Arhive pe categorii: Capitolul II

Partea a VI-a

          Se petreceau lucruri ciudate în Conducere şi doar el, Abdul-Malik Rifai, ştia lucrul acesta. Îl frământau mii de gânduri. Ce se întâmpla? De ce dintr-o dată copiii Contelui aveau nevoie de un spirimal? Ştia foarte bine ce avantaje le aducea şi nu erau spre binele ţinutului. Ce trebuia să facă? Ce era mai bine? Pentru el era convenabil să nu spună nimic şi să continue afacerea familiei: Vindecător şi Vânzător de Spirimale. A rămas ultimul care continua tradiţia. Altcineva nu mai era; rudele pe care le cunoştea au fugit de mult de sub conducerea terorizantă a Contelui, sperând să obţină o viaţă mai bună pe tărâmurile conduse de Contesă. Dacă acţiona, atunci ce ar fi trebuit să facă?
          După ore întregi în care s-a gândit şi s-a răzgândit şi-a dat seama care era decizia corectă. Îşi riscă viaţa, dar dacă reuşea avea posibilitatea să-şi revadă familia. S-a hotărât să închidă magazinul mai devreme, dar cineva trebuia să-i preia meseria. Îi lăsă un bilet Ucenicului său, binecuvântând în gând ideea lui de acum patru ani de a-şi lua un învăţăcel. Într-un bagaj mic îşi luă lucrurile de maximă importanţă şi aştepta până când lumina apusului învălui oraşul. Ştia că schimbul Gărzilor urma să fie în curând, aşa că se grăbi să ajungă în singurul minut în care putea trece de bariera oraşului.
          Afară era frig, în ciuda caniculei din timpul zilei. Peisajul arid al dunelor de nisip erau cel mai îndepărtat lucru pe care l-a văzut vreodată. Nu a părăsit niciodată oraşul în care s-a născut, nici măcar pentru 5 minute. Puţinii vrăjitori care mai erau pe străzi se grăbeau să ajungă în case. Deja s-a strigat stingerea. După schimbul Gărzilor vrăjitorii care mai erau pe străzi urmau să fie ucişi, dar el era pregătit pentru orice. S-a camuflat printre umbrele clădirilor, simţind adrenalina şi dorinţa nebună de a evada.
          În cămaşa de noapte din mătase şi capotul alb de satin, Cassandra stătea în dormitorul ei, meditând la problemele pe care trebuia să le rezolve în ziua următoare. Avea multe întâlniri programate şi o vizită oficială. Trebuia să răspundă şi unor scrisori printre care se afla una de la Prinţesa Iolanda.
          Se uită pe geam. Deşi a apus de scurt timp, întunericul nopţii s-a împrăştiat de mult peste pădurea tropicală. Uneori o speriau sunetele animalelor nocturne, dar simţea că este în siguranţă. Jaguarul său era deja întins pe pat, urmărind-o cu privirea. Ştia că se putea baza oricând pe spirimalul ei pe care îl iubea. În momentul acela îi simţea oboseala şi dorinţa de a dormi, aşa că se fofili sub plapumele groase, lumina stingându-se de la sine. Când să închidă ochii uşa se trânti de perete făcând un zgomot ce stârni ecoul pe hol. Sări ca arsă din pat, toate luminile aprinzându-se la loc instantaneu. Lady Eolande, una din prietenele ei, stătea în cadrul uşii cu o expresie speriată pe chip, ochii albaştrii fiind neobişnuit de mari. Părea trezită din somn, cu suviţe ce ieşeau din coada ei împletită, de obicei perfectă, şi capotul roz pal închis în grabă.
tvd-originals-2 (1)        -Maiestate, spuse ea gâfâind. Nu vă duce-ţi! Nu putem şti dacă e spion sau asasin! S-a teleportat pur şi simplu!
          -Opreşte-te! Despre ce vorbeşti? Ai visat urât?
          -Nu, Contesă! Bărbatul de la intrare… arabul ce a venit acum…
          -Ce bărbat? Ce se întâmplă?
          Fără să aştepte explicaţii ieşi pe uşă, în ciuda opunerii Eolandei, care o trăgea de mânecă.
          -Dă-mi drumul imediat! ordonă Cassandra exasperată în timp ce cobora scările. Ce te-a apucat?
          Jaguarul mârâi, iar domniţa s-a retras, continuând să protesteze verbal.
          -Să-mi spună imediat cineva ce se întâmplă aici! strigă ea când a ajuns la parter.
          O enerva faptul că era singura care nu ştia despre ce era vorba, chiar dacă se afla în propria casă. Agitaţia din faţa sa o înnebunea cumplit şi ar fi vrut ca timpul să fi stat în loc până cuprindea ea cu privirea ceea ce se întâmpla. Gărzile păreau că se luptă cu un bărbat cu tenul arămiu, plete şi ochi negri, ce avea trăsături arabe. În jurul lui se aflau şi alţi Lorzi ce locuiau la Conac, toţi cu baghetele scoase şi aţintite spre intrus, zbierând la el să se oprească.
          -Vă rog, Maiestate! se tânguia el cu un accent prost. Vă rog! Vin cu pace! Am informaţii să vă ofer!
          -Lăsaţi vrăjitorul să respire! ordonă ea. Ce aţi păţit toţi în seara asta?
          Gărzile i-au dat drumul, continuând să blocheze drumul dintre el şi Contesă.
          -Spune! Cine eşti şi de unde vii?
          -Numele meu este prea puţin important, dar dacă vreţi să-l ştiţi afla-ţi că este Abdul-Malik Rifai şi provin dintr-o familie de arabi. Vin din Seceta Sufletului, cu gânduri de pace. Mai exact am informaţii despre Conte. Sunt sigur că Domnia Ta va găsi un mod în care să le foloseasca spre binele nostru. Tot ce vreau în schimbul lor este să mă lăsa-ţi să-mi găsesc familia.
 Suleyman-Magnificul-ep-41-300x300         -Ce-a păţit familia ta?
          -A fugit, Luminată Contesă, aşa cum am făcut şi eu în această seară. Suntem terorizaţi până peste putinţă. Capetele compatrioţilor mei cad ca spicele de grâu. Regulile trebuie să le învăţăm pe de rost şi să le punem în aplicare. În caz contrar o echipă de Soldaţi care ne observă ne biciuiesc, întemniţează sau ne omoară pe loc. Soldaţii hidoşi, goblini Rakshasas, se află absolut peste tot. Nu vă puteţi imagina cât de groaznic este să fii urmărit tot timpul, cineva căutându-ţi cea mai mică greşeală doar din plăcerea de a te pedepsi. Lunar fac raiduri în casele noastre, confiscând orice lucru de valoare. Seara trebuie să intrăm înăuntru când se dă stingerea, altfel murim pe străzi. Bieţii copii din Şcoli… Mai bine ar fi dacă am putea să nu ne dăm copiii la Şcoală, dar dacă ne prind pe băiat îl iau şi îl duc în Armată sau dacă e fată o duc la Croitorie şi Spălătorie, iar părinţii trebuie să plătească o sumă de galbeni anual. De cele mai multe ori suma e atât de mare încât părinţii abia reuşesc să o plăteasca. E sărăcie mare!
             -Acestea sunt informaţiile pe care vroiai să mi-le dai?
          -Nici pe departe! Eu sunt, sau cel puţin eram, Vindecător şi Vânzător de Spirimale. În această zi am avut aşa zisa onoare ca peste pragul magazinului meu să păşească nimeni alţii decât Samira şi Simon Black însoţiţi de Contesa Rahela şi un întreg alai de supuşi. Nicio emoţie nu au avut copiii când şi-au văzut animalele, ba chiar Contesa părea dezamăgită. Părerea mea e ca spirimalele lor nu prevestesc nimic bun. Nici unul nu a ezitat să îşi unească spiritul cu animalul său. În tot acest timp vorbeau despre o aşa zisă petrecere regală de ceai, probabil un alt banchet organizat de Contesă. I-am urmărit pe drum şi au intrat în toate magazinele necesare începerii unei Şcoli. Desigur, toată lumea ştie că ei învaţă acasă, cu Profesori personali. Într-un fel mi-e milă de ei. Nu simt aerul zilei prea des.
          -Ce spirimale au?black samira-pisica neagra
          -Tânărul Simon are o vulpe roşcată ca focul, zise el cu respect, amintindu-şi că vorbeşte de nepoţii Contesei, iar domnişoara Samira o pisică neagră ca noaptea cu ochii verzi ca smaraldul. Nici unul nu e îmbucurător, dar admit că se putea mai rău. Totuşi, în lumea din care vin niciodată nu ştii -cât de rău este un rău- până nu te lasă el să vezi.
          Obosit după drum, lupta cu Gardienii şi detaliile pe care le-a săpat din memorie, arabul încheie povestirea, aşteptând. Nimeni nu a reacţionat preţ de câteva momente. Lady Eolande o ocoli pe Contesă, apropiindu-se de bietul vrăjitor.
          -Cum ai reuşit să pleci de acolo? întreba ea cu acreală în voce.
          -Am aşteptat până la schimbarea Gărzilor de la Poartă. De fiecare dată, timp de un minut nu e niciun Soldat de pază.
          -Şi de unde ştiai asta, dacă tu erai obligat să stai în casă după stingere?
          -Când eram mai tânăr obişnuiam să privesc din ascunzătoarea mea schimbul. Ştiam că se poate ieşi pe acolo pentru că aşa au reuşit părinţii şi sora mea să plece acum cinci ani. Eu am rămas pentru a le înscena moartea. Planul era ca în ziua următoare să plec şi eu, dar nu am reuşit. Mi-am câştigat de atunci traiul continuând afacerea familiei.
          -Ce este Poarta? întrebă Contesa.
          -Seceta Sufletului este înconjurată de o barieră magică care nu permite ieşirea vrăjitorilor din oraş în niciun mod posibil. Poarta este locul prin care ies Negustorii şi Soldaţii. Se afla pe drumul principal care duce la Palatul Contelui.
          Nimeni nu a mai spus nimic timp de câteva minute. Într-un final Contesa s-a apropiat de el, cercetându-l cu privirea. Ea era cea mai buna persoană pe care o ştia că recunoaşte uşor minciuna, iar vrăjitorul din faţa sa nu minţea.
Swarovsky Cassandra-2         Nu-i venea să creadă ce informaţie preţioasă i-a adus cineva ce părea atât de neînsemnat. Iolanda i-a invitat, probabil din greşeală, nepoţii la mult aşteptata ei petrecere de ceai de la ora cinci, iar ei se duceau. Ce însemna asta? Era un alt plan al lui Stephan?
          În timp ce se gândea nu lăsa nicio urmă de îngrijorare să i-se vadă pe faţă. Nu vroia ca ceva să o trădeze, iar vrăjitorul să-i ceară mai mult. Ştia ea prea bine cum sunt cei care vin de sub conducerea Contelui.
          -Ştii unde îţi e familia?
          -Nu am nicio idee, Preabună Contesă, dar îi voi căuta până mă vor lăsa puterile.
          -Îţi ofer o casă în centrul oraşului la care să te întorci după ce-i găseşti. Sunt sigură că-ţi vei găsi o slujbă bună sau poate vei începe tu propria ta afacere.
          -Nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc! Este mai mult decât mi-aş fi putut dori!
          -Îţi dau ocazia să demonstrezi că esti un vrăjitor bun. Lordule Sebastian! Ştii unde se află casa părăsită de pe Strada Frunzelor?
          -Da, Maiestate.
          -Condu-l acolo. Ia şi Gardienii cu tine.
          -Da, Maiestate.
          Cei numiţi au părăsit Conacul, în timp ce Contesa s-a întors cu jaguarul în dormitorul ei. Ce noapte! Ce zi!
Anunțuri

