-un parc, după ce a fost abandonată de stăpân pentru că aceştia trebuiau să se mute într-un apartament, iar ei credeau că ea nu se va obişnui cu schimbarea. Nu ştiau cât de mult se înşeală. Ei nu-i păsa unde se afla, ci vroia să fie cu cei care au crescut-o şi pe care îi iubea, chiar dacă au despărţit-o de fraţii şi surorile ei. În casa stăpânilor ei se simţea răsfăţată şi îi plăcea să se plimbe şi să îi urmărească din umbră pe toţi cei din familie. În nopţile senine, în care lumina lunii era mai puternică, ieşea pe uşiţa ei în grădină şi privea cerul, păsările şi toate cele ce zburau. Nu înţelegea de ce nu putea ajunge şi ea atât de sus.stock-footage-golden-retriever-chewing-stick-in-the-park
În acea zi stăpânul a venit la ea cu un ac gigantic. Speriată, a vrut să fugă de el, dar aceasta a prins-o şi i-a împuns metalul în piele înainte ca ea să mai facă vreo mişcare. A adormit aproape instantaneu, deşi nu era ceea ce vrea. Inconştient, îi auzea pe ceilalţi şi a recunoscut câteva cuvinte din ceea ce ziceau. Vrea să poată deschidă ochii si să se ridice ca să vadă ce se întampla. Nu suporta să simtă atâta agitaţie în jurul ei, iar ea să nu ştie despre ce e vorba. Când în sfârşit a reuşit să-şi mişte pleoapele s-a trezit într-o pădure. A încercat să îşi dea seama unde se află, dar nu a reuşit. În depărtare a văzut un drum pietruit şi câţiva oameni. Printre gropi acoperite de iarbă sau de apă şi printre crengi căzute sau rădăcini ieşite la suprafaţă a reuşit să ajungă la ei. De acolo trebuia doar să îşi dea seama în ce parte se află casa. Nu a reuşit. S-a îndreptat în direcţia greşită. Era întuneric şi a început ploaia, iar un om însoţit de şase câini de vânătoare abia a trecut pe alee, când Irina a tras-o din lumea ei care începea să nu-i mai pară perfectă.
tumblr_ligtb0EIGZ1qiolbro1_500_largeCeea ce îi oferea tânăra vrăjitoare era exact ce căuta: o casă şi o stăpână sinceră, optimistă şi afectuoasă. Pe lângă acestea mai avea şi o legătură neobişnuită prin care vedea lumea cu ochii Irinei şi întelegea lucrurile mai clar. De asemenea putea şti ceea ce simte noua stăpână, iar cele mai puternice emoţii o cuprindeau şi pe ea. Simţea că ceva în interiorul ei s-a schimbat, judeca altfel, fiind convinsă că ceea ce gândea Irina era absolut corect şi tot ce simţea aceasta era justificat. Nu şi-a părăsit obiceiul ei de a critica reacţiile celorlalţi, dar asta nu se putea aplica la Irina, care era deja perfectă. Ele erau una şi aceeaşi.

OKIAN.roOKIAN.roOKIAN.ro

Partea a III-a

         Când Mirela a deschis ușa, o femeie tânără i-a întâmpinat de după tejghea. Uniforma ei era primul lucru ce ieșea în evidenţă, cu cămașa roz şi pantalonii scurţi, turcoaz. Lângă ea spirimalul ei, o suricată, se uita cu ochii mari la ei.
-Cu ce v-aș putea ajuta? întrebă zâmbind primitoare.
-Vrem să ne găsim spirimalul, îi răspunse Corina hotărâtă.
A așteptat prea mult clipa asta.
Mirela cerceta magazinul si i-a urmat privirea. În mai multe ecrane erau imagini în timp real cu diferite animale din toată lumea. Pe tejgea era un cerc înalt de piatră din care ieşeau aburi. Tot ce vedeau, de la modelele de pe podea până la tablouri şi bibelouri, era numai animale magice. Lumina nu era naturală. Peste tot pe unde s-a putut au fost aşezate lămpi fosforescente. Unele mai înalte aveau bule colorate ce pluteau prin interior. Nu semăna cu nimic din ce au văzut până acum.article_436_529_orig
-Îmi aduc aminte de acest spirimal! a exclamat Vânzătoare când a văzut lupul alb a lui Cristian. Luno, nu-i aşa?
Drept răspuns spirimalul lătră.
-Se vede că e bine îngrijit! Bravo! Deci, fetelor, care dintre voi vrea să fie prima?
-Mirela, las-o pe Corina, îi şopti Cristian. În cazul în care vin Sorin şi Nicoleta ea ar putea să fugă zburând.
-Bine, bine!
A simţit cum îi creşte inima auzind-o. S-a întors să-i mulţumească şi a văzut zâmbetul ei fals şi tristeţea din ochi. Nu era singura care aştepta de mult timp momentul acesta. Mirela îi era o prietenă foarte bună. Ştia cât de mult ţinea ea la familia ei şi cât de bine se înţelege cu părinţii săi. Totuşi, i-a lăsat pe locul doi, în favoarea ei. Acum, Corina putea să o răsplătească.
-Nu. Vreau să te văd pe tine prima, chiar dacă eu nu mai apuc.
Mirela înaintă fără ezitare spre Vânzătoare.
-Aproprie-te! Uită-te în fântâna de pe tejghea. Jos, în apă, o să apară un animal fără stăpân. Chiar dacă până acum nu ai mai văzut specia sau rasa aceea, în clipa în care îl vei vedea vei şti ce e şi unde se află acum în lume.
S-a ridicat pe vârful degetelor pentru a vedea în mijlocul cercului de pietre de pe masă. Corina se gândea că era imposibil ca prietena ei să vadă ceva printre toţi aburii aceia care au devenit dintr-o dată atat de denşi încât magazinul părea cufundat în ceaţă.
În câteva clipe nici ea, nici Cristian sau Lupo nu o mai puteau vedea pe Mirela, care era la doar trei paşi în faţă. Nu se puteau vedea nici între ei. Totul era sinistru, mai ales că liniştea lăsa să se audă sunetele animalelor din ecrane.
anigif_enhanced-buzz-6045-1353107168-7_preview-Este o căţeluşă roşcată din rasa pomeranian şi se află… pe străzile din Franţa, abandonată de un stăpân uman.
-Foarte bine. Vrei să o adopţi?
-Da, normal! Cum aş putea să o las acolo? Plouă şi ea, sărmana, tremură de frig!
-Atunci să trecem la pasul următor. Vino cu mine!
Aburii reci din cameră începeau să intre înapoi în fântână. Vânzătoarea s-a îndreptat spre un ecran din partea stângă. I-a cerut Mirelei să îl atingă, iar în minte să aibe imaginea viitorului ei spirimal. Ecranul urma să o găsească, iar atunci ea va atinge imaginea şi o va trage pe căţeluşă în braţele sale.
Când ecranul a găsit-o a putut şi Corina să vadă ghemotocul mic şi roşcat de blană pleoştită care se ascundea sub un carton ud de langă un tomberon. Putea să simtă foarte bine durerea Mirelei. Amândouă iubeau animalele.
Schimbarea s-a produs cand a atins cu ambele mâini ecranul. Probabil se gândea că era posibil să o scape, având în vedere că şi ea tremura din tot corpul, dar cu toate astea, Mirela nu s-a lasat. Palmele i-au trecut prin suprafaţa de sticlă, întinzându-se drăgăstos dupa micuţa căţelusă. Cu mare grijă a luat-o şi a tras-o spre pieptul său. Animalul s-a uitat în jur surprins să vadă că nu mai era acolo unde se ştia. Era un loc necunoscut, persoane diferite şi multă… Magie.
-Bun venit într-o lume nouă, îi şopti aceasta.
-Ca să vezi! zise Cristian râzând. Ce-ţi ziceam? E puţin mai mare decât un chiuaua!
-Taci, Cristi! se răsti Mirela. Cum facem legătura?
-E un Farmec simplu, îi răspunse Vânzătoarea. Eu nu am voie să îl rostesc, pentru ca am deja un spirimal. Citeşte-l şi gândeşte-te cât de mult vrei ca voi două să fiţi una şi aceeaşi. Niciun Farmec nu e posibil dacă nu crezi.

-În lume eu te-am căutat

Şi te-am găsit aici.

Tu eşti eu, iar eu sunt tu.

Noi două suntem şi vom fi

Pe veci împreună, am zis!