Partea a V-a

 
          -Urcă-te în spatele meu, îi spuse Cristian, iar ea l-a ascultat tăcută.
          Cele două aripi ale lui zvâcniră brusc şi s-au înălţat în aer. Vedea acum mai bine ca niciodată cât de diferite erau aripile zânelor de cele ale zburătorilor. Singura lor pereche acoperită de pene albe îi făcea să semene cu îngerii. Aripile lor puteau face mai multe mişcări decât cele patru ale zânelor. Dacă ar fi avut şi ea aripi de pasăre în locul celor de fluture ar fi putut zbura acum şi ar fi avut mai puţine zgârieturi. Cele ale zânelor erau frumoase, feminine, dar ale zburătorilor mult mai puternice, masculine. Uneori era nedrept.
20120430205154!Adam_Gregory          Totuşi, dacă ar fi putut zbura nu s-ar fi aflat în acele clipe în spatele lui Cristian. Era conştientă de prezenţa sa mai mult decât a fost în întreaga viaţă. Deşi nu era sigură, simţea că şi el era la fel. Probabil că erau doar gândurile ei care vroiau ca el să simtă ceea ce simţea ea. Nu era normal, ei erau ca doi fraţi. Având în vedere că se cunoşteau reciproc atât de bine încât puteau să îşi intuiască gândurile doar când se vedeau, erau prieteni foarte buni. Doar atât. Oare părul lui negru tot timpul a strălucit aşa de frumos în razele soarelui? Cum de nu a observat până acum că penele de pe aripile lui erau uşor dantelate? Şi ochii… în special ochii… albaştri, glaciari, dar totuşi cu o privire înflăcărată, conducătoare…
          O răsuflare caldă în ceafă i-a distras atenţia.
          -Luno, las-o în pace! îi spuse Cristian spirimalului său.
          Lupul îi mirosea parfumul de iasomie de pe gât. La comanda stăpânului său a zburat încet înainte, pentru a ajunge în faţă. Când a trecut pe langă ea, Corina recunoscu privirea lui Cristian în ochii animalului. Aşa era la toate spirimalele sau Cristian o urmărea prin Luno? Gândindu-se că orice era posibil, începu să se înroşească.
          -Eşti bine, Corina? o întrebă Nicoleta. Eşti mai roşie decât părul Mirelei.
          -E din vina spirimalului acela, zise repede Mirela. Nu înteleg cum de e legal să lase zburătorii cu animale atât de mari în casă.
          -Parcă văd că tu o să te potriveşti cu un chiuaua la cum gândeşti, se apără Cristian.
          Corina se uită fricoasă la ceilalţi, îngrozită la gândul că ei ar fi putut să vadă în privirea ei ceea ce gândea. Şi-a dat seama că nu numai Luno o urmărea, ci şi Sorin. I-a citit gândurile. Şi continua să i-le citească. Fiind descoperit, băiatul a întors repede capul, dar era prea târziu. Corina l-a văzut. Nu avea de gând să îl certe, ci să îi spună că ar fi spre binele lui să nu îi zică lui Cristian sau altcuiva. Era copil bun şi îl cunoştea suficient de bine încât să îşi dea seama că el va veni singur la ea să îşi ceară scuze. Cu coada ochiului l-a văzut cum aproba încet din cap. Apoi privirea lui s-a îndreptat spre Cristian, iar apoi din nou spre ea. Ce însemna asta? Îl vedea cum se fâstâcea şi nu ştia cum să o lămurească fără ca ceilalţi să îl vadă. În sinea lui se întrebă dacă era bine să o lase să afle. Cum nu avea nicio şansă să îi spună, o anunţă din priviri că îi va zice când vor ajunge jos.
          Cei cinci zburau peste acoperișurile sub formă de floare de crin, prin pădurea ce acoperea oraşul, salutând în grabă pe cine cunoșteau. Provocarea cea mai mare era atunci când se loveau nas în nas cu un pegas. Acesta trebuia ocolit, dar cu mare atenţie din cauză că aripile lui enorme loveau în toate direcţiile.
          Într-un sfârșit, au ajuns în centru. Clădirile erau mai înalte decât în oricare alt loc din oraş. Acoperișurile erau acoperite cu ţigle, dar toate clădirile erau de sticlă sau cristal, semănând cu niște sculpturi de gheaţă foarte frumoase. Străzile pietruite erau albe fără fir de praf, ca în alte zone ale Sarmisegetuzei. Primăria era cea mai înaltă  construcţie și semăna cu o piramidă cu baza un dreptunghi. Acoperișul ajungea până jos, pe pămant și, deși era de cristal alb, nu era acoperit nici de ţigle nici de flori. Tocul ușilor și al geamurilor, dar și balcoanele erau toate de lemn de abanos. Ușile de la intrare erau duble și mereu larg deschise pentru că era cea mai circulaltă Instituţie din oraș.
          Pe ei nu îi interesa Primăria, pentru că avea multă treabă pe o altă stradă. Au cotit și au ajuns pe un bulevard cu case ce atrăgeau privirile prin culoarea sticlei din care erau făcute. Toate adăposteau o mulţime de magazine şi cafenele. Ferestrele lor erau împânzite de reclame luminoase, iar deasupra uşilor statea scris numele fiecărui magazin. Multe erau cu manuale, ghiozdane sau rechizite dar unele erau cu dulciuri, îngheţată sau chiar restaurante.
          Mulţimea de zburători şi zânele făcea larmă, ducând plase şi sacoșe grele din magazin în magazin. Unii copii încercau să-şi ducă părinţii la cofetări, dar aceștia îi trăgeau înapoi în magazinele școlare.
 TR-HARRY         Cel mai apropiat de cei cinci era ”Scrierile scriitorilor”. Pe ușa acestuia scria caligrafic: ”Manuale pentru toate clasele”. Casa era una din cele mai vechi, dar încă era minunată.
          -Va trebui să-mi iau de aici toate manualele, murmură pentru sine Mirela.
          -Întâi mergem la magazinul de animale, îi spuse Cristian, auzind-o.
             Casa din dreapta adăpostea un magazin în care, din câte îşi dădea Corina seama, zburau peniţe şi călimări de cerneală. Pe ușa acestuia era o plăcuţă cu scris citeţ: ”Pene de cerneală”. S-a apropiat de ferestra plină de afișe albastre şi mov, citind ceea ce scria pe cel mai mare dintre ele:„Condeie autoscriitoare ! Stilouri ce îşi transformă culoarea! Călimara cu cerneală ce îşi schimbă culoarea după starea de spirit! Creioane cu cerneală! Creioane autoscriitoare! Toate la un preţ de neegalat! Grăbiţi-vă! Ofertă limitată!”
          Pe ușa magazinului din stânga celui de manuale era  o baghetă pe care scria strălucitor:” Baghetele lui Iosif”, şi dedesubt o imagine mișcătoare a unei alte baghete din care ieșea un praf purpuriu ce zbura în spirale. Casa era joasă și părea micuţă, dar putea paria că era foarte spaţioasă. Avea ferestre mici şi dreptunghiulare, neînsoţite de vreun afiș luminos. Acoperișul casei era ascuţit, înclinat spre dreapta şi cu baza denivelată, în valuri.
          Întorcând-şi privirea în spate, Corina a văzut un magazin plin de culoare şi lumină. Casa pătrată era din sticlă și marmură roz șters, cu acoperiș crem, rotund, cu ochiuri specifice caselor săsești. Pe ușă şi pe ferestre erau afișe în toate nuanţele de roz şi violet. O plăcuţă roz bombon avea scris : „Delia-spirimale pentru toţi”. În sfârşit! Momentul pe care l-a aşteptat de când era mică sosea.
          Sorin o trase de mânecă pentru a-i atrage atenţia. Uitându-se repede la ceilalţi, a văzut-o pe Mirela că îşi cercetează lista şi căuta magazine, cu Nicoleta lângă ea, ajuntând-o. Cristian şi Luno se uitau prin mulţime, probabil căutand-o pe mama ei.
          -Vroiam să îţi zic ceva, şopti Sorin. Ştii, el…
295729_420579351330015_750934262_n          -Am văzut-o pe Doamna Elena, îi anunţă Cristian. A intrat la magazinul cu genţi şi ghiozdane. Sorin, Nicoleta, duceţi-vă până nu iese. Încercaţi să nu vă faceţi simţită prezenţa. Noi intrăm la spirimale.
          -Aveţi grijă la Flafy, îi atenţionă Corina. În caz că vă prinde prefăceţi-vă că sunteţi la cumpărături.
          Cei doi au aprobat şi au plecat în fugă, strecurându-se printre ceilalţi.
          -Păcat, zise Corina.
          A trebuit să plece chiar când vroia să îi spună ceva suficient de important încât să nu afle ceilalţi. Ceva despre Cristian.
          -Ce păcat? o întrebă Mirela.
          -Ah… Faptul că nu stau şi ei cu noi, zise Corina încercând să îşi repare greşeala.
          Încercă să evite privirea întrebătoare a lui Cristian, prefăcându-se fascinată de magazinul de spirimale. Ştia că el a simţit-o că minte şi se întrebă de ce. Ei bine, nu va afla.
          Au intrat toţi trei înăuntru, cu Luno în urma lor.