          O rază luminoasă porni din pieptul Mirelei în pieptul căţeluşei. Se uitau una la cealaltă, privind-se adânc în ochi. Fără să vrea, aripile fetei s-au deschis într-o explozie de aur. În mijlocul lor s-au format altele mai mici, transparente, care au început să plutească deasupra lor şi să ajungă pe spatele ud al micuţei fiinţe. Apoi totul s-a terminat.
-Ar fi bine să îi dai acum un nume, zise Vânzătoarea. Nu ai vrea ca să rămână un spirimal fără nume, nu-i aşa?
-Pai… Eşti foarte frumoasă, aşa că te voi numi Bella.
-Foarte bine. Poftim, un prosop. Poate să răceasca şi nu cred că vei vrea să fii şi tu răcită în milocul verii. Acum, e rândul tău. Ai reţinut ce ai de făcut? Priveşte în fântână.Megan-Fox_4
Corina nu a reacţionat imediat, neştiind că vorbea cu ea. Se uita înmărmurită la Mirela cum avea grijă de căţeluşa ei. Simţind privirile lor se înroşi, întrebându-se în sinea ei câte minute a stat nemişcată şi ce i-a spus Vânzătoarea să facă. Cristian văzu nesiguranţa ei şi a împins-o uşor spre tejghea. L-a atingerea lui roşi mai tare şi se hotărâ să privească numai fântâna, înfruntând privirile ce o urmăreau. S-a uitat în mijlocul cercului de piatră, neştiind ce urma să vadă. Părea să fie o groapă circulară mai adâncă decât podeaua, ca un fel de fântână. Simţea cum aburii încep să devină tot  mai denşi, dar putea să vadă fără nicio problemă apa de jos. Acolo începea să apară o imagine ce devenea mai clară cu fiecare secundă care trecea. Era o căţeluşă cu blana neagră şi ochi de culoarea bronzului. Stătea pe o perniţă albastră şi privea plictisită în jur.
-Este o căţeluşă labrador retriver şi se află într-o casă din Statele Unite ale Americii.
De unde ştia asta? De ce a spus asta? Se enervă, gândindu-se că a fost folosită de Magie, dar apoi îşi aminti că doar aşa putea avea un spirimal, aşa că tăcu în continuare, aşteptând următoarea mişcare.
-Foarte bine! zise Vânzătoarea.
Aburii intrau înapoi în fântână, acoperind imaginea. Tânăra a condus-o spre un alt ecran şi a îndemnat-o să îl atingă. Dintr-o dată imaginea s-a schimbat, semănând identic cu cea pe care o avea ea în minte.
-Ce frumoasă e! îl auzi pe Cristian în spate.
092903_couchCăţeluşa privea cu ochişorii ei migdalaţi spre ceva ce nu puteau vedea cei din magazin. Urechile ei erau îndreptate în faţă, ascultând cu atenţie. Părea a fi chiar mai frumoasă decât imaginea sa din fântână.
Corina a vrut să-şi întindă mâna pentru a o lua, dar decorul casei a oprit-o.
Era o casă frumoasă, cu mobila albă şi perdele scumpe. Se vedea o bucată din covorul alb imaculat. Perniţa pe care stătea avea franjuri argintii. Lângă ea erau vasele cu apă şi mâncare, strălucind de curăţenie. Trăia bine. Avea tot ce îşi putea dori orice animal. O viaţă de lux şi multă iubire.
-Nu pot, anunţă ea. Cum s-ar simţi cei care au grijă de ea?
-Te înţeleg, spuse Vânzătoarea tristă. Uneori este mai greu.
-Cum? strigă Cristian absolut şocat. Renunţi la ea? Toată viaţa ta ai vrut să o găseşti şi să o ai! Acum ai găsit-o! Ia-o!
-Cristi, şopti Mirela cu o voce stinsă, e decizia ei.
-Nu renunţa! continuă el fără să o bage în seamă. Dacă e ca tine înseamnă că astăzi ea te vrea pe tine aşa cum şi tu o vrei. Toată ziua te-ai simţit singură, crezi că ea nu e la fel? Am o intuiţie foarte bună, iar tu tot timpul ai avut încredere în mine. Corina, adopt-o!
În imagine au apărut picioarele unei femei. Papucii roşii cu toc înalt erau la fel de frumoşi ca întrega casa, aşa cum femeia care îi purta era cu siguranţă. Căţeluşa s-a ridicat repede la vederea ei, dar femeia a trecut mai departe, ignorând-o.
Acela a fost momentul în care Corina s-a decis. Cristian avea dreptate. Nu putea să o lase acolo. Chiar dacă părea să trăiască în lux, nu avea iubire. Era singură. Cu o singură mână a prins-o de piept şi a tras-o spre ea. Îi luă zgarda cu cristale de la gât şi a aşezat-o pe perniţa albastră, înainte ca imaginea să dispară.
-De acum înainte nu vei mai avea nevoie de ea, zise Corina. Vei trăi o viaţă mai bună.
-Ce emoţionant! zise tânăra strângându-şi suricata în braţe. Hai fetiţo, spune Farmecul!
În timp ce rostea se uita adânc în ochii căţeluşei. Aripile ei s-au deschis fără ca măcar să îşi dea seama de ce. Simţea durerea din spate şi şocul Vânzătoarei, dar în acelaşi timp ceva se întâmpla. Golurile din aripi se miceau, trăgând Magia în răni. Se refăceau ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. După ce procesul de vindecare s-a terminat, aripile ei au început să creeze o nouă pereche de aripi mici şi transparente. Cu multă Putere s-au desprins şi au început să plutească spre spatele posesoarei de drept: labradorul retriver.
Apoi au pierdut contactul cu realitatea. Povestea vieţii noului ei sipirmal a absorbit-o cu totul. Înainte să realizeze măcar ce se întâmpla, vedea imagini şi frâturi de memorie de parcă ea însăşi le trăia. Minţile lor erau conectate şi aşa vor rămâne pentru totdeauna. Tot trecutul ei era acolo. S-a născut într-o noapte de toamnă, fiind cel mai mic pui. Avea un frate mai mare în care s-a îngrămădit în primele zile de viaţă pentru a se încălzi mai bine. Mama ei şi-a dezamăgit stăpânul pentru că a născut doar doi pui, dar a fost prima ei naştere. Cu instinctele ei materne i-a crescut singură. I-a învăţat cum să se cureţe şi cum să meargă. De obicei îi lăsa să descopere casa în care locuiau, dar de fiecare dată când intra stăpânul în cameră îi ascundea unde ştia. Una din cele mai importante lecţii a fost alergarea după pisici. Le-a arătat-o într-o noapte, în curtea casei. În dimineaţa următoare primul născut a fost luat de stăpân şi dus undeva unde ea nu o îl putea ajunge. A încercat să îl caute pe întreg teritoriul ei, dar nu risca să meargă mai departe pentru mult timp. Trebuia să o păzească pe cea mică. Cu toată protecţia ei, stăpânul i-a luat-o într-o dimineaţă si pe ea. A alergat, dar nu a reuşit să ţină pasul cu maşina stăpânului. De atunci puiul nu şi-a mai văzut niciodată mama.
A fost lăsată într-un loc nou, orbitor de alb. Doi oameni, o femeie şi un bărbat, au sugrumat-o cu îmbrăţişările. Îi era frică şi o vroia pe mama ei înapoi. A încercat să le zică şi lor, dar ei nu vroiau să o asculte. Noaptea se simţea singură. Nu îndrăznea să doarmă cu acea femeie care avea totuşi puţin din dragostea mamei.
Lunile au trecut. A descoperit zăpada şi frigul iernii. Acum nu doar casa era albă, ci tot pământul. Odată cu iarna a venit în casă şi un brad cu multe mingiuţe atârnate în el. Vroia foarte mult să se joace cu ele, dar stăpâna nu o lăsa. De fiecare dată când se atingea de o mingiuţă era certată. Într-una din zile mai mulţi pui de oameni au intrat în casă şi au început să fugă după ea, să zbiere şi să o tragă în toate direcţiile. A vrut să se apere, dar stăpâna i-a spus că nu are voie să îi muşte.       Primăvara a venit odată cu florile şi căldura. Simţea că este mai înaltă şi mai puternică. Avea o forţă mai mare în muşchi. Însă tot îi era dor de mama ei. Acum stătea tot timpul singură, părăsită pe perniţa ei. Își amintea ce a învăţat-o mama sa. Orice căţel trebuie să fie politicos cu celălalt. Dacă unul îndrăznea să fie nepoliticos trebuia pedepsit. Pentru asta au dinţi ascuţiţi. Dar ea cum îşi putea apăra teritoriul din casă? Nu putea, iar afara nu mai avea voie.