Partea a IV-a

 
          Elena s-a trezit odată cu primele raze de soare. Era o zi plină şi nu avea timp de pierdut.
          -Corina! strigă ea din bucătărie.Trebuie să plecăm! Nici măcar nu-mi mai amintesc bine bulevardul din centrul orașului. Nu am mai fost acolo de mult timp. Oare formula pentru Portal e corectă? Nu am greșit nimic? Am luat tot ce ne trebuia?
          Toată dimineaţa Corina a încercat să o liniștească, deşi ea era mult mai emoţionată. De abia aștepta să ajungă pe Bulevardul Via Fortuna, dar înainte urmau să meargă pe bulevardul din centru oraşului Sarmisegetuza unde erau toate rechizitele şi manualele pentru Licee, Colegii, Academii şi Şcoli Magice.
          Ca de obicei, Elena se agita şi alerga dintr-o cameră în alta aruncând în poşetă tot ceea ce credea că le va fi de folos, în timp ce Flafy o urmărea punându-i neintenţionat piedici. Corina mergea nerăbdătoare în urma lor, întrebând în continuu când vor pleca. În gând îşi spunea că degeaba s-a trezit atât de devreme şi începea să devină frustrată gândindu-se că în acele clipe alţi copii intrau înaintea ei în magazine şi luau cele mai bune produse.
          Ieşind într-un sfârşit în grădină, aruncă o ultimă privire asupra casei. Pereţii de sticlă colorată cu modele încrustate lăsau multă lumină să intre înăuntru. Acoperişul cu forma unei flori gigantice de crin părea charaghios, privit cu atenţie.
Decoraţiile asezate pe el în dimineaţa zilei de festival au fost adunate şi aşezate în pod ziua trecută.
          -Eu… eu cum o sa zbor? Aripile mele nu s-au vindecat încă!
          Schimbarea de pe faţa mamei sale a înţepenit-o în loc. Toate planurile pe care şi le-a făcut pentru ziua aceasta Elena simţea că i-se izbeau acum de cap. Cu toată agitaţia uita-se complet de faptul că fata ei a avut un accident, iar aripile îi erau făcute fâşii.
          -E numai vina ta! începu ea enervată să strige. Dacă nu te-ai fi încăpăţânat să zbori atunci atât de sus acum puteai zbura şi tu! Ţi-am spus de mii de ori că la înălţimea aia sunt curenţii de aer puternici! Credeai că stăpâneşti tu aerul ca să li-te poţi împotrivi? Îmi pare rău, domnişoară, dar tu azi nu mergi niciunde! Eu şi Flafy vom lua tot ce îţi trebuie, în timp ce tu vei sta cuminte în casă!
          -Nu-i corect! Am fost de atâtea ori la înălţimea aceea şi chiar mai sus şi nu am păţit nimic! Ceva m-a atacat, iar eu…
          -Ceva invizibil, poate? Pentru că nimeni nu a văzut nimic!
          -Dar eu am simţit ceva!
          -Mi-se pare că insulţi ochii de zână ai matuşii tale!
          Corina începu să tremure de nervi. Până şi Flafy îi ţinea partea, dar era spirimalul Elenei, aşa că trebuia să mârâie şi să latre, deşi în sinea ei ar fi vrut să mearga şi să o liniştească pe biata fată.
          -Taci Flafy! îi zise Elena.
          Simţea ceea ce vroia căţelusa, iar asta o enerva mai mult. Toată familia a ajuns la aceeaşi concluzie în timp ce Corina era încă inconştientă. Nu au vrut să-i spună pentru că toţi ştiau că ea nu va fi de acord şi se va supăra, chiar de ziua ei de naştere. Dar acum era altceva.
          -După faptă şi răsplată, Corina. Să-ţi fie învăţătură de minte! O, mai taci Flafy!
          Nu era corect. Nu asta s-a întâmplat. Mătuşa Monica nu putea să vadă de acolo de jos, dar Corina chiar a simţit ceva atacând-o din stânga. Dacă a fost un animal invizibil, atunci nici măcar ea nu ar fi putut să-l vadă. Şi de ce nu ar fi fost posibil? Existau astfel de păsări care se camuflau şi atacau. De ce nu vroia mama ei să o creadă? Era cea mai raţională şi mai reală teorie, dar nu o credea! Până şi Flafy ştia adevarul! Flafy! Asta era!
          -Mamă, stai puţin!
          Elena era deja în zbor. Aripile ei mari, albe cu pete negre, se înălţau spre cer. Se grăbea să treacă de crengile groase ale copacilor din curte pentru a ajunge mai uşor pe stradă. A auzit chemarea fetei sale, dar nu o interesa. Trebuia să înveţe şi Corina că nu orice era posibil, chiar dacă trăiau într-o lume magică.
          -Stai! Mi-am dat seama de ceva!
          După ce a bătut de mai multe ori din aripi, Elena a ajuns în sfârşit deasupra grădinii. De la înălţimea aceea putea să vadă strada pustie şi vecinele care stropeau florile cu rouă. În urma ei zbura Flafy, cu aripile ei transparente şi cu o privire posomorâtă. Ştia că ceva nu e în ordine, dar îşi urma credincioasă stăpâna.
          -Fă şi tu ceva bun şi udă florile cu rouă până ne întoarcem noi! strigă Elena înainte să pornească spre stradă.
          -Ce? Nu! Stai puţin! Mamă, întoarce-te!
          Corina începu să alerge spre poartă. Nu-i venea să creadă că propria ei mamă îi făcea asta. Odată ce ajungea deasupra trotuarului nimic nu o mai împiedica să zboare cu viteză, aşa că trebuia să o prindă din urmă înainte să fie prea târziu.
          -Mamă! Am nevoie de un spirimal! Un spirimal îmi oferă Magie, iar aripile mele se vor reface şi voi zbura şi eu! Mamă! Mami, mă auzi?
          În timp ce Corina alerga şi vorbea în urma ei, Elena a ajuns deasupra trotuarului şi a plecat. Era prea târziu.
          Fata a intrat înapoi în casă, trântind uşa după ea. Nu se putea! Prima zi dintr-un şir lung de zile frumoase a fost complet distrusă din cauza unor aripi! Toţi ceilalţi copii invitaţi la petrecere vor spune cât de frumoasă era Via Fortuna, cu magazinele ei bogate şi cele mai bune produse din lume, iar ea va fi singura care nu ştia despre ce era vorba. Va sta şi se va uita, în timp ce ceilalţi se vor lăuda cu ceea ce au văzut şi cu hainele care le-au plăcut, sau vor râde despre remarcile amuzante pe care le-au făcut vânzătoarele. Când o vor întreba şi pe ea ce i-a plăcut, ea ce va zice?
          În plus, de abia aştepta să ajungă în centrul oraşului. Anul trecut când a fost împreună cu Cristian au râs de stilourile care săreau, sau foliile care se colorau după cum vroiau ele. Şi magazinul de animale era uimitor! Nu va revedea colecţia impresionantă de enciclopedii şi atlase cu poze mişcătoare sau manualele noi nouţe aşezate în rafturi. Nu îşi va lua nici bagheta pe care o aştepta de atât de mult timp.
          Era pedepsită să stea singură în casă pentru ceva ce nu a făcut. Măcar dacă ar fi fost prietenii ei în oraş!
          Dintr-o dată uşa casei s-a deschis. A auzit-o! Mama ei a auzit-o şi acum s-a întors după ea! A aşezat în grabă pernele de pe canapea şi şi-a şters lacrimile, iar apoi a fugit să o întâmpine.
          -Salut, Corina! o luă pe nepregătite o voce de băiat pe care o ştia de mulţi ani. Am înţeles că ai nevoie de noi.
          În hol erau Cristian şi Sorin, cu Nicoleta şi Mirela care au intrat imediat după ei.
          -Te-am auzit gândindu-te la Cristian, se scuză Sorin în timp ce Mirela ridică uimită sprâncenele.
          Sorin şi-a descoperit fără să vrea Puterea Secretă. Avea doar şapte ani când a auzit ce gândeau cu adevărat cei pe care îi considera prieteni. De atunci îşi petrecea timpul cu cei patru, pentru că ei erau sinceri. Cu timpul a început să audă gândurile lor atunci când erau fericiţi sau trişti, aşa cum s-a întâmplat şi de această dată.
          Semăna cu un elf, mai ales când zâmbea. Avea pielea de culoarea piersicii, cu trăsături latine. Părul lui maroniu si ondulat îi punea în evidenţă trăsăturile feţei. Avea o privire specifică, mutându-şi ochii verzi foarte repede de la o persoană la alta. Mirela îl acuza adesea că citeşte gândurile persoanelor pe care le priveşte, dar el tot timpul se apăra şi îi explica că a învăţat cum să le blocheze mental. Cu toate acestea era o persoană calmă şi glumeaţă, care se purta diferit cu fiecare persoană în parte, iar asta le era uneori de mare folos.
          Cristian era cu totul opus. Avea un păr negru pe care îl purta aranjat, în tendinţele modei. Ochii lui albaştri-arginti ascundeau adevărata lui personalitate pe care doar Sorin şi Corina o cunoşteau. Avea pielea de culoarea caisei, ca cea a Corinei. Anul trecut şi-a găsit spirimalul: un lup alb de care s-a ataşat foarte mult. Lupul s-a adaptat la Puterea Secretă a lui Cristian, viteza luminii. În fiecare dimineaţă cei doi alergau prin pădure două ore la viteze uluitoare. Rar se zgâriau de câte o creangă.
550543_454386721269962_1294387514_n          -De ce te gândeai la Cristian? întrebă Mirela fără să se poată abţine. Şi de ce plângi?
          -Nu plang! E o poveste lungă. Voi când v-aţi întors?
          -În dimineaţa asta, răspunse Nicoleta. Nu evita întrebarea! Dacă trebuie îl dăm pe Cristian afară. Nouă poţi să ne povesteşti orice, mai ales că altceva nu avem acum ce face.
          -O, ba da! o contrazise Mirela. Eu trebuie să merg cu părinţii în centru să îmi iau rechizitele.
          Când a auzit-o, în ochii Corinei au început din nou să apară lacrimi. Ea era singura care nu se va bucura ca toţi ceilalţi invitaţi. Totuşi, nu vroia să le arate lor că e supărată. În sinea ei se enerva pe ea însăşi că nu putea să fie mai puternică.
          -O! Nu plânge! o alină Mirela în timp ce o luă în braţe. Spune-ne ce ţi-a făcut copilul acesta!
          Era ciudat ca Mirela să îl numească pe Cristian copil, când el era mai mare decât toţi ceilalţi.
          -Nu el e de vină, îi luă apărarea Sorin citind în gândurile Corinei despre ce era vorba, deşi nu era pe deplin lămurit. De ce nu mergi cu mama ta la cumpărături?
          -Nu pot să zbor! îi răspunse Corina şi îşi desfăcu aripile.
          Privirile îngrozite ale celorlalţi reflectau imaginea dezgustătoare ale celor patru aripi care începeau să se refacă. Goluri de mari dimensiuni erau pe toată suprafaţa aripilor. Aveau un miros de unsură şi rugină care îi întorcea stomacul pe dos, deşi arătau puţin mai bine decât atunci când s-a trezit din leşin, dar diferenţa nu era mare. Simţind zeci de săbii lovind-o în spate, aşa că le-a retras repede, pentru a diminua durerea.
          -Ce legătură au cu centrul oraşului? o întrebă Sorin, îndemnând-o din priviri să le spună întreaga poveste.
          Aşa a şi făcut. În ei avea cea mai mare încredere. Toţi îi erau prieteni adevăraţi. În timp ce povestea a început să se liniştească şi să se împace cu ideea că ea va fi diferită de ceilalţi. Probabil când urmau să afle invitaţii că ea nu a văzut ceea ce vedeau ei vara aceea pe Via Fortuna vor începe să o evite şi să îi acorde de la început un minus imaginar. Dar nu-i păsa pentru că avea prieteni care o îndrăgeau aşa cum era.
          Cei patru erau ascultătorii perfecţi. De fiecare dată când spunea ceva trist auzea din partea lor „O!” sau „Nu se poate!”. Atunci când zicea că a acţionat cumva ei se grăbeau să exclame „Bine ai facut!” şi „Aşa!”.

-Şi de aceea stau acum aici, pedepsită, zise Corina terminându-şi istorisirea.

          -Nu e corect ca tu să stai în casă, spuse Mirela categorică. Nu doar copiii de la petrecerea de ceai vor povesti despre Via Fortuna, pentru că toate Liceele şi Colegiile organizează balul bobocilor. Eu şi Nicoleta am fost acceptate la Colegiul Bonaventura, unde e şi Cristian. Am primit ieri scrisorile şi de aceea ne-am întors mai repede. Îmi pare rău că tu nu te vei duce. Dacă vrei, îi spun mamei că nu vreau să mergem azi la cumpărături şi voi sta cu tine până se întoarce Doamna Elena. Apropo, Colegiul tău are un nume ciudat!
          -E în cinstea vrăjitorului-zeu celtic, Lug, spuse Corina în mod automat, amintindu-şi de ceea ce i-a povestit mama ei în ziua trecută. Of, chiar aş fi vrut să merg şi eu la cumpărături!
          -Dar dacă mergem toţi cinci? propuse Nicoleta. Tu şi Corina trebuie să vă luaţi ceea ce v-au scris Colegiile pe liste, iar Cristian trebuie să îşi ia unele lucruri noi. Eu şi Sorin putem veni cu voi.
          -Având în vedere că pentru noi doi e ultimul an de Şcoală poate facem şi noi ceva cumpărături, aprobă Sorin.
amanda-seyfried          Ideea era atât de bună încât toţi se întrebau de ce nu au gândit-o ei primii ci inocenta Nicoleta. Cu zecile de buclele colorate în blond închis care îi înconjurau faţa ei mică şi perfectă semăna foarte mult cu mama ei. Avea ochii ca verdele smaraldului şi buzele pline, rozalii. Ea era cea care o însoţea de obicei pe Corina în zbor, dar aripile ei asemănătoare fluturelui pestriţ nu puteau concura cu cele ale prietenei sale. Fiind mai înaltă, Corina avea aripile mai mari şi mai puternice, stăpânind mai bine zborul decât micuţa Nicoleta.
          Până şi Mirela se descurca mai bine, cu aripile ei ca cele ale fluturelui păun. Părul ei roşu şi ondulat concura cu ochii săi de un albastru senin. Avea o pielea alba, perfectă, pusă în evidenţă de buzelele trandafirii, aflate aproape tot timpul într-un zâmbet superior. Cea mai mare problemă a ei era sinceritatea. Tot timpul spunea ceea ce gândea, chiar dacă nu era corect. Nu vroia să rănească sentimentele nimănui, pentru că deşi nu o arăta, ea se ataşa foarte mult de cei din jurul ei, dar pur şi simplu se auzea spunând ceva şi abia apoi îşi dădea seama că nu trebuia să zică.
emma-stone-Crimson-Peak          -Mă duc să îi spun mamei că voi merge cu voi, le zise ea celorlalţi şi ieşi din casă.
          -Apropo de mame, dacă se va întoarce mama mea şi va vedea că nu sunt acasă?
          -Să facem un plan, propuse Cristian. Eu zic că cel mai bine ar fi ca cineva să se strecoare prin mulţime şi să o urmărească pe Doamna Elena. Ceilalţi vor intra în alte magazine, iar aşa nu se vor întâlni niciodată. În plus, am şti când e pe drumul spre casă. Noi o să ne întoarcem înaintea ei, iar ea nu va afla că ai ieşit din casă.
          -Ba da. Dacă tot ajung în centru vreau să îmi iau o baghetă şi un spirimal.
          Nu îl vroia din egoism. Ştia că dacă îl va lua se vor uni sufleteşte, iar aripile ei se vor vindeca. Risca totuşi să afle mama ei, pentru că dacă aripile ei se vindecau miraculos de repede nu va putea să împiedice secretul să se împrăştie. Oricum, nu putea ţine un animal în casă fără ca Elena sau Flafy să nu-şi dea seama. Îl vroia pentru că el era cel mai important lucru pe care urma să îl ia din centru, alături de baghetă. În viaţă erau lucruri frumoase pe care trebuia să le facă când avea ocazia, pentru că era posibil să nu mai primească o a doua şansă. Bagheta era unică pentru fiecare din poporul zburătorilor şi din cel al vrăjitorilor, aşa cum erau şi spirimalele. Un singur animal din toate i-se potrivea şi o singură baghetă din lume era făurită pentru ea.
          -Atunci, să facem o lista, spuse Cristian. Tu vrei să îţi iei un spirimal şi o baghetă, Mirela are nevoie de toate lucrurile, eu mă voi uita la rechizite. Voi doi? Nu vreţi să fiţi cei care o urmăresc pe Doamna Elena? Am putea ţine legătura prin Sorin. Veţi şti tot timpul unde suntem.
          -Eu sunt de acord, acceptă Nicoleta. Măcar voi face ceva distractiv.
          -Tot mai rămâne o problemă, zise Corina posomorâtă. Eu nu pot să zbor.
          -Nu-ţi face griji, spuse Cristian zâmbind. Te duc eu până la magazinul de animale.
          După ce s-a întors Mirela erau cu toţii gata de plecare. Corina simţea un sentiment de vinovăţie: era prima oară când plecat pe ascuns. De îndată ce a văzut nerăbdarea celoarlalţi s-a molipsit de entuziasm şi adrenalină. Ce putea să meargă rău? Planul lui Cristian era minunat.

Partea a III-a

În acelaşi timp, o broscuţă argintie cu coroniţă-semn pe spate se lupta cu munţii de nisip ce mărgineau oraşul în care se aflau destinatarii ei. Nu putea să îşi dea seama cu ce-a greşit ca să aibe atât ghinion. Dintre toate cele nouă broscuţe care au fost trimise cu mesaje numai ea a ajuns în inima Saharei, într-un loc ce îi trezea frica. Dacă ar fi putut vorbi ar fi anunţat expeditoarea despre greşeala pe care o făcea, dar din pacate era o simplă Broscuţă-Poştaş, mică şi neimportantă.