Ceva în sinea ei îi spunea să se pregătească pentru ceva mai bun, uimitor. A aşteptat-o pe Corina şi viaţa pe care i-o oferea ea încă de când a început să descopere lumea. A învăţat că unii oamenii erau răi şi trebuia să se ferescă de cei în care nu avea încredere. Trebuia să se facă respectată prin simpla ei prezenţă. Dar cel mai important lucuru era cel de-ai apăra pe cei pe care îi iubea.
În Corina se regăsea pe sine. Vedea zâna din faţa ei aşa cum era în realitate: puternică, ambiţioasă şi dependentă de atenţie.
-Ar fi bine să îi pui un nume, spuse Vânzătoarea.
În acea clipă Corina regretă că nu a citit ce era încrustat pe cristalul din zgarda pe care i-a dat-o jos. A început să se gândească, mii de nume frumoase trecându-i prin cap, dar nici unul nu i-se părea că se potriveşte
-Eşti o adevărată luptatoare, zise Corina într-un final. Prin tot ce ai trecut ai ţinut capul sus şi ai sperat la mai bine. Eşti mai puternică decât o stâncă şi în nici un moment nu ai arătat cu adevărat ce simţi, Blacky.
Când procesul s-a terminat cele doua fete au luat cele necesare pentru animăluţele lor, în timp ce Vânzătoarea le povestea cum unul din copiii care a venit în acele zile avea spirimalul un urs brun.
-Ştiţi, eu nu mă mir, zicea ea. Anul trecut a venit un un domn bătrân să-şi descopere spirimalul. Nu veţi ghici ce era! Un elefant!
-Bătrânul avea si el trompă? glumi Cristian.
-Nu, dar toată viaţa a cântat la trompetă! îi răspunse Vânzătoarea. Fetelor, dacă vreodată veţi avea nevoie de ajutor, să ştiţi că eu vă voi putea ajuta. Dacă nu, cu siguranţă o vor face proprietarii magazinului. Sunt amândoi Vindecători de Animale Magice.
-Mulţumim foarte mult! spuse Corina.
Si-a luat plăsuţa şi s-a îndreptat prima spre uşa magazinului. Apoi s-a întâmplat ceva atipic ei. Neatentă la podeaua proaspăt spălată alunecă pe spate. Simţi bufnitura înainte să o audă. Ştia că ceilalţi se apleacă spre ea, dar privirea i-se înceţoșa. Deodată a văzut ca prin ceaţă un bebeluș cu ochii mari, albaștrii, cu un moţ de păr blond în mijlocul capului. Şi-a rotit privirea și a văzut de după marginile pătuţului în care stătea și ea cum au aparut mâinile întinse ale Elenei, luând copilul cu părul blond în braţe. Mama ei arăta mai tânără, mai puternică și mai fericită decât oricând. „Ce faci, rază de soare?” i-a spus Elena copilului radiind de bucurie. Corina s-a văzut pe ea însăși întinzând mâinile după atingerea caldă a mamei. Mama puse copilul cu părul blond pe un șold, ţinându-l cu o mână și a întins-o pe  cealaltă pentru a o lua și pe Corina. „Vrei să stai și tu la mine, împreună cu sora ta?” a întrebat-o mama și a râs mai vesel ca niciodată. Deodată, din spatele Elenei, ușa camerei s-a deschis și a intrat un tânăr. Corina l-a văzut și pe el ca prin ceaţă, dar și-a întins mâna după el. „Vrei la tati, Blacky? întrebă el cu o voce blândă. Atunci hai la tati!” și a luat-o în braţe.10-Popular-Baby-Girl-Names-in-2012-and-Their-Meanings-11
Şi-a revenit, simţind răcoarea podelei din magazinul de animale. Deasupra o vedea pe Vânzătoare si pe Mirela, amândouă cu feţele îngrijorate. Oricât s-ar fi străduit să își revină mai repede, nu putea să uite ochii tatălui ei din vis. Erau albaștri-verzui, ca cei ai bebelușului blond, plini de fericire. Își văzu propria reflecţie în ei înainte să își revină. Arăta identic cu cealaltă, cu obrajii buclaţi și îmbujoraţi. Aveau amândouă buzele rozalii și pielea albă, un năsuc mic și rotund și mâini mici și dolofane, doar că ea avea părul negru, ca întotdeauna. A încercat să se concentreze pe realitate şi să uite visul care părea atât de real. Nu era o amintire, îi spunea vocea minţii. Tu nu ai nicio amintire şi nicio soră. Dar atunci ce s-a întâmplat cu tatăl său?