          Simţurile îi spuneau că nu a greşit drumul, dar ochii vedeau dune de nisip care arătau toate la fel. I-se părea că de ore întregi se învârtea într-un cer şi nu mai ajungea la destinaţie. Nisipul aluneca cu ea, iar înaintarea era obositoare. Vântul aspru bătea cu putere şi o împingea necruţător înapoi, iar ea trebuia să se lupte din nou ca să ajungă sus. Abia a reuşit să ajungă în vârful unui alt munte auriu. Acolo o aştepta un peisaj cu totul diferit: un oraş din case albe, joase, cu acoperişuri plate ce aveau câte o scară care ducea într-o cameră şi una care ducea în afara casei. În sfârşit! S-a grăbit să ajungă pe străzile din lespezi de marmură crem, încinse de soare.
          S-a străduit să meargă pe la umbră, deşi nici acolo nu era mai răcoare, dar măcar nu o mai loveau razele arzătoare. Era convinsă că dacă nu ar fi fost o Broscuţă-Poştaş ar fi murit de mult timp, secătuită şi istovită. Magia din ea o făcea nemuritoare până când se întorcea la expeditor. După ce ajungea la acesta era dusă într-un loc special amenajat pentru broscuţe, unde era protejată. Fiecare mesaj care îi era încredinţat o făcea nemuritoare pentru o durată de timp, iar procedeul se tot relua monoton. Asta era viaţa ei şi a celorlalte broscuţe. Pentru asta au fost născute şi crescute.
          Când a intrat în oraş s-a străduit să evite locuitorii, în special copiii, dar cu cât se apropia mai mult de centru cu atât erau mai puţini vrăjitori pe străzi. Nu era normal. În toate oraşele de vrăjitori în care a fost până atunci totul era exact opusul a ceea ce vedea acum. Simţurile îi spuneau încontinuu că e pe drumul cel bun, iar ea credea asta pentru că toţi cei care se fereau de centrul oraşului aveau un motiv întemeiat.
          Destinaţia broscuţei nu era mărginită de vreun gard. Nimeni nu îndrăznea să se aproprie de acea locuinţă. Era de fapt un palat, în stilul caselor ce îl înconjurau, dar mult mai mare decât acestea. Părea a fi desprins din Arabia şi adus în mijlocul Deşertului Sahara. Avea două turnuri, unul în stânga şi celălalt în dreapta, ambele fiind foarte înalte. Acoperișurile lor erau ţuguiate şi placate cu aur, spre diferenţă de cel al clădirii centrale, care păstra specificul caselor din jur. Pe ea era o întreagă grădină cu o piscină ce avea în permanenţă apă sclipitor de curată. Ușa era mare, din lemn șlefuit şi lustruit. Tocul uşii era cu boltă, iar ferestrele la fel.
          Broscuţa a sărit pe un geam deschis, rugându-se în gând să nu aterizeze pe cineva. A ajuns într-o cameră unde totul părea a fi din aur: de la biroul sculptat în diferite forme până la pătura subţire şi perdelele de mătase ale patului cu baldachin. Pe pat stătea așezată pe spate o tânără care citea o carte de Magie.
celebElena_14322          Avea părul roșcat aprins cu câteva bucle rătăcite sub umeri. Ochii verzi de culoarea smaraldului îi erau strălucitori, iar pielea mult prea albă pentru regiunea în care se afla. Avea faţa uşor ascuţită. Şi-ar fi dorit să fie mai înaltă, ca tatăl ei, pentru a fi şi mai impunătoare. Pe cap purta o cordeluţă cu un safir mare şi greu în mijloc care se potrivea cu hainele ei la fel de aurii ca şi camera.
          La picioarele sale, tot pe pat, stătea un băiat cu câteva luni mai mic decât ea. Şi el a citit o carte, dar a fost prea obosit ca să reziste somnului. Doar cu o privire atentă se putea observa gradul de rudenie dintre cei doi. Avea şi el părul roşcat, dar cu nuanţe de blond, spre deosebire de al ei, şi era complet drept. Ochii îi erau albaştri, iar pielea la fel de albă. Era mai înalt decât ea, lucru pentru care îl invidia. Avea buzele alungite, spre deosebire de cele pline și conturate ale fetei.
          Toate simţurile broscuţei îi spuneau că a ajuns la destinaţie. A început să ţopăie, încercând să se facă remarcată.
          -Simon! Simon, trezește-te! strigă fata privind broasca și lovindu-l cu picioarele în spate.
-Ce e? zise băiatul buimăcit. Ce s-a întâmplat? Stai, nu mai da! Citesc acum!
-Nu cartea, tontule! Broasca!
-Ce broască? O, nu! O scrisoare!
-De data asta o duci tu! Nu vreau să mă mai certe ca data trecută.
-Stai să vedem pentru cine e, spuse el în timp ce luă mesajul. Am avea cel mai mare noroc dacă ar fi pentru mama.
          Broscuţa abia aştepta să plece din palat. Zidurile reci îi dădeau fiori şi nici camera aurie nu o încânta. Cum putea o locuinţă atât de luxoasă să fie neprimitoare?
-E pentru noi, zise Simon după ce mesagerul sări pe fereastră.
          -Adică și pentru mine? întrebă ea smulgând scrisoarea din mâna lui şi desfăcând-o dintr-o mișcare.
Rupert-Grint-Wallpaper-rupert-grint-26185079-1024-768          -Dragi Samira și Simon Black, citi fata. Sunteţi invitaţi la petrecerea anuală de ceai …
          -Mai nou îmi citești corespondenţa? întrebă o voce dură de bărbat.
-Nu! Era pentru mine. Şi pentru Simon.
-Dă-mi-o să vad! spuse el curios.
-Ha! Cine anume vă scrie vouă? întrebă bărbatul.
          Purta o robă lungă şi albă, cu un brâu de mătase purpurie. Marginile mânecilor lungi până în pământ erau din caşmir auriu. Ochii lui aveau un neobişnuit negru intens, iar părul îi era negru şi drept, până la umeri. Părea tânăr, în jurul vârstei de treizeci de ani. Adevărata lui vârstă era de fapt de 139 de ani, împliniţi în luna august. Arăta chipeş, dar privirea cruntă îndreptată spre fata ce-i stătea în faţă îl făceau să pară nemilos. Aşa şi era. Nu-i păsa de nimeni, înfară de propria lui glorie. Stresul pe care îl avea zi de zi îi lăsase pe faţă riduri. Tot timpul era încruntat, aşa că toţi s-au obişnuit să îl vadă aşa. Niciodată nu râdea, iar atunci când zâmbea nu o făcea decât cu colţurile gurii.
          Spirimalul lui era un tigru feroce. Era înalt, puternic, cu o privire fioroasă şi dinţii ascuţiţi adesea la vedere. Ar fi fost un adevărat pericol dacă nu ar fi devenit acum mulţi ani spirimalul bărbatului. Acesta nu a vrut un corespondent animal, dar când era doar un copil părinţii lui l-au forţat să-şi unească spiritul cu tigrul corespunzător lui. Nici acum nu aveau acea frumoasă legătură de care vorbeau toţi, ci doar profitau unul de altul, vrăjitorul alegându-se cu o magie mai puternică, iar tigrul cu cele mai bune condiţii pe care şi le-ar fi putut dori. Era suficient să se uite în ochii unui slujitor pentru ca acesta să îi aducă o gazelă vie drept gustare. Îi plăcea să o fugărească prin tot palatul şi să o ucidă el însuşi. Un alt lucru care îi plăcea era atunci când se înfuria, asta întâmplându-se des, putea să lovească pe oricine şi orice, înafară de o femeie frumoasă de care stăpânul său era neobişnuit de ataşat deși nu o arăta niciodată şi de cei doi copii care stăteau acum în faţa lui tremurând din toate încheieturile.
          -Păi…. Prinţesa Iolanda Beauregarde, răspunse fata.
          -Iolanda…. Şi ce anume vrea de la voi? întrebă el devenind din ce în ce mai nervos.
          -Păi, ne invită la o petrecere de ceai, răspunse Simon. Şi ceva de un Oraş Împădurit…
          -Vă invită pe voi? Nu știe? Să fi uitat? Să nu fi aflat? începea el să se întrebe singur.
          -Ne putem duce, tăticule? zise băiatul cu o voce mieroasă.
          -Sunt cam ocupat în ultimul timp. Nu am timp de astfel de prostii!
          -Dar se poate ocupa mama de noi!
          -Dacă plecăm, vei putea lucra în liniște, insistă Samira.
          -Echidna, vino imediat aici!
          În cameră îşi făcu apariţia femeia strigată. Era pe jumătate șarpe și se târa umilitor prin cameră cu coada ei verde aurie, pentru a ajunge la stăpânul ei. Avea părul din șerpi taipan pe care îi considera ,,puiuţii’’ ei şi purta bijuterii mari din aur ce o îngreunau mai mult. Singura ei haină era o bluză portocalie fără mâneci, ce nu-i ajungea până la abdomen şi se strâmta la capete datorită elasticelor. Avea un chip frumos, atrăgător, cu buze pline, gene lungi şi un năsuc mic şi perfect.
          Imediat după ea a intrat un satir, adică un om pe jumătate ţap. Avea două picioare de animal şi o coadă scurtă şi stufoasă. Faţa lunguiaţă se termina cu o barbă dreaptă și ascuţită. Ochii îi erau mici şi apropiaţi, iar fruntea lată, mai mare decât a oricărei fiinţe din cameră. Avea un păr ce semăna cu blana de capră, iar acesta îi acoperea şi picioarele ca un fel de pantaloni. Nu avea tălpi, ci două copite ce făceau zgomot de fiecare dată când păşea.
          La intrarea lor cei doi fraţi s-au dat doi paşi în spate. Samira avea o faţă scârbită pentru că Echidna stătea pe covoarele ei preţioase, mototolindu-le sub pielea ei de şarpe.
          -Am chemat-o doar pe Echidna! urlă bărbatul, iar tigrul îşi scoase ameninţător ghiarele. Sunteţi atât de proşti încât să nu ştiţi cum vă cheamă?
          -S-stăpâne…, se bâlbâi satirul Marsias, e-eu…
          -Taci! Nu contează. Copiii mei au fost invitaţi de enervanta și nesuferita Iolanda la o petrecere de ceai. Mi-se pare o idee stupidă să îi las în mâinile ei, având în vedere trecutul. Îi poate folosi ca ostatici. Probabil ca şi petrecerea e doar o capcană. Totuşi, dacă-i trimit, aș putea avea palatul liniștit timp de o lună de zile. Ştiţi, zilele acestea ar trebui să avem invitaţi importanţi.
          -Poate stăm acolo mai multe luni, dacă ne invită şi la Colegiul Lug, adăugă Simon uitându-se şi pe celelalte foi.
          -O idee foarte bună, stăpâne! spuse Marsias. Avem nevoie de întreaga dumneavoastră concentrare pe armată şi pe conducerea statului, în lunile ce urmează.
          -Nu, nu e o idee bună! zise inverşunată femeia cu sâsâituri de şarpe. E doar un  ş-ş-şiretlic de pros-s-st gust! Nu putem risca ca moş-ş-ştenitorul s-s-să fie în mâinile Contes-s-sei.
          -I-aţi putea folosi pe micuţi pentru a vă spiona sora, adăugă satirul.
          -Nu îndrăsni să o numești așa! strigă bărbatul. Dar aveţi dreptate amândoi. Plecaţi! Sunteţi doi proști cu momente de iluminare. Voi lua singur o decizie.
          Totuși, nu a luat-o singur. S-a sfătuit cu cea mai înţeleaptă fiinţă pe care o cunoştea şi pe care o ţinea prizonieră. Ea i-a spus ca invitaţia e reală, iar Prinţesa Iolanda nu cunoaşte adevărata origine a celor doi copii. Era uimitor cum acea femeie ştia tot ce se întâmpla în lume, chiar dacă stătea închisă într-o celulă.
Keanu-Reeves-798165          Nu le venea să creadă că tatăl lor le-a dat o veste bună. Nu s-a mai întâmplat niciodată. Amândoi se aşteptau ca răspunsul să fie negativ, aşa cum era mereu. Se bucurau că în sfârşit scăpau din acea „temniţă” bogată în care erau ţinuţi. Nu aveau voie să iasă afara, doar însoţiţi de creaturi înfricoşătoare cu care s-au obişnuit de când erau mici. Ar fi vrut amândoi să râdă şi să se poată bucura aşa cum făceau toţi ceilalţi vrăjitori, dar din experienţă ştiau că nu au voie să fie fericiţi. Nu mai ştiau cum se zâmbeşte. Dacă ridicau puţin colţurile gurii îi dureau obrajii înţepeniţi de ani de zile. Aveau amândoi feţele întotdeauna posomorate sau serioase, iar uneori înlăcrimate. Ştiau ca în calitate de copiii ai tatălui lor trebuie să fie respectaţi, să fie conducători şi să îşi arate mereu autoritatea, dar uneori era imposibil. Nu rare erau bătăile pe care le primeau, iar certurile erau aproape zilnice.           -Mâine veţi merge negreşit cu mama voastră la cumpărături, le spuse bărbatul celor doi copii câteva ore mai târziu. Vreau liniște deplină în palat! Voi decide soarta lumii şi nu trebuie să fac nicio greşeală, iar dacă voi veţi sta prin preajmă nu voi reuşi.
          Neştiind cum altfel să se bucure, au fugit în camera mamei lor, Rahela. Chiar dacă vârstă ei adevărată era de 120 de ani, ea nu părea să aibe mai mult de 25 de ani. Dacă nu se căsătorea cu Stephan nu ar fi putut trăi două secole, ca toţi Conducătorii lumii magice. S-a născut în Arabia, fiind fiica unui Lord vrăjitor foarte bogat. Era frumoasă, cu chipul ascuţit, suplă și puternică. Atrăgea inima tuturor din privirea cu ochii verzi, cu buze perfect conturate şi cu semnul din naştere: două fulgere încrucişate pe braţul stâng. Părul ei lung, roşcat închis şi ondulat era mereu împletit sau ascuns sub eşarfe de fiecare dată când ieşea afară, ceea ce se întâmpla rar. Pielea aurie şi catifelată părea prea delicată pentru pericolele ascunse ale palatului.Mona-Abou-Hamzeh
          -De ce trebuie să vină şi el cu mine? întrebă Samira uitându-se urât la fratele ei.
          -Eu am deja cincisprezece ani, aminti ea supărată.
          -Pentru că, deşi ești cu zece luni mai mare decât el, sunteţi născuţi în acelaşi an, deci anul acesta împliniţi amândoi vârsta de cincisprezece ani. La petrecere şi la Colegiu sunteţi invitaţi în funcţie de anul în care v-aţi născut. În plus, e mai bine să fie şi el acolo. Nu poţi şti ce copii vor mai fi acolo şi nici câţi dintre ei sunt fii sau fiice de ţărani.
          -Şi în curând va avea şi Simon.
          -De abia aștept să plecam, zise el. În sfârșit ieșim din oraș.
          -La ce lucrează tata? întrebă încet Samira.
          -De ce tot vorbește cu șerpoaica aceea? E oribilă! spuse şi Simon.
          -Tatăl vostru are mult de lucru la planurile sale. Nu îl deranjaţi acum sau veţi regreta toată viaţa. Nici măcar eu nu vă voi putea scăpa de furia lui. Echidna este Sfătuitoarea. În ciuda aparenţei este foarte înţeleaptă.
          -Atunci, dacă Echidna e înţeleaptă, la ce mai are nevoie de prizoniera aceea, femeia-scorpion? întrebă nelămurit baiatul.
          -Puterea Laylei e de a înţelege şi de a gândi lucrurile mai mult decât oricine altcineva. O ţine prizonieră pentru că nu vrea ca ea să fugă. Poate fi un aliat împortant pentru mătușa voastră. Layla știe prea multe.

Ambii se gândeau la doamna cea frumoasă care a avut nenorocul de a fi capturată de soldaţii tatălui lor. Mereu ea s-a purtat iubitor cu amândoi. Deşi le părea rău pentru ea, nu puteau să nu se bucure că statea la palat, fiind una dintre puţinele fiinţe frumoase sau măcar normale de acolo.

Partea a II-a

charlize theron posing            Elena îşi uda iubitele flori cu picături de rouă, aşa cum făceau toate zânele când răsăreau zorii zilei. Fiica ei căuta de lucru prin grădina, blestemând în gând faptul că nu putea zbura. Fără zbor viaţa părea imposibilă, plictisitoare şi fără sens. Deşi mama ei a făcut un Farmec pe bara de metal din mijlocul casei pentru a putea ajunge şi ea la etaj, tot prefera varianta tradiţională: să zbore până sus.
În urma căderii din ziua trecută s-a ales doar cu un singur bandaj: cel de pe mâna stângă. Nu îşi mai putea simţi celelalte zgârieturi din cauza aripilor care o usturau îngrozitor. Dacă şi le-ar fi scos la vedere ar fi durut-o de zece ori mai rău, dar s-ar fi vindecat mai repede. A urmat totuşi sfatul mamei sale, aşa că le ţinea ascunse în tatuajul negru de pe spate.
În timp ce se gândea, şi-a amintit de verişorii ei şi îi parea rău că au plecat în seara trecută. După cum îi ştia amândoi încă dormeau, aşa ca nu vroia să îi deranjeze. Ghinionul făcea ca ambii să locuiască la zece minute de zbor depărtare, dar cum ea nu mai putea zbura trebuia să mearga pe jos. Dar dacă o lasă Elena să folosească hologramul său? Atunci i-ar fi putut chema pe ei la ea.
Fără să vrea, ochii i s-au mutat pe o pată albă care trecea peste gardul viu. Începând să fie conştientă de prezenţa ei, observa că era un micuţ fluturaş. Ştia că fluturii nu zboară din plăcere, ci aduc mesaje de la o Instituţie. Cine îi scria mamei sale?
-Poşta! A venit poşta!
Elena opri stropii de rouă dintr-o mișcare de încheietură şi îşi scoase aripile albe- pe care Corina era foarte invidioasă, având în vedere că ale ei arătau jalnic şi o dureau îngrozitor- iar apoi zbură în întâmpinarea fluturelui. Acesta, grăbit, o ocoli pe Elena şi îşi continuă drumul spre fată. Dacă nu era pentru mama sa, atunci cine îi scria ei?
-Rogu-te, dă-mi scrisoarea, zise ea protocolar când fluturele se opri obosit pe tricoul său.
Un plic roșu cu un sigiliu galben se mări de pe codiţa lui mică. Pe spatele ei scria caligrafic cu litere arginti, frumoase şi înclinate: Pentru Corina Ania Anghel, Sarmisegetuza, Strada Zâmbetului, numărul șapte.
A deschis plicul roșu și a desfăcut scrisoarea. Înăuntru era o invitaţie din partea Prinţesei la o petrecere anuală de ceai de la ora cinci. Din câte se părea, totul a fost bine organizat. Erau aleşi douăzeci de copii, care urmau să fie pregătiţi pentru a se înfăţişa în mod corespunzător în faţa Măriei Sale. Transportul se facea printr-un dovleac, ceea ce era destul de ciudat. În plic erau alte fişe care conţineau ceea ce trebuia să îşi cumpere. Totul era prea bine pregătit ca să fie adevărat. Ha! Era o farsă! Mintea inteligentă a lui Cristian, împreună cu scrisul caligrafic al Nicoletei au realizat ideea foarte bună a Mirelei. Cu siguranţă şi Sorin a dat idei ca să pară o scrisoare oficiala.
images (2)            -Ce e acolo? o întrebă mama sa.
-O glumă de la prietenii mei. Chiar e bine gândită, nu? Cred că trebuia să ajungă ieri, de ziua mea. Săracul fluture! Cât drum a făcut el până aici! Oare cum de au făcut rost de el?
În timp ce Corina continua să vorbească, Elena citea, iar expresia feţei sale se schimbă din ce în ce mai mult.
-Nu e o glumă, spuse mama încet.
-Poftim?
-Nu e o glumă! Invitaţia e reală! Şi eu am fost la petrecerea de ceai, la fel şi fraţii mei.
-Mamă! Nu ştiam că şi tu faci parte din farsă! Tu ai facut rost de fluture, nu-i aşa? Aveţi la fiecare magazin pentru a transporta produsele!
-Corina, eu nu glumesc! E cât se poate de serios! Nu-ţi dai seama ce onoare ţi-se face?
În mintea ei, fata începea să o creadă, mai ales ca o vedea serioasă şi pătimaşă. Dar era prea de tot! Nu putea accepta ideea că Prinţesa a ales-o pe ea! Ce motiv ar fi avut? Ea nu era specială. Din contra, dacă ar fi avut vreun talent ar fi fost cel de a intra tot timpul în belele.
-Niciodată nu mi-ai povestit despre Vila Beauregarde şi nici despre o petrecere de ceai. De ce aş crede că e o invitaţie reală? Eu nu am nimic deosebit!
Elena ar fi vrut să înceapă să strige şi să-i spună că are o soră geamănă şi Puteri foarte mari din cauza Conducătoarelor care nu s-au putut abţine să nu le strice familia lor perfectă şi tot din vina lor ea a crescut fără tată şi fără soră, aşa cum ar fi fost normal pentru orice copil. În loc de asta, doar tăcu, dar o lăsă pe Flafy, spirimalul ei, să latre în continuare zgomotos.
-În plus, dovlecii nu pot transporta persoane, continua Corina, nevăzând schimbarea expresiei de pe faţa mamei sale.
-Dovleacul e ultima ta problemă! zise Elena prea glaciar. Mâine vom merge la cumpărături. Nu au trimis şi lista de manuale?
-Lista de manuale? întrebă Corina căutând în plic. De ce mi-ar trebui manuale?
Toți invitaţii au șansa să înveţe la Colegiul de Ucenicie Lug, cu condiţia să se comporte exemplar în timpul șederii lor la Vila Beauregarde. Eu, Prinţesa Iolanda Beauregarde, cu ajutorul Contesei Cassandra Swarovski, voi decide cine va pleca la Colegiul de Magie. Un cuvânt important la adresa admiterii voastre vor avea Domna Directoare Angelina Intelectualus și Domnul Inspector Dragomir. Noi vom oferi atunci invitaţii, astfel cursurile şi întreţinerea vor fi plătite de familia regală. Ca să fii pregătită pentru începerea Colegiului, trebuie să-ţi cumperi următoarele manuale, studiind cursurile: 
-Spirimagie: „Legături magice fizico-spirituale Nivelul I” – de Eduardo Pătrunzătorus
-Echilibristică:”Tainele echilibrului”-de Sina Cocor 

-Bunele Maniere: ”Comportament 
şi cuvinte” -Graziela Surprise (ia-l cu tine la vilă)
-Transformări :”Arta magiei” -de Laura Banda
-Farmece: „Îndemânare şi pricepere” de Iepuraş din Pălărie
-Cunoa
şterea Puterii: ” Stăpânirea Puterii Secrete” -de Camille Carranza
-Fauna magică: „Animalele mitologice” -de Monica Păun
-Flora vrăjită:” Plante şi duhuri” -de Claudia Carevora
-Technica fermecelor: „Technici magice defensive de baza” -de Feodor Abamov. 