Le-a răspuns celorlalţi, spunându-le că e bine, doar puţin ameţită, dar își va reveni îndată ce va da de puţin aer răcoros. S-a ridicat în picioare, cu faţa spre uşă. În spatele geamurilor, pe stradă, îi aştepta Nicoleta. Toţi trei s-au gândit la ce era mai rău, aşa că au ieşit grabiţi din magazin cu animalele şi plasele după ei.
-Ce e? V-a descoperit mama?
-Nu, dar am auzit că nu vrea să mai stea mult  pe aici. La ora 13 va pleca pe Via Fortuna. Are multe plase, e posibil sa meargă întâi acasă să ţi-le dea.
-Mai avem timp?
-Da.
-Nicoleta, întoarce-te la Sorin, spuse Cristian. Dacă pleacă ne anunţi. Noi mergem să vă luaţi voi două baghetele. După aceea Corina va putea pleca oricând înapoi acasa. Tu zbori mai repede decât oricare din ei şi la fel de repede ca mine. Când vom termina şi noi cumpărăturile te vom lua şi pe tine pe Via Fortuna. Sorin şi Nicoleta o vor urmări pe mama ta în permanenţă.
-Bine, dar… dacă nu va lăsa plasele acasă şi va pleca direct pe bulevardul milanez?
-Ar fi…foarte rău. Am avea şi mai puţin timp la dispoziţie.
-Înţeleg.
Dacă Elena făcea o oprire acasă, ceilalţi aveau timp să îşi termine măcar partea cea mai importantă din cumpărături. În caz contrar trebuiau să meargă pe Via Fortuna fără să îşi cumpere cele necesare pentru anul şcolar.
-Ştiţi, odată ce mama pleacă de aici nu va mai fi nevoie să vă opriţi pentru mine. Nu e obligatoriu ca eu să merg pe Via Fortuna.
-Mie soarta îmi spune că nu degeaba am stat să gândesc o strategie, zise Cristian. Vei merge pe Via Fortuna, iar noi ne vom termina cumpărăturile. Chiar şi Mirela care trebuie să îşi ia tot ce scrie pe acea listă. Nu avem timp de pierdut. Să mergem!
-Ce e, Corina? Te sperie puţină adrenalină? o întrebă Mirela şoptit.
-Ai vrea tu!
Blacky se trase după picioarele Corinei.
-Te trădează spirimalul, râse Mirela. Se ascunde după tine ca o pisică speriată. Poate chiar aşa e! Dacă nu era Blacky, sincer, te-aş fi crezut. E ciudat să descopăr ce simţi cu adevărat. Pari a fi o altă persoană.
Ochii aurii ai lui Blacky urmăreau puful roşu şi umblător al Mirelei. Odată uscată, Mirela-Bella, caine  pomeranianBella crescuse dublu în mărime. Era creaţă şi avea o blană cu mult volum. Faţa mică se termina într-un bot rotund cu un năsuc negru. Avea ochii ca două perle trecute prin smoală. Urechile mici ca de ursuleţ stăteau în vârful capului ca o coroniţă. Avea un piept umflat şi ridicat, iar coada imensă de puf stătea în permanenţă în sus. De când s-a unit spiritual cu Mirela a prins mai mult curaj şi îndrăzneală.
-Fă-ţi spirimalul să tacă, Mirela, o certă Cristian care a auzit toată conversaţia. Toată lumea se uită la ea.
-Se uită pentru că Bella e o frumuseţe care comunică. Ce nu e în regulă cu asta?
Pe Cristian începea să-l eneveze situaţia. Niciodată nu a avut o părere strălucită despre roşcate. El considera că toate sunt la fel: neobrăzate şi nesuferite. Dublu „n”. Necaz la pătrat.