De asemenea vei avea de ales minim 4 dintre următoarele materii:
-Astromagie: ” Totul despre stelele magice” -de Solaria Cometa
-Crea
ţie Literară: ” Proza şi Versurile Magiei „-de Romeo Versdulce
-Alchimie: „Arta Poţiunilor şi a Substanţelor”- de Anto Labor
-Justiţie: „În căutarea dreptăţii”- de Judecatorul Carlo Balanzza
-Lupte
-Psihomagia: „Psihologia fiinţelor magice” – Pablo Colerica 
-Viziuni: „Vise şi miresme”-de Cornelia Lunata
-Aritmetică: „Matematică Nivelul I de Colegiu”-de Profesorul Maximus Minusus
-Infomagie: „Utilizarea computerelor” -de Ovidiu Zantos Nero
-Technologia Avansată: „Mecanismele lumii magice” -Thanta Machini
-Anteprenori Juniori: „Fundaţia unei asociaţii” -Gavril Industries
-Magianatomie: „Corpul fiinţelor magice” -Boggy Body
-Istomagie: „Lumea magică de-a lungul timpului”-Charles King
-Pictura în detalii: „Evoluţia picturilor”-Victoria Baroco
-Muzica Magică: „Cantece celebre”-Singus Cantare
-Arta Măştilor: „Cele mai cunoscute piese de teatru”-Mari Mardele
-Deci, totul e real, spuse Corina. Oraşul Împădurit se afla într-o pădure? Vom sta acolo în gazdă? Sau vom avea un fel de tabără?
-Oraşul Împădurit este de fapt un cătun ce se află în mijlocul pădurii ce înconjoară vila. În el trăiesc în armonie vrăjitori şi zburători. În mijlocul lui sunt cabane şi colibe speciale pentru invitaţii la petrecere. Tu vei sta într-o colibă. Va trebui să te obişnuieşti repede cu ele pentru că vei sta acolo suficient timp şi nu seamănă cu nimic din ceea ce ai mai văzut tu. Imaginează-ti o ceapă imensă din lemn care înconjoară trunchiul unui copac.
Făcu un moment de pauză, timp în care îi aruncă o privire cercetătoare.
-Chiar sper ca tu să le arăţi tuturor că ai fost crescută. Sora mea mai mare, Monica, a primit şi o diplomă specială pentru excelenţă la purtare. Ea era cea mai bună din anul ei. Silviu era mereu neascultător, îşi aminti Elena cu drag. O însoţitoare a Prinţesei i-a scris mamei tot ceea ce-a facut el şi crede-mă, era o listă lungă!
Era pentru prima oară în viaţa Corinei când se simţea singură. De ce nu avea şi ea nu frate neastâmpărat sau o soră foarte inteligentă aşa cum avea mama ei?
-Cum e Colegiul? întrebă ea încercând să-şi alunge tristeţea.
-E cel mai bun! E o adevărată încântare şi onoare să fii invitată la el, dar după cum scrie, trebuie să dai dovadă de comportament exemplar. Profesorii pe care i-am avut eu erau destul de duri aşa că va trebui să te obişnuieşti să petreci mai mult timp în bibliotecă.
Nu s-a văzut niciodată extrem de preocupată de învăţătură. Avea note bune, dar nu era printre primii din clasă. În opinia ei, nici nu avea de ce. Nu notele o defineau şi nici ele nu-i făceau viitorul. Vroia să se axeze mai mult pe relaţiile interpersonale şi să înveţe să se descurce în societate. Elena vedea asta ca pe o vacanţă permanentă şi adesea o certa că nu îşi dădea silinţa pentru şcoală. Mereu o compara cu prietenele ei sau cu cei mai buni elevi. În gândul ei, Elena o compara şi cu Irina, care cu siguranţă avea cele mai bune note.
Îi părea sincer rău că ideile ei nu corespondau cu cele ale mamei sale, dar ştia că nici dacă ar fi încercat să îi explice tot nu ar fi înţeles-o. Aştepta de la ea să o lase măcar să îşi urmeze calea, dar se părea că Elena nici nu se gândea să nu îi atragă atenţia de fiecare dată când mai lua o notă mică, pentru că ea spera că aşa o va ambiţiona să înveţe mai bine. Din păcate, singurul rezultat era faptul că amandouă se înfuriau mai tare.
Gândul că acum ar fi trebuit să devină o „tocilară” o făcea să îşi pună întrebări despre Colegiu. Cu siguranţă era printre cele mai bune, mai ales că era recomandat de însăşi Maiestatea Sa, dar chiar era ceea ce vroia? Încă nici nu s-a hotărât ce vrea să facă mai departe în viaţă…
Elena i-a luat din mână foaia cu manualele. Corina şi-a amintit că în centrul oraşului era un bulevard destinat Şcolilor, Liceelor, Colegilor și Academiilor magice. Anul trecut a fost acolo împreună cu Cristian pentru că el a început primul an la Liceul Bonaventura. La câteva străzi de acel bulevard era unul din magazinele de care se ocupa Elena.
-Trebuie să-mi iau tot ce e pe liste acum?
-Nu, dar trebuie să le ai înainte de începerea Colegiului. Dacă nu ești sigură că vei fi acceptată, atunci ţi-le pot lua eu, după ce vei afla.
Ardea de nerăbdare să revadă bulevardul și să facă cumpărăturile, chiar dacă erau pentru școală, aşa că a rugat-o să meargă chiar a doua zi.
-Ştii că trebuie să ai mare grijă, să te comporţi frumos cu cei de acolo. Nu vreau să-ţi cumpăr toate acestea degeaba, zise Elena neîncrezătoare.
-Promit să fiu invitată şi să mă comport frumos, spuse ea cu mâna dreaptă ridicată.
Nu-i venea să creadă că mama ei încă se mai îndoia de ea. După tot acest timp tot nu o cunoştea? Când era vorba de ceva important era foarte serioasă… mai ales că era ceva la care se putea pricepe.
Toate acestea erau reale şi i-se întâmplau tocmai ei. Şi-a dat seama că nu e o farsă, dar era prea frumos ca să fie real. Era doar un vis şi în orice clipă mama ei o va chema la micul dejun.

Scrisori- Partea I

dianna-agron-iam-number-4-teaser-trailer            În următoarea zi toţi vecinii pe care îi cunoştea erau afară, în timp ce ea, Irina, trebuia să stea în Laborator cu tatăl ei pentru a continua lecţiile de Alchimie. Vroia să fie şi ea cu ceilalţi, mai ales că era una din puţinele zile în care nu ploua, iar soarele era atât de puternic încât făcea în pădure multe luminişuri. Dacă ar fi fost cu ei le-ar fi povestit cum a fost petrecerea. Bineînţeles, fără să le spună despre faptul că a leşinat. Sau că a fost certată de bunica ei. Ar fi spus că totul a fost magnific, a primit un munte de cadouri şi a fost sufletul petrecerii, iar ceilalţi o să o vadă ca centrul eleganţei şi al rafinamentului.
Copiii urmau să fie uimiţi şi să o felicite, iar când ajungeau acasă spuneau şi părinţilor lor cum a fost petrecerea Irinei Brilliant. După aceea tot cartierul vroia să o laude, ca la anul să fie invitaţi şi ei. Dar nimic nu putea să se întâmple pentru că era blocată între patru pereţi şi o mulţime de cilindre pline cu lichide, supravegheată atent de tatăl ei prin ochii lui Buhu.
Casa lor luxoasă era în grija Doamnei Mika, Dădaca, care a venit împreună cu ceilalţi patru angajaţi înapoi la lucru. Aflată în Laborator, Irina nu ştia ce se întamplă în casă, însă era convinsă că Doamna Mika nu lasă pe nimeni să se aproprie de holul ce ducea spre locul de muncă al tatălui ei. Nu se auzeau nici măcar paşii Menajerei sau ai Majordomului. Grădinarul probabil că era în grădină, stând la o cafeluţă cu Bucătăreasa. Amândoi se bucurau de razele soarelui la care ea tânjea atât de mult.
-Tată, eşti sigur că mai e cineva în casă? întrebă ea pentru a întrerupe liniştea.
-Am vorbit cu Doamna Mika azi dimineaţă, răspunse el uşor distras de întrebarea ei.
-Şi ceilalţi?
-Au venit şi ei.
-De unde ştii? Dacă au plecat?
-Irina, concentrează-te pe Poţiunea Lumină Aurie! spuse enervat după ce adăugă prea multă sticlă verde pisată în Substanţa lui. E foarte uşoară, dar tu o faci pentru a treia oară!
Deşi vorbele erau rostite cu un calm apăsat, bufniţa începu să fluture din aripi şi să o privească fix.
-Nu şi tu!
Se părea că devenea un obicei ca ceilalţi să o certe. Cum se putea întâmpla asta?
-Eu nu te cert, Sonny rază de soare, zise el ridicându-și privirea spre ea, doar îţi atrag atenţia.
Tot atunci o broscuţă argintie cu o coroană albă ca formă pe spate se străduia să sară peste gardul casei. Avea un mesaj important de la Nobila Curte. Vila avea un singur etaj cu pod, pivniţă și Laborator subteran. Era îngrădită de ziduri de piatră, dar poarta de metal nu era încuiată în timpul zilei, pentru cei care aveau nevoie de ajutor. Acoperișul negru, mai mult plat, era foarte puţin ţuguiat la mijloc și la vârfuri, lucru care o făcea să semene cu o pagodă. Avea zidurile de cărămidă, văruite în alb, dar numai etajul, pentru că parterul era înfășurat în piatră gri, decorativă. Pe pereţii din laturi se vedeau două balcoane care nu ieșeau înafara clădirii ci erau în interior. Unul era de la dormitorul Irinei, iar celălalt de la cel a lui Will.
După ce broscuţa a făcut un salt de toată frumuseţea peste gardul zimţat, intră în casă pe geamul deschis al Bucătăriei. Acum, singurul lucru pe care mai trebuia să îl facă era să o găsească pe Irina. Se strecură printre picioarele slabe ale Majordomului şi se feri cu agilitate de mătura Menajerei, în încercarea ei de a ajunge la etaj, acolo unde simţea cel mai puternic miros al parfumului tinerei vrăjitoare. Cu un mare noroc, descoperi că uşa dormitorului era puţin deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Oare unde putea fi destinatara sa?
-Face-ţi linişte, voi de acolo! strigă o voce de femeie. Domnul şi micuţa domnişoară lucrează în Laborator!

Micuţa domnişoară? Irina trebuia să fie. În sfârşit îi dădu de urmă. A ţopăit până în locul unde auzi vocea, iar apoi a trecut de uşa din lemn. A coborât prin tunel şi a trecut prin următoarea uşa. Înăuntru a păşit timidă prin camera luminoasă, plină de sticle cu lichide colorate. După câteva clipe, în sfârşit a văzut-o: Irina, neîndemnatică, cu o înfăţişare angelica şi inocentă, lucra deasupra unei eprubete care făcea norişori de puf. Din trei salturi a ajuns lângă ea, dar abia după aceea şi-a dat seama în ce pericol a fost: o bufniţă mare care urmărea orice mişcare din Laborator. Acum era în siguranţă, lângă destinatara ei. A început să sară fericită în jurul fetei, pentru a-i atrage atenţia, dar aceasta nu o băga în seamă prea mult. Încerca să se concentreze şi să nu facă din nou o boacănă, mai ales acum când vedea că o broască îi întrerupea munca. După ce Sulful Auriu s-a dizolvat, Poţiunea era gata.
-Pentru cine ești, fiinţă enervantă? zise ea, amintindu-şi cât de mult uraşte broaştele.
Poate că era singura vrăjitoare pe care o cunoştea căruia nu-i plăceau fiinţele acestea, dar ei i-se păreau sleioase şi urâte. Nu înţelegea fascinaţia celorlalţi pentru ele. Luă scrioarea de pe spatele ei şi a condus-o până la intrarea în casă, să fie sigură că pleacă şi nu o va găsi mai târziu printre lucrurile ei din cameră. Apoi citi.
Dragă Irina Sonia Brilliant,
Ești invitată la petrecerea anuală de ceai de la ora cinci organizată de familia mea în renumita Vila Beauregerde, reședinţa noastră de vară. 20 de copii din întreaga lume au deosebita plăcere să fie invitaţi, printre care te numeri şi tu. Vei fi găzduită timp de o lună , dar vei ajunge în Oraşul Împădurit din apropiere cu două săptămâni mai devreme pentru pregătirea şi instruirea ta. Tot acolo vei locui. La ora 23:24 pe data de 25 a acestei luni vei primi un preș prăfuit care te va transporta în Oraşul Împădurit, cu toate bagajele tale. Fișa următoare conţine tot ce-ţi va trebui pe parcursul șederii tale aici. Te așteptăm cu ner
ăbdare!
Prinţesa Iolanda Beauregarde 

După ce-a citit-o de mai multe ori până ce-i știa toate cuvintele pe de rost avea în minte o mulţime de întrebări.

 hp2cs_258JulieWalters            O mișcare din sufragerie i-a distras atenţia. În timp ce se îndrepta într-acolo se ruga în minte să nu fie un alt moment ca cele din ziua trecută, în care se afla din nou în acea lume imaginară, paralelă, dar conștiinţa îi spunea că era probabil doar unul din angajaţi. Se lupta cu impulsul de a rememora întâmplările din ziua trecută și mulţimea de întrebări legate de familia mamei sale când a gasit-o înăuntru pe Doamna Mikayla Civility, Dădaca, care a dărâmat câteva cărţi din bibliotecă. Doamna Mika, cum se învăţase Irina să îi spună, era o femeie plinuţă, cu părul roșcat care îi zbura în toate direcţile. Avea o neobișnuită plăcere de a purta haine cu imprimeuri viu colorate și de aceea era tot timpul ușor de recunoscut. Era cea care asigura ordinea casei, având o plăcută obsesie pentru curăţenie și în ciuda vârstei, era voioasă și ageră, lucrând cot la cot cu ceilalţi angajaţi. De când Irina era mică, Doamna Mika a învăţat-o tot ce știa, de la comportamentul adecvat până la Farmecele simple. Pentru ea ţinea locul mamei.
-Ce faceţi aici?
-Căutam o carte, micuţă domnișoară. La mulţi ani, pentru ziua de ieri! Ce ai în mână?
-Este o invitaţie la o petrecere de ceai. Ştiţi cum aș putea călători cu un preș?
-A, preșul! exclamă Will cu drag, auzind de pe hol întrebarea fetei sale. De abia așteptam să se transforme într-un covor persan zburător. Avea pe el imaginea vilei. Şi acum îmi amintesc Oraşul Împădurit, plin de zburători şi vrăjitori. Ştiai că pot trăi în armonie? E uimitor!
-De acolo o cunoști pe mama?
-Nu, răspuse el întristându-se brusc. Avem multe să-ţi luăm așa că mâine mergem la cumpărături, adăugă înainte să iasă din cameră.
Tatăl ei i-a povestit toată ziua despre Oraşul Împădurit şi pregătirile pe care le-a avut acolo. I-a spus şi că după ce avea loc petrecerea de ceai, fiecare copil primea o invitaţie la unul din cele mai bune Colegii de Magie din lume. Pe ce-a de a doua fişă din plic, pe care iniţial Irina nu a observat-o, erau înşiruite toate lucrurile care îi trebuiau la petrecerea de ceai, dar şi pentru Colegiul Lug. Printre acestea se aflau şi rochii de bal şi o mască. Chiar dacă dulapul Irinei a trebuit să fie vrăjit ca să încapă mai multe haine înăuntru, fata a insistat să îşi cumpere haine noi, spunând că este pentru o ocazie speciala de care doar 20 de copii din întreaga lume au parte.
-În acest caz, pregăteşte-te să vizitezi Milano, îi spuse Will. După ce îţi luăm rechizitele vom face o călătorie pe cel mai cunoscut bulevard de modă al lumii magice, Via Fortuna, care se afla în orașul italian. Pentru oameni este invizibil şi inexistent. Capetele sale sunt mărginite de magazine. Eu aveam șapte ani când am fost acolo prima oară. Tatăl meu a lucrat la o Poţiune importantă. Vroia să vorbească cu un prieten pentru a o vinde, dar mama era plecată în acea săptămână așa că ne-a luat şi pe mine și pe Natalia cu el. Prietenul de familie avea un mic magazin de haine și cunoștea multe persoane, așa că a trebuit să mergem acolo. Am fost plăcut impresionat şi sunt sigur că așa vei fi şi tu. Dacă vom avea timp îţi voi cumpăra şi o îngheţată de pepene roșu cu cuișoare. E foarte bună.
-Cum poţi ajunge acolo, dacă capetele sunt mărginite de magazine?
-Ai nevoie de o orhidee albă şi o formula secretă, spuse tatăl misterios. În acelaşi timp trebuie să-ţi imaginezi că ai ajuns acolo. Trebuie să fi foarte concentrată şi atentă să nu greșești. Dacă greșești floarea dispare şi nu vei mai merge niciunde.
-Care e formula? Mi-o spui şi mie, te rog?
-Bine, dar ţine-o minte! Este foarte simplă:

” Floare, floricica mea,

Multe lucruri am a lua. 

Du-mă dar tu, te rog, 

Pe Via Fortuna!” 

            S-au uitat împreună pe spatele fișei cu manuale, acolo unde erau toate rechizitele:
-bagheta fermecată
-mătură (pentru vrăjitori)
-ustensile de laborator
-cerneală, stilouri şi creioane cu radieră
-creioane colorate şi carioci magice (de preferinţă cu cât mai mult sclipici)
-ghiozdan fermecat
-atlase şi enciclopedii pentru studiu extrașcolar (opţional)
-spirimal (pentru cei care doresc) 

-Dar noi cum de nu avem baghete şi mături? întrebă Irina.
Abia atunci şi-a dat seama că nu a văzut niciodată aşa ceva în casă. Oare le ascundeau de ea? Să fie în spatele acelei uşi misterioase din Laborator? Ce se afla acolo?
-Ba sigur că avem, dar nu le folosim. Nu avem mare nevoie de mături pentru că ne transportăm prin Portaluri, iar de baghete, ei bine, ne-am obișnuit să facem Vrăjile cu arătătorul drept. Am învăţat asta în ultimul an de Colegiu. De atunci ne-am obișnuit așa.
-Şi zburătorii au baghete?
-Da. Mai ştii povestea Cenuşăresei? Zâna-naşă avea o baghetă fermecată. După părerea mea nu era nevoie să o folosească pentru nişte Farmece atât de simple. Zânele şi Zburătorii s-au obișnuit să-şi folosească energia din pudra aripilor pentru a face Farmece, având astfel o putere la fel de mare ca a noastră. Şi ei au învăţat asta în ultimul an de studiu. Ei, ca şi noi, pot învaţa asta de mici, dacă sunt extrem de bine instruiţi şi dacă părin… familia lor e de acord.
A observat slaba încercare a tatălui sau de a evita cuvântul părinţi. De ce nu-i vorbea niciodată despre mama ei?