-Oricum, mă mir că te asemeni cu un câine, Corina, spuse Mirela. Credeam că ei nu au nevoie să fie apăraţi de un lup singuratic.
Blacky mârâi nervoasă. Nu s-a ascuns după Corina de frică, ci ca să nu sară peste puful roşu lătrător să-l muşte de urechi. Corina tăcea să nu îi scape o prostie, pentru că Mirela îi era prietenă, dar era în stare să-şi rezolve problemele si cu o palma peste faţă. Sau un pumn.
-Mirela, tu chiar nu o cunoşti, nu-i aşa? Nu ţi-ai dat seama până acum că cea mai bună prietenă a ta e de neoprit când se enervează şi brusc îşi revine când te aşteptai mai puţin? Ai idee de câte ori ai enervat-o tu? Sau chiar faptul că nu ştiai, că pentru tine era învăluită în mister, te făcea să te simţi bine cu ea?
-Corina nu e rea, Cristian, zise Mirela cu jumătate de gură.
-Nu am spus că e! E cea mai calmă şi mai răbdătoare fiinţă pe care am întâlnit-o! Cu partea blândă a câinilor se aseamănă cel mai mult. Se acomodează cu orice situaţie, chiar dacă în sinea ei nu-i convine. Şi ştii ce o deosebeşte de tine? Faptul că e mai inteligentă şi mai carismatică decât vei putea tu să fi vreodată!
Să îl audă pe Cristian luându-i apărarea prin laude era cel mai uimitor lucu pe care l-a văzut până atunci la el. Cu toate astea ceva o făcea să se sperie pentru că a realizat că exista o persoană care o cunoştea la fel de bine cum se ştia ea.
-Cristian, nici tu nu eşti asa cum te ştiam! Pe toţi ne cunoşti atât de bine sau doar pe Corina?
-Încetaţi amândoi! spuse Corina. Vă certaţi degeaba! În timpul acesta am fi putut cumpăra o baghetă, dar noi ce am facut? Am stat în mijlocul drumului, încurcând un bulevard întreg! Nu mai am mult timp la dispoziţie aşa că ar fi bine să mergem la baghete acum.
Mirela se uită la ea, simţind din nou că o invidează. Corina nu a fost niciodată conştientă de frumuseţea ei. Ea se considera normală, dar Mirela tot timpul a văzut-o cu alţi ochi şi ştia că nu e singura geloasă pe înfăţişarea ei. Era înaltă, cu părul lung până in talie, cu bucle în lungime, negru natural, contrastat de pielea albă, perfectă. Ochii albaştri-argintii arătau uimitor sub sprâncenele negre, subţiri. Buzele pline rozalii ascundeau dinţi de un alb orbitor. Nici măcar nu se chinuia să îşi menţină corpul de invidiat care nu era anormal de slab, ci pur şi simplu perfect.
I-se parea absolut normal ca şi lui Cristian să îi placă de Corina. Se întreba doar când urma să se întâmple. Uitându-se atent s-a gândit că el era probabil versiunea masculină a prietenei sale. Era cu un cap mai înalt decât eu, ochii albaştri, pielea la fel de anormal de albă şi perfectă, iar părul negru-cărbune, drept, până la umeri. Începând să-şi răscolească prin amintiri s-a gândit că probabil Corina era motivul pentru care el se antrena în fiecare dimineaţă. Îi veni să le spună cât de proşti erau că nu vedeau ceva ce era atât de evident, dar se abţinu pentru prima oară în viaţa ei. Îi va lăsa să descopere singuri. Acum, avea ceva mai important de care trebuia să se ocupe: ea însăşi.
Au intrat în magazinul de baghete şi au ieşit în mai puţin de un sfert de oră. Dacă Corina trebuia să plece, atunci era momentul. Au pornit toţi trei în căutarea lui Sorin şi a Nicoletei, ceea ce nu trebuia să dureze mult pentru ca îl chemau.
În timp ce alerga, Corina îşi studia pe furiş bagheta. Avea în vârf o pietricică ascuţită şi albă de cristal ce împrăștia în lumină o rază de aceeaşi culoare. O altă piatră rotundă, piatra lunii, domnea în mijlocul baghetei. Lemnul de trandafir avea sculptat pe el frunze frumoase de viţa-de vie, care se învârteau peste tot